Skip to content

BOALA ŞI MOARTEA LUI EMINESCU

29 January 2011

Scris de  Nicolae GEORGESCU

ARTICOL APĂRUT ÎN AXA 1

I. Cum a murit Eminescu

Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular

„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.

Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D.Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni.

– Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă. Şi avea mare plăcere să-l servesc eu”. Cum intra întreba :”Da’ unde e Dumitrache ?”

Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist”şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră.

De ’mbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”.

Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.

Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaş, şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” şi el râdea, bătându-i pe umăr.

Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit.

Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele. ..

Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiază.

Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine :” Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române !”

Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce.

Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi :” Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc…Asta m-a omorât!” L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-m potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !”

Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet.

Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc.”

Text apărut în Universul, Bucureşti, 28 iunie 1926,p.3. Reluat în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, şi în Primăvara, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926.

Note

Face parte dintre „textele infern” privitoare la Eminescu. Nu a fost reluat de nici unul dintre biografii cunoscuţi ai poetului (G.Călinescu, Gerge Munteanu, D.Murăraşu, Petru Vintilă etc.; vom pune faţă în faţă toate textele).Apare ne semnat în ziar (material făcut în redacţie). Dumitru Cosmănescu face două afirmaţii concordante cu celelalte surse (fără a le cunoaşte, probabil): că poetul avea o cameră a lui, specială (vezi jurnalul lui Maiorescu, procesul verbal încă de la internarea din 1883) – şi că scria încontinuu în această perioadă. Se ştie că în halatul său de spital s-au găsit, după moarte, două poezii : „Viaţa” şi „ Stelele ’n cer” ( Stelele ’n cer / Deasupra mărilor / Ard depărtărilor / Până ce pier.// După un semn / Clătind catargele, / Tremură largile / Vase de lemn : // Nişte cetăţi / Veghind întinsele / Şi necuprinsele / Singurătăţi.// Orice noroc / Şi ’ntinde-aripele / Gonit de clipele / Stării pe loc.// Până ce mor, /Pleacă_te îngere / La trista-mi plângere / Plină de-amor.// Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”, publicate ambele în Fântâna Blandusiei din 1 august 1889; Perpessicius dă informaţia pe jumătate, adică face trimiterea exactă dar nu spune de nota care însoţeşte poeziile şi în care redactorii afirmă că s-au găsit în halatul poetului după moarte).

2. Grigore Manolescu este vestitul actor (1857-1893) care a jucat, între altele, şi rolul lui „Ion” din „Năpasta” lui I.L.Caragiale – dar s-a ilustrat mai ales în rolul lui Hamlet. A se face legătura – care poate fi doar întâmplătoare – cu caricatura cunoscută a dr. Şuţu hamletizând pe un craniu uman (vezi caricatura în cartea noastră, „A doua viaţă a lui Eminescu”). Poetul era înconjurat în această perioadă de actori pentru că trebuia să i se joace piesa de teatru „Lais” la Teatrul Naţional – câştigând, astfel, nişte bani. Interesant este că el reţine, în interogatoriul cunoscut, că l-a lovit la cap Petrea Poenaru. Se ştia despre acesta că este tenor, deci un artist dramatic, dar D.Cosmănescu afirmă că era profesor sau director de liceu din Craiova. Identitatea lui trebuie stabilită, însă sursele de care dispunem nu ne dau indiciile necesare. Harietta Eminescu, sora poetului, scrie la fel:” Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească Dumnezeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la d-rul Şuţu, că fiecare va avea sfârşitul iubitului meu frate.” Finalul consună cu înţelegerea situaţiei de către redactorii de la Universul. În acest sens, noi, astăzi, putem judeca invers: nu e vina stabilimentului că ţinea laolaltă nebuni cuminţi şi furioşi – ci, dacă e să căutăm vina morală, este a celor care l-au adus pe Eminescu aici: poetul putea să-şi ducă boala în condiţii normale, la un spital obişnuit.

3. Sub numele „Hasnaş” figurează, în Enciclopdia Predescu, mai întâi „Nicolae Hasnaş, doctor, director de spital, n. 1876 la Salcea ( Botoşani)”, senator în 1926, apoi deputat în 1933 – şi „Spiru Hasnaş, magistrat, scriitor, n. 21 aug.1873 în Botoşani” (scoate un volum de poezii în 1933, deci era în viaţă, de asemenea, la momentul publicării amintirilor lui D.Cosmănescu). Tot Hasnaş se cheamă şi primarul Botoşanilor care în 1888 dirija către Eminescu fondurile venite din întreaga ţară strânse prin liste de subscripţii şi trimise poetului pe adresa primăriei (unele dintre ele, trimise şi direct). Hanrietta Eminescu, sora poetului, consemnează într-o scrisoare că fratele ei l-a vizitat într-o zi acasă – şi au zăbovit la un pahar în plus de vin. Fiind toţi purtătorii acestui nume botoşăneni, prezenţa lor în jurul lui Eminescu se justifică. Nici unul nu ia cuvântul pentru a întări sau dezminţi textul din Universul.

4. În aceşti ani (1920-1930) apar multe informaţii necontrolate despre Eminescu. Doctorul Vineş va scrie amintirile sale în 1931, G.Călinescu în 1932,etc. Iată cum prezintă, în prima ediţie a „Vieţii lui Mihai Eminescu”, G.Călinescu incidentul – după alte surse, pe care le vom analiza:”… Petre Poenaru care, jucându-se ca din întâmplare cu praştia, îl izbi în frunte / pe M.Eminescu,n.n./ cu o pietricică. (…) Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma aşa-zisului atentat care îi pricinuise o simplă zgârietură şi nici nu pare a fi avut stări de agitaţiune aşa cum scria, cu o vulgară declamaţiune, Scipione Bădescu:” Îndată ce-l dezleagă rupe tot cu o putere de fiară şi strigă de produce un ecou îngrozitor.” În realitate, slăbit de marile preocupări intelectuale şi de erizipelul de altfel vindecat ce i se iscase pe faţă din cauza mânjirii cu necurăţenii a locului zgârieturii, se simţea ostenit şi doritor de o lungă linişte…” G.Călinescu citează o frază din textul următor: „De 7 nopţi, de când stau lângă nenorocitul, numai astăzi a putut fi scos din cămaşa de forţă, având nişte furii ce seamănă mai mult a turbat decât a alienat. Îndată ce-l dezleagă, rupe tot cu-o putere de fiară şi strigă de produce un ecou îngrozitor în spital, unde se află 80 de alienaţi, afară de femei, dar nici unul în starea grozavă a lui. Capul îi este spart şi umflat; nu pot însă afla de la nimeni cine-a comis această cruzime contra lui; eu cred că vr-un alt nenorocit nebun. Doctorul Şuţu mi-a declarat că umflătura este de 99 de ori mortală şi că numai al sutelea poate scăpa. Eu însă rog pe D-zeu, dacă este drept, să-i curme suferinţele, căci nu mai sunt de suportat.” Se cunosc exagerările lui Scipione Bădescu, redactorul de la „Curierul de Botoşani” care şi cât timp a stat poetul în urbe (9 aprilie 1887 – 9 aprilie 1888) a scris prăpăstii despre boala sa. Din această „vulgară declamaţiune”, însă, G.Călinescu putea să ia referirea la lovitura mortală dată poetului – care concordă cu mărturia Hanriettei Eminescu şi, peste ani, cu cea a lui Dumitru Cosmănescu. În acelaşi număr din „Universul” unde se publică amintirea fostului frizer, pe aceeaşi pagină, scrie şi G.Călinescu un text despre Eminescu – astfel că nu se poate afirma că n-a cunoscut informaţia. El preia, însă, opiniile doctorului Vineş, care se vor publica în 1931, despre „erizipelul” provocat de piatra scăpată dintr-o praştie. Acest „erizipel” (preluat din sursele medicale) va face epocă în biografiile ulterioare ale poetului.

5. Oricum, nu se împacă de loc „pietricica” medicilor cu această „cărămidă” a frizerului. Primul lucru pe care eşti tentat să-l faci este să-l consideri pe acest Dumitru Cosmănescu un accident târziu: el ia cuvântul la aproape 40 de ani de la moartea lui Eminescu. Totuşi, ce interes ar fi avut să mintă? Amestecă el lucrurile în aceste amintiri târzii ? În ipoteza că-l luăm, totuşi, în seamă – o modalitate de a împăca afirmaţiile lui cu cele ale specialiştilor care vor lua cuvântul mai târziu ar fi, totuşi. Am în vedere ultimele cuvinte ale lui Eminescu:” Asta m-a omorât!”: ar însemna că au mai fost şi altele decât asta. Este posibil ca pe 12 iunie poetul să fi fost atins cu „pietricica”, să fi rezultat „erizipelul” fără importanţă – pe care medicii îl raportează în amintirile lor – iar acum, la sfârşit, să fi survenit lovitura mortală, dată de acelaşi, dar de aproape şi de data aceasta cu o cărămidă (care este scoasă din discuţie de către aceiaşi medici, vezi vorbele lui Şuţu:”ne-a spus să tăcem, să nu se audă vorbă afară, că nu este nimic”). Este, desigur, doar un scenariu probabil. Dar în bâlbâiala din jurul morţii lui Eminescu (nici data nu este atestată precis, Călinescu însuşi oscilând între 15 şi 16 iunie pentru că merge după alte surese) – n-ai cum să faci limpeziş decât cu toate informaţiile pe masă şi stabilind câteva ipoteze de lucru necesare. Sunt necesare, amintim, şi ipotezele care se confirmă, pentru că se confirmă – dar şi cele care nu se confirmă, exact pentru că nu se confirmă.

Nu m-am ocupat niciodată în mod expres de moartea fizică a lui Eminescu, interesându-mă ceea ce în timpul său se chema „moarte civilă”. Acum, odată cu această reconvocare a documentelor, ipoteza de lucru va fi aceasta, a dublei lovituri, şi voi lua în consideraţie posibilitatea ca ea să fi fost evitată pentru că pe de o parte arunca o lumină defavorabilă asupra corpului medical – iar pe de alta indica premeditarea, insistenţa chiar, în atac a acestui enigmatic Petrea Poenaru.

Profesorul Ion Nica reia, în cartea sa „Mihai Eminescu, Structura somato-psihică” (Ed.Eminescu, 1972), la finalul convocării surselor medicale privind boala şi moartea lui Eminescu, şi „accidentul” bibliografic Dumitru Cosmănescu, citând chiar un fragment din această relatare – şi comentând-o. Lăsăm textul să curgă :”… alte opinii, considerate de domeniul fanteziei, tot merită să reţină atenţia. Este vorba de mărturia lui Dumitru Cosmănescu, frizerul poetului, care în Universul din 28 iunie 1926 a afirmat că „Eminescu a fost izbit în cap cu o cărămidă şi că, peste o jumătate de oră de la această întâmplare, poetul a murit.” De asemenea, spune că lovitura a fost sub ureche şi a fost atât de puternică, de i-a sfărâmat „osul capului”. Dacă n-ar circula încă o versiune orală asemănătoare, provenită de la o sursă demnă de încredere (un nepot al doctorului Şuţu), care relata unui distins poet de-al nostru (în viaţă) că Eminescu ar fi fost lovit cu o scândură în cap de tenorul Petrea Poenaru, că acesta i-a „spart ţeasta” omorându-l aproape pe loc, n-am crede. Nepotul doctorului Şuţu a explicat şi motivele (lesne de înţeles) pentru care versiunea oficială n-a consemnat evenimentele aşa cum s-au petrecut. Mai ştim că Maiorescu a fost înconştiinţat că poetul a murit ca urmare a unei embolii.” (p.361). Nu ştim cine este acest nepot, nici poetul în viaţă la 1972 (aceşti martori ai tăcerii au făcut, şi ei, ca versiunea Cosmănescu a morţii poetului să rămână „de domeniul fanteziei”) – dar cuvântul „embolie” există în dicţionar şi are acelaşi sens azi, ca şi pe vremea când îl consemna Maiorescu: ”astuparea unui vas sanguin cu un cheag de sânge” (DEX,1964); ”boală pricinuită de un cheag de sânge sau de un corp străin care astupă un vas de sânge” (Cartea Românrească, 1931) – în greaca lui Homer sensul fiind mai clar, embole, embolon, de la emballo, „a arunca, a lovi în sau pe” – ceea ce nu are legătură cu încetarea bruscă a bătăilor inimii – cum se explică ”oficial” moartea lui Eminescu. Peste numai o pagină, doctorul Nica formulează această concluzie posibilă: ”Poate nu e exclusă eventualitatea unei a doua agresiuni din partea unui nebun, în afara celei descrise (cu piatra scăpată din praştie, din luna mai), care să fi cauzat – aşa cum am văzut – moartea violentă a poetului despre care Hanrietta era singură, informând-o pe Cornelia Emilian.” Fireşte, nu poate fi vorba decât de acelaşi nebun: mai întâi a ţintit de la distanţă cu praştia – apoi a lovit din imediata apropiere. Crimă cu premeditare într-un spital de alienaţi mintali unde este foarte problematic dacă Eminescu avea ce să caute.

Aceste concordanţe cu mărturia lui Dumitru Cosmănescu ne vor interesa în demersurile noastre următoare.

Amintim că, după 1944, singur Virgil Ierunca susţine, în Franţa, că Eminescu a murit asasinat. România trecea prin alt infern, cel comunist, în care mica chestiune Eminescu devenise o oază forţată de linişte aproape paradisiacă.

II.Epopeea erizipelului

CITEŞTE RESTUL ARTICOLULUI AICI

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: