Skip to content

TOLERANŢĂ ŞI INTOLERANŢĂ

28 June 2011

Scris de  Costion NICOLESCU

Toleranţa reprezintă, de câteva decenii bune, o temă extrem de prezentă în agora globalizată a zilelor noastre. Se aud foarte adesea chemări intempestive la toleranţă, precum şi acuzaţii vehemente de intoleranţă.

Discuţiile în legătură cu toleranţa sunt însă cel mai adesea alterate de ceea ce reprezintă una dintre racilele timpurilor moderne: corectitudinea politică. Autorul prezentei lucrări dedică, de altfel, un capitol consistent acestei corectitudini politice (Toleranţa şi „corectitudinea politică”), pe care o defineşte a fi un curent de gândire. Corectitudinea politică atacă gândirea şi limpezimea ei printr-un atentat pervers la limbă. Schimbând termenii de definire, corectitudinea politică crede că poate schimba şi realităţile. Dar, chiar dacă realităţile nu pot fi schimbate, se alterează grav percepţia omului asupra lor, producându-se adesea confuzii grave în legătură cu valorile, cu conţinutul şi ierarhia lor. La nivelul omului comun, precum şi la cel al intelectualului superficial sau al celui „cu pretenţii” (de a fi atoateştiutor), corectitudinea politică poate fi devastatoare întru descreştinare.

Probabil că această lucrare s-a născut, pe de o parte, şi dintr-o anumită exasperare în legătură cu această corectitudine politică, cu bulversarea periculoasă a valorilor pe care o produce, iar pe de altă parte produsă şi de multele acuzaţii de intoleranţă făcute în lumea de azi la adresa Bisericii Ortodoxe. De aici, caracterul ei vădit apologetic. El este impus de pericolele spirituale ce ameninţă lumea contemporană, ale cărei rădăcini şi valori culturale şi morale creştine sunt negate. Principalul pericol, în viziunea autorului, îl reprezintă descreştinarea creştinismului. Acesta îşi asumă încă din titlu tipul de abordare a problematicii legate de toleranţă: o perspectivă ortodoxă. Un citat generic din Sfântul Isaac Sirul este menit să-i liniştească de la bun început pe cei care ar fi gata să ridice cu prejudecată piatra acuzării de intoleranţă. El singur ar putea fi începutul şi sfârşitul oricărei discuţii oneste şi concise în legătură cu poziţia creştină: „Să cunoşti pe toţi oamenii egali în bine şi în cinste, chiar de ar fi vreunul iudeu sau necredincios sau ucigaş, mai ales pentru că e fratele tău şi din firea ta, şi a fost rătăcit, fără ştiinţă, de la adevăr”. Acest citat reprezintă, în fond, cheia întregii lucrări şi arată limpede poziţia Bisericii în legătură cu tema dezbătută.

Cum este şi firesc, autorul pleacă de la definirea termenilor, revenind şi nuanţând în mai multe locuri pe parcursul lucrării, în funcţie de evoluţia istorică şi ideologică.

De la bun început este de observat, o dată cu autorul, că termenul de toleranţă, ca atare, nu este de regăsit nicăieri în Sfânta Scriptură.

În limba română, cuvântul este atestat prima dată în Calendariu ce slujeşte pre 100 de ani, începând de la anul 1814 până la anul 1914. Acum întâi româneşte alcătuit… La Buda, în Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei [1814]. Se scria acolo: „De când s-au început toleranţia, adică volnicia religiilor”. Aşadar, tot la raportul dintre religii se făcea referinţă (dicţionarul vorbeşte despre „admiterea practicării şi a altor religii decât cea oficială a statului”).

Dicţionarul Limbii Române, editat de Academia Română (tomul XI, partea a 3-a, Bucureşti, 1983), dă pentru a tolera următoarea definiţie: a îngădui, a permite (un lucru, o situaţie, un fapt nepermis); a trece cu vederea, a admite, a răbda; (învechit) o obicni (= a suferi, a îndura; a tolera, a accepta). De reţinut este faptul că termenul se referă la ceva îndeobşte nepermis. Autorul cărţii de faţă arată cum această definire şi accepţie este în timpul din urmă tot mai mult transgresată şi abandonată în favoarea unei definiri ideologice, generate de curentul de gândire tot mai dominant şi dictatorial al corectitudinii politice.

În principiu, ce se cere a fi tolerat? De cele mai multe ori lucruri care contrazic bunul simţ, rafinat printr-o experienţă milenară. Cele considerate până de curând nepermise, astăzi nu numai că sunt permise, dar sunt chiar încurajate şi introduse în rândul lucrurilor normale. Se cere mereu tolerarea minorităţilor de tot felul (etnice, sexuale, religioase etc.), considerându-se că ele sunt mai expuse. Din păcate, adesea se solicită tolerarea non-valorilor morale, a abaterilor voite de la normalitatea firii (firescului). Lucrurile ajung să capete adesea conotaţii incredibile, în sensul că se admite şi se încurajează intoleranţa minorităţilor faţă de majorităţi! Sigur, nu orice minoritate beneficiază de acest demers. De pildă, minorităţile creştine în diferite ţări sau zone necreştine nu se bucură de un sprijin politic sau mediatic echivalent, cel mai adesea fiind ignorate şi abandonate de media şi de instituţiile politice.

De aceea, ne spune autorul, astăzi se poate vorbi mai degrabă despre o nouă toleranţă, una care poate fi caracterizată a fi, în fapt, o falsă toleranţă. Dacă toleranţa în sensul ei vechi se cuvine aprobată şi practicată, cea propovăduită acum este de neacceptat.

CITIŢI RESTUL ARTICOLULUI AICI

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: