Skip to content

O zi din viaţa lui Eminescu

29 January 2011

Scris de  Nicolae GEORGESCU

ARTICOL APĂRUT ÎN  AXA 2

Într-un comentariu recent (Vezi revista Bucovina literară, oct. 2007, p.20-25, text de Călin L. Cernăianu) se duce la caricatură acest furgon: “Prezenţa lui ar putea fi logică, dar comisarul scrie că, după venirea reclamanţilor, a plecat imediat („la moment am mers… la stabilimentul de băi”). Dacă trebuia să ia şi furgonul (la care nu face nici o referire), era cam greu să plece pe loc, căci caii acestuia nu stăteau permanent înhămaţi, iar pe la ora 18, vizitiul nu moţăia în suportul de creioane de pe biroul comisarului.”

Se poate face, desigur, şi istorie literară băşcălioasă, dar în acest caz ne dăm de-a başca şi spunem că nu ne interesează. Totuşi, să ne amintim de alt furgon, cel din 1888, venit tot după Eminescu – dar în Piaţa de flori. Iată această amintire a profesorului D. Niţulescu publicată târziu, abia în 1968, în România literară 12 decembrie, p.12: „De mult, pe când eram în ultima clasă a Seminarului Nifon din Bucureşti, în plimbarea de dumincă după-amiazi, în faţa Bisericii Sf. Anton din fosta Piaţă de flori, am văzut lume multă adunată. Apropiindu-mă, şi răzbind până în primele rânduri, văzui un bărbat solid, bine legat, cu părul mare, pieptănat în valuri peste cap, cu o mustaţă îmbelşugată ce făcea gurii streaşină stufoasă, îndemnat să urce într-o birjă. Privirea îi era febrilă, dar trupul părea istovit, fără împotrivire, într-o totală renunţare.

Un civil – căruia vardistul însoţitor i se adresa deferent cu titulatura „domnule doctor” – stăruia cu menajamente, chiar cu înţelegere duioasă, pe lângă omul voinic, aflat numai în cămaşă albă şi în pantaloni, fără de surtuc şi fără bretele sau brăcinar, să se urce în trăsură. Mulţimea curiosă să afle şi să vadă ce se petrece, să se lămurească, a tot închis cercul în care mă aflam şi m-am pomenit fără de vrere atât de aproape de personajul principal încât şi astăzi, după aproape optzeci de ani, îi simt gâfâitul şi-i păstrez bine privirea. Nu erau ochii unui agitat, ci, mai curând, ai unui resemnat, domolit de efortul care-l măcinase, îl obosise, ochi blânzi totuşi, calzi, uşor umezi – nu de lacrimi ci mai curând de însăşi roua sufletului, de seva vieţii, ochi de căprioară rănită.E poetul Mihail Eminescu, oameni buni, ni s-a adresat medicul, e marele Eminescu al nostru, care, bolnav fiind, a plecat din spital, de la Doctorul Şuţu, şi acum ne facem datoria să-l readucem la patul lui, în îngrijirea noastră, pentru binele lui. A plecat, zice, să asculte ciripitul păsărelelor şi pitpalacul, aşa după cum făcea şi înainte de a se îmbolnăvi şi de a ajunge la noi”

În fond, chestiunea este ce alegem: băşcălia pe seama lui Vintilă Russu-Şiarianu – sau posibilitatea ca furgonul să nu fi fost neapărat al poliţiei, cu vizitiu vegetând printre creioanele ofiţerilor, ci al Institutului „Caritatea” – sau pur şi simplu unul de piaţă? Nu prea cred că e loc de ales: cum l-am crezut pe Ciurcu – îl credem şi pe „cioban” care transmite, oricum, o poveste din familie, o întâmplare povestită.

CITEŞTE RESTUL ARTICOLULUI AICI

 

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: