Skip to content

Prima izbândă: oglindirea mărturisirii

10 June 2011

Prietenul meu Călin Marinescu era orb. Nu din naştere, ci în urma şocului suferit la cutremurul din 1977 – era student şi locuia în blocul Scala. Şi-a văzut părinţii înghiţiţi de moloz. În câteva luni după cutremur era orb complet. L-am cunoscut orb. Scria poezie, făcea traduceri şi juca şah. Există o lume a nevăzătorilor – am aflat.

Vineri după masă la ora şase am fost invitat la ziua lui. Împlinea treizeci şi şase de ani şi mai bine de unsprezece de când era orb. Am fost puţin încurcat – nu ştiam ce s-ar fi căzut să-i duc, ce dar aş fi putut să-i fac lui Călin orbul. Să-i duc ceva convenţional era afară din discuţie; să-i duc ceva special – cum s-ar spune: pentru orbi – nu voiam nici în ruptul capului. După ce am cumpănit, i-am cumpărat o cămaşă albă – chinezească, adică dintre cele mai bune din vremea aceea.
Am întârziat atât cât se cere pentru un astfel de eveniment. Era multă lume şi de toate felurile. Pe Călin nu l-a interesat nici un cadou. Le-a luat, a mulţumit şi le-a pus pe scaun lângă masă – cu o siguranţă care te făcea să te îndoieşti că era orb.
La un moment dat s-a apropiat de mine: „Te rog, ajută-mă să trec şnurul prin cruciuliţa asta de lemn”, şi mi-a întins o cruciuliţă şi un şnur de piele. În timp ce-i puneam şnurul, a rostit oarecum copilăreşte: „Ştii, mi-am cumpărat de ziua mea, de la Biserica Enei, o cruciuliţă – n-aveau cu tot cu şnur”. Mi-a fost tare ruşine şi tare greu să accept că nu mă gândisem la asta.  Apoi m-a rugat să merg cu el în camera alăturată şi să-l ajut să-şi pună „cămaşa albă”. Am tăcut – m-am întrebat în primul moment de unde ştie că e albă; apoi m-am gândit că probabil de la mine. Îl ajutam să se schimbe – a început să povestească: „Prima dată când m-am spovedit, Părintele m-a ţinut câteva ore – vreo trei-patru. Când m-am ridicat în picioare de sub patrafir, am trăit într-o clipă cât nu trăisem toată viaţa până atunci. Am început să plâng. Tare. Atât de tare, încât cei din jur au fost foarte impresionaţi de „trăirea” mea creştină. Ei nu ştiau că eu îmi plângeam de milă. Când Părintele a ridicat patrafirul de pe capul meu, mi-a apărut în faţă o siluetă care se tot apropia. Cu cât era mai aproape, cu  atât parcă îmi creştea oroarea. Totul s-a petrecut cu o viteză pe care eu nu o cunoşteam decât din teorie: instantaneu – nu ştiam, nu bănuiam că poate fi trăită. Cel care se apropia semăna cu mine, cel pe care îl ştiam din oglindă. Doar că nu puteam fi eu, fiindcă acel pe care îl vedeam era şchiop şi ciung – pur şi simplu nu avea mâini. Avea o burtă atât de mare, încât trebuia să sară în piciorul pe care-l mai avea, mergând cu spatele şi în felul ăsta reuşea să-şi tragă pântecele după el. Faţa îi era buhăită şi foarte verde iar ochii abia i se zăreau sub cearcănele şi umflăturile feţei. În clipa în care am înţeles că sunt eu, am izbucnit în plâns. Nu era nici o trăire mistică – după cum m-am străduit să îi conving pe cei din jur, mai târziu. Nici eu nu înţelegeam ce se petrece, dar era atât de real şi de aproape totul, încât tot ceea ce ştiam eu despre trăirea mistică nu putea avea nici o legătură cu ceea ce mi se petrecea în acele secunde. De fapt, era pur şi simplu o luare de contact cu realitatea mea. Eram eu. Eu.

CITIŢI RESTUL ARTICOLULUI AICI

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: