Skip to content

Să ne unim!

31 August 2011

SCRIS DE MUGUR VASILIU

 

O problemă fetiş pentru România post decembristă – ca şi pentru România din perioada sovietică – este aceea a „unirii”, cu diverse variante. Am tot auzit – într-o ultimă rundă de „unităţi” şi „uniri” – din 90 şi până astăzi că: „trebuie să fim uniţi, toţi românii, pentru a putea… şamd”, „interesele de grup trebuie să dispară, iar noi, românii trebuie să fim una”, fiindcă „interesul ţării este cel mai important” şi că „a venit vremea ca interesele personale sau de grup să dispară, în faţa intereselor naţionale”; aşa că cel mai important este „să ne unim”. Şi astfel s-a înfiinţat CPUN-ul, adică Consiliul Politic de Uniune Naţională, care punea la aceiaşi masă criminali de drept comun ca Dan Iosif, cu criminali de drept politic ca Saul Brukner – cunoscut între prieteni şi cu numele de scenă Silviu Brucan – escroci mari şi mici – la vremea aceea, apoi au devenit cu toţii foarte mari, prin talentul lor congenital -, persoane străine de neamul nostru dar revendicând anumite drepturi politice, anumite moşteniri politice istorice, de deosebit de tristă amintire – despre care românii nici acum nu prea ştiu, atunci însă chiar nu înţelegeau decât că „e de bine”, deşi era de chiar „foarte rău” – şi … foşti deţinuţi politici – care, la rândul lor şi într-un mod bizar, nu au înţeles că a sta la aceiaşi masă cu cei pe care i-am enumerat mai sus nu putea intra în nici un vis, oricât de coşmar ar fi fost el, şi că prin această „uniune naţională”, condusă desigur de cel mai mare „salvator”, Ion Iliescu, nu fac decât un rău major întregii Ţări. Dar, trebuia „să ne unim!”. Cu alte cuvinte s-a creat ad-hoc o monstruozitate eterogenă, utilă pentru legitimarea celor care au dat lovitura de stat din decembrie 89, şi pentru ca aceştia să mai tragă de timpul nou democratic, în aşteptarea recunoaşterii internaţionale şi a omologării crimei sub numele de „revoluţie”. Şi au reuşit: fiindcă comunitatea internaţională este aceiaşi pe care o cunoaştem în istoria modernă din experienţele triste ale României; şi, ca urmare, genocidul din decembrie a fost numit la unison – vine tot de la „unire” – „revoluţie”; după care au apărut puzderie şi revoluţionarii, tocmai pentru a legitima această „revoluţie” – revoluţionari care mai continuă să apară şi în zilele noastre, chiar dacă atunci trăiau acea frumoasă şi inocentă vârstă a fragedei copilării. Aşadar, iată cum, cu mare efort, s-a făcut dovada unei prime „uniri” după decembrie – „unire” care fusese precedată de „unirea” complotiştilor. Dar, lucrurile nu au curs aşa cum şi-au dorit uniriştii frontisto salvatori. Şi, de ce? Ei bine, „fiindcă, aşa suntem noi românii nu ne putem uni”, şi „nu putem lăsa la o parte orgoliile personale şi să ne unim” – după cum spuneam mai sus, cu multe şi nebănuite variante.
Dar boala aceasta a „unirii” nu importă cu cine, nu importă în ce condiţii, nu importă în ce scop, dar „unire să fie” – această boală a rămas. Şi are nenumărate false argumente pentru a se travesti într-o stare de normalitate: sunt şi ei „aproapele nostru”, „trebuie să fim smeriţi” şi „să nu judecăm pe fratele nostru” şcl – când în adevăr nu este vorba despre fratele ci despre nefratele nostru, cu care nu trebuie în nici un chip să ne unim. De fapt, înşelarea şi-a continuat evoluţia, contaminând minţi care, în mod normal, ar fi trebuit să fie imune la astfel de pandemii ideologico metodiste.
Varianta asupra căreia ne vom opri, şi care ne priveşte în mod precumpănitor, este următoarea: „dacă nu lăsăm mândria la o parte şi nu ne unim, ei ne vor învinge!”, plus bonus: „din cauza dezbinării am avut noi, românii, de suferit în toată istoria noastră” – trebuie observat că şi aici sunt diferite variante şi cu „ei” şi cu „noi”. E neapărat să mai facem o precizare, înainte să trecem mai departe: această boală a unirii împotriva firii nu a contaminat doar pe cei care au propagat-o şi pe cei care aveau neapărată nevoie de ea, ci pe toţi cei implicaţi mai mult sau mai puţin în luptele politice şi nu numai – am spune că e vorba de întreaga societate românească. De la stânga – la, pe cât de posibila şi necesara, pe atât de eşuata dreaptă, pe care de altfel, chiar din pricina acestei boli nu am mai văzut-o, fiindcă nu a mai existat nici de această dată. Dar să nu anticipăm.

 

CITIŢI RESTUL ARTICOLULUI SCRIS DE MUGUR VASILIU

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: