Skip to content

Primul cuvânt despre naţionalism

22 June 2011

Scris de  Mugur Vasiliu

Dincolo de definiţiile dicţionarelor care sunt pe cât de neutre pe atât de insuficiente şi deci irelevante, vom stărui în rândurile de faţă asupra acestui concept. Naţionalismul este o stare de urgenţă care are ca punct generator anormalitatea fiinţării unui popor la un moment dat, iar ca scop îndreptarea şi apărarea Tradiţiei respectivului popor. Naţionalismul se poate manifesta în diferite moduri – de la cel artistic, cultural şi până la cel politic.
Pe de altă parte, naţionalismul este un raport al unui popor cu propriul său neam. Acest raport este posibil doar prin Tradiţie (tradiţie înseamnă transmitere). Este o stare recuperatoare şi, în perioada contemporană, cu un vădit caracter defensiv. Cu cât starea de anormalitate este mai avansată în viaţa unui popor, cu atât raportul între actualii trăitori şi neam este mai deteriorat. Şi, ca urmare, cu atât mai puţin funcţionează această transmitere a caracterelor vitale proprii respectivului popor, transmitere pe care noi o numim Tradiţia.

Naţionalismul este tocmai încercarea de a apăra Tradiţia sau transmiterea bagajului fundamental al unui popor, bagaj care trece din generaţie în generaţie prin timp şi care are ca punct terminus Judecata de Apoi. În istorie sunt împrejurări în care unele generaţii nu sunt interesate de aceată Tradiţie; în acest caz misiunea care revine generaţiei următoare este să îndeplinească şi sarcina celorlalte generaţii care nu şi-au înţeles menirea. Cu cât sunt mai multe generaţii succesive care au alte preocupări, cu atât mai dificilă devine misiunea generaţiei care îşi înţelege rostul. Acest bagaj fundamental care trebuie transmis este alcătuit din credinţa respectivului popor şi din cultura sa – din cultură face parte şi teritoriul pe care trăişte respectivul popor. De aici, lesne se poate desluşi care este scopul nesfârşitelor „nevinovate” reforme administrative, precum şi al mult discutatelor autonomii locale – la fel de nesfârşite şi de „nevinovate”.

Cei care consideră ca foarte importantă Tradiţia şi ceea ce ea transportă prin timp – tradiţionaliştii – au în politică poziţionarea „de dreapta”, iar cei care sunt gata să construiască ei înşişi „valori noi” şi „tradiţii noi”, de obicei prin mimetism, sunt cei care formează „stânga”. Aşezarea de-o parte sau de cealaltă, şi în politică, se face în raport cu Tradiţia care joacă rolul punctului fix. Şi aceasta, fără ca noutatea să caracterizeze stânga – fiindcă să imiţi nu înseamnă să înnoieşti, poate cel mult să schimbi – şi fără ca dreapta să se definească prin imobilitate. Tradiţia înseamnă mobilitate, mişcare, în vreme ce stânga se bazează pe mimetism, imitare, schimbarea Tradiţiei cu mult mai comoda imitare. Decât să faci efort să studiezi şi să trăieşti rigorile statutului tău ontologic – acela de român – şi să te căzneşti să participi la transmiterea valorilor fundamentale ale neamului tău către generaţiile viitoare – cu mult mai simplu este să le declari fără valoare şi să inventezi tu valori, pe care să le trimiţi în univers sau pur şi simplu „să le laşi urmaşilor”. De altfel, după cum a arătat istoria în nenumărate ocazii, nici nu trebuie să ştii prea mare lucru pentru aceasta – creezi convenţia referitoare la valori şi mai inventezi câteva „tradiţii” spre neunde şi astfel ai rezolvat situaţia. Aceasta este stânga în politică, de care se face responsabil liberalismul, cel care o defineşte şi o legitimează ca fiind stânga. Doctrinar politic există doar două poziţii: stânga liberală şi dreapta conservatoare – cu foarte multe grade. Este stânga mimetică şi dreapta tradiţională. Faptul că astăzi liberalismul clamează că este de dreapta nu înseamnă altceva decât că a dispărut cultura politică şi la nivelul cel mai elementar. De altfel, trăim în ţara în care a fost înfiinţat un partid care se numea „Partidul republican monarhist” – republica fiind forma de guvernământ proprie liberalismului şi având originile pentru lumea contemporană în mişcarea iudeofrancmasonică cunoscută în istorie sub numele de Revoluţia franceză, pe câtă vreme monarhia este organic conservatoare. Tot aici a fost posibil ca un partid de stânga – PUR – să se transforme în Partidul Conservator autodefinit ca fiind de doctrină social liberală, şi tot aici liberalii se declară monarhişti. Toate acestea şi multe multe altele ne atrag atenţia asupra faptului că suntem în faţa unor cazuri patologice de nebunie politică.

CITIŢI RESTUL ARTICOLULUI AICI

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: