Skip to content

URMĂRILE SCHISMEI LA ROMÂNI

23 June 2011

Scris de  Gheorghe I. MOISESCU

STUDIU FUNDAMENTAL (1954) AL DIACONULUI PROFESOR GHEORGHE I. MOISESCU ULTERIOR PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE IUSTIN MOISESCU (19 IUNIE 1977 – 31 IULIE 1986)

La 16 iulie 1054, când trufaşul cardinal Humbert arunca pe prestolul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol anatema, prin care excomunica pe patriarhul ecumenic Mihail Cerularie şi pe toţi „părtaşii lui”, românii abia se iviseră în istorie ca popor aparte. Împărţiţi şi învăluiţi de alte neamuri, ei n-au putut grabnic să-şi întocmească un stat al lor cu Domn şi Vlădică, aşa ca să ne lase urme scrise, ci şi-au dus viaţa lor paşnică, păscând turme, arând pământul sau cărând mărfuri pe cai însămăraţi. Tăinuit sub felurite numiri străine, ţinutul acesta străjuit de Tisa, Dunăre şi Carpaţi, – având înfăţişarea unei cetăţi întărite de Dumnezeu cu ziduri de munţi, cu văi de ape adânci, cu păduri nestrăbătute şi câmpii întinse – nu poate fi desluşit decât târziu de tot în istoriile cronicarilor. Totuşi, în letopiseţele greceşti, latine sau slavone de prin veacul XI-XII sunt amintiţi rareori şi românii pentru fapte de vitejie, pentru treburi de credinţă sau felurite alte întâmplări.

Aşadar, ce puteau afla românii răsfiraţi, creştini dintru început, despre dezbinarea bisericească numită „schismă”, când nici alte popoare vecine mai întinse şi mai puternice decât ei nu ştiau încă nimic cu privire la ruperea legăturilor de dragoste şi de bună înţelegere dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus. Este adevărat că săvârşirea schismei la 1054 a trecut pentru contemporani fără interesul şi răsunetul ce am crede azi că trebuie să fi avut. Unitatea bisericească nu se socotea atunci nici pentru întâia oară şi poate nici cu totul ruptă. Neînţelegeri care să fi tulburat pentru o vreme legăturile dintre Constantinopol şi Roma erau de mult obişnuite. Chiar şi epoca de înflorire bisericească a sinoadelor ecumenice a cunoscut unele încercări de schisme.

Deşi unii istorici cred că raporturile dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus au fost bune până în anul 1054 şi că legăturile dintre popoare au rămas nestingherite şi după aceea, se dovedeşte totuşi că despărţirea Bisericilor din veac. IX şi XI nu poate fi privită în chip mărginit şi socotită drept fapta unui patriarh de Constantinopol, izvorâtă doar din ura grecilor faţă de latini, sau din pricina unor pretenţii deşarte de neatârnare bisericească. Într-adevăr, schisma are la obârşie şi aceste pricini mari şi mici, fără de care de s-ar fi întâmplat, ar fi fost mai târzie şi poate mai puţin primejdioasă. Deosebite însă treptat ca limbă, cultură şi tradiţie, despărţite prin împărţirea imperiului roman şi prin toată istoria imperiului bizantin, prin mutarea capitalei la Constantinopol şi întemeierea patriarhiei ecumenice, şi totodată prin osebiri religioase în doctrină, cult şi pravilă, cele două lumi, Răsăritul şi Apusul s-au despărţit necontenit în două Biserici aparte: greacă şi latină, ortodoxă şi papală, strânse una în jurul Constantinopolei, iar alta în jurul Romei.

Fireşte că deosebirile acestea nu pricinuiau singure schisma, dar ele o îndreptăţeau cu prisosinţă, sortindu-o să dăinuiască până azi. Afară de aceasta, împrejurările istorice au adus patriarhului de Constantinopol – întâiul ierarh al imperiului bizantin – o sporire de teritorii şi de cinstire, pe care Roma n-a putut s-o sufere şi s-o îngăduie niciodată, căutând s-o nimicească cu orice preţ.

Însă, oricare ar fi lămurirea schismei şi a faptului că ea a trecut pentru contemporani aproape nebăgată în seamă, este uşor de înţeles de ce patriarhii Fotie şi Mihail Cerularie şi toţi urmaşii lor au răspuns cu atâta înverşunare. Învinuiţi de erezie şi dispreţuiţi cu atâta îngâmfare de Roma papală, care năzuia la oblăduirea şi subjugarea Constantinopolului, ei au căutat să apere cu îndârjire simţămintele ortodoxe ale Răsăritului întreg. Dacă papa pretindea pentru sine Ortodoxia şi dreptul de a fi mai presus de toţi, patriarhul ecumenic, care se ştia drept-credincios şi pe aceeaşi treaptă cu episcopul Romei, nu putea suferi această umilire.

Acesta este tâlcul celor întâmplate în sec. IX şi XI şi pe bună dreptate s-a spus că „schisma nu s-ar fi produs şi manifestat în formele cunoscute, dacă din cele două Rome, egale canonic şi administrativ, una n-ar fi disputat privilegiul întâietăţii absolute”, dacă n-ar fi voit să facă dintr-un primat de onoare, statornicit de sinoadele ecumenice şi recunoscut totdeauna de Biserica Ortodoxă, un primat de drept şi apoi de jurisdicţie.

Însă, dacă schisma însemna în Apus înfrângerea ambiţiilor papale de stăpânire a Răsăritului creştin, în schimb pentru bizantini ruperea legăturilor bisericeşti cu Roma avea să ajungă în curând o piedică necontenită pentru o ajutorare în vremurile neînchipuit de grele ce vor urma. Se ştie că în a doua jumătate a sec. XI situaţia politică din Răsărit s-a înrăutăţit dintr-odată, silind pe bizantini să ceară sprijinul Apusului latin, iar papilor faptul acesta le da prilej să amintească grecilor că dacă vor să fie ajutaţi, ei trebuie să renunţe la schismă, sau de unde nu, să-i sufere toate urmările. Mai tot timpul cuprins între schismă şi căderea Constantinopolului sub turci, bizantinii au fost într-o grea cumpănă: ori se unesc cu Roma, adică se supun ei, ori părăsesc acest gând, bizuindu-se numai pe puterea lor în lupta cruntă cu marii vrăjmaşi ai creştinătăţii: turcii. Ivirea acestora la hotarele de Răsărit ale imperiului bizantin chiar în deceniul schismei şi apoi înaintarea lor vijelioasă spre Constantinopol ne dezvăluie tot zbuciumul istoriei bizantine din cele din urmă patru veacuri. La câţiva ani după despărţirea celor două Biserici, Bizanţul şi creştinătatea întreagă au de luptat cu această uriaşă primejdie politică şi religioasă, care surprinse pe creştini dezbinaţi şi prin urmare slăbiţi. Înfrângerea suferită de oştile împăratului bizantin Roman IV Diogen, la Mantzkiert, în Armenia (1071), cotropirea aproape în întregime a Asiei Mici de către turci şi ajungerea până lângă Constantinopol, vor avea în curând pentru Biserica răsăriteană cele mai nenorocite urmări. Adăugându-se la aceasta şi ameninţarea uzo-pecineagă de la nordul Dunării, împăratul Mihail VII Duca (1071-1078) s-a văzut silit să ceară ajutorul papei Grigorie VII, făgăduind în schimb înlăturarea schismei prin readucerea Bisericii greceşti la vechea şi buna înţelegere cu Biserica romană. Şi astfel, începând de acum, unirea Bisericilor va fi preţul cu care toţi împăraţii bizantini vor încerca să răscumpere ajutorul apusean de care aveau nevoie împotriva turcilor. Iar acest lucru, atunci când nu l-au oferit răsăritenii, l-au cerut papii şi apusenii.

CITIŢI RESTUL ARTICOLULUI AICI

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: