Skip to content

Dincoace de sfinţenie

29 March 2011

Scris de  Mugur VASILIU

O, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţe şi prigoane, prin multele voastre pătimiri aţi stăvilit întărâtarea vrăjmaşului cea cu mânie pornită asupra Bisericii lui Hristos;

vouă, celor ce aţi suefrit foame, ger, schingiuiri, umilinţă şi chinuri de tot felul întru apărarea legii celei strămoşeşti,

Vă aducem mulţumirile noastre.

(Acatistul Sfinţilor Români din închisori, Rugăciune).

Cei din puşcării se cunoşteau între ei, prin crezul pe care îl împărtăşeau cu toţii. Crez care i-a adus în locul despre care vorbim; crez, care era expresia dreptei credinţe, trăită şi manifestată în interiorul poporului român; crez în care se pregătiseră pentru examenul, pe care mulţi dintre ei şi-l doreau din tot sufletul – cu un fel de avânt şi entuziasm de a-şi dărui tinereţea, cu un fel de nerăbdare de a se jertfi pentru Hristos şi pentru neamul românesc; crez care se întruchipase, prin voia lui Dumnezeu, în acel moment şi în faţa poporului său, în cel care a fost educatorul lor, Corneliu Zelea Codreanu – numit de români, ca şi în alte secole, Căpitanul.

Se cunoşteau între ei, fie din miile de tabere legionare în care s-au construit, cu dragoste creştinească şi prin muncă voluntară, sute de biserici, troiţe, cruci, drumuri, poduri, spitale, adăposturi pentru sărmani; fie din lupta de zi cu zi pentru schimbarea la faţă a României. Şi cum ar fi putut să nu se cunoască între ei, când trăiau în aceiaşi rugăciune mântuitoare şi cântau aceleaşi cântece pe tot cuprinsul ţării? S-au cunoscut şi în faţa exemenului final care a fost jertfirea de sine, pentru slava lui Hristos şi mântuirea neamului românesc – în temniţele urâtorilor de Hristos.

Care a fost poziţia Bisericii faţă de tineretul care construia biserici, troiţe şi cruci în toată ţara şi care se străduia să trăiască creştineşte şi în afara duminicii? Aceiaşi ca şi acum: de ură nemărginită. O ură atât de mare şi de satanică, încât patriarhul Miron Cristea – cel care ar fi trebuit să susţină şi să binecuvânteze lucrarea tineretului – el însuşi a condus asasinarea, măcelul acestor tineri. Poate cineva să înţeleagă, cum adică?

Temniţele au fost pline de ei – dar nu doar în timpul comunismului, ci de cu mult mai devreme. Temniţele lui Carol al II-lea, temniţele lui Ion Antonescu, nu sunt diferite de cele ale bolşevicilor – aceiaşi jertfă, aceiaşi sfinţenie! Acesta este un lucru fundamental, fiindcă ne ajută să înţelegem că ura împotriva lui Hristos şi a neamului românesc nu a fost inventată, ci doar practicată de comunişti – această ură are o vechime cu mult mai mare. Iudeofrancmasonii dinaintea comuniştilor aveau aceiaşi problemă cu cei îndrăgostiţi de Hristos, neam şi mântuire; dar aveau mai puţină putere, iar momentul politic internaţional nu le era atât de favorabil cum le-a fost comuniştilor.

CITIŢI RESTUL ARTICOLULUI AICI

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: