Skip to content

“Să mai aprindem și noi o lumânare”

17 March 2011

Scris de  Mugur VASILIU

Fără să fie neapărat drumul spre Damasc, străzile ne duc în preajma bisericilor. Suntem acolo, în intersecție, chiar în fața Bisericii. Ne oprim și dăm impresia că gândim la ceva important și profund. În fața Bisericii, ne facem socoteala: să intrăm și atunci… sau să schițăm un semnul crucii și să mergem mai departe, unde ne așteaptă niște treburi care nu mai pot suferi amânare. Dacă intrăm suntem oarecum stânjeniți: ne dăm seama, deodată, că “nu suntem pregătiți” și nici măcar “nu avem haine potrivite”, “nu e duminică” și – iar “revelație” – “suntem foarte păcătoși”, iar “Dumnezeu, știe El ce e în sufletele noastre”. Dar nici să plecăm pur și simplu, “nu prea e bine”, că tot suntem aici – ne încearcă un fel de sentiment de superstiție rău prevestitoare. Atunci alegem – de fiecare dată ca și cum ar fi prima dată – “să mai aprindem și noi o lumânare”. Ajungem până în pragul Bisericii, ne oprim la pangar, cumpărăm câteva lumânări, și cu un fel de evlavie vinovată – și tocmai prin aceasta suficientă – le aprindem în grabă, schițăm o cruce, două… poate trei, apoi facem stânga – sau dreapta – împrejur și intrăm înapoi în oceanul lumii. “Am fost azi pe la Biserică”, spunem celor pe care îi întâlnim; “era lume” sau “nu era lume”, “m-am simțit bine” și neapărat, “am mai aprins și eu o lumânare”.

Aprinsul lumânării devine, firesc pentru noi, gestul total, dovada că noi suntem credincioși – e ca un fel de participare prescurtată – shortcut la liturghie; în închipuirea noastră, nu, noi nu suntem niște credincioși obișnuiți, nu de oricare, ci dintre “cei care merg la biserică”.

Fenomenul e foarte trist, fiindcă arată cât de creștini suntem noi, și mai departe, justifică – fără rest – locul în care ne aflăm ca popor: în slujba unor străini urâtori de Hristos.

Tot mai des auzim că Biserica s-a depărtat de noi, s-a înstrăinat, preoții sunt lacomi și răi, liturghia e prea lungă și postul prea fără carne. Evident, e stupid – suntem ca într-un tren care pleacă din gară și pe noi ne îneacă indignarea că gara a luat-o la goană. Nu Biserica, ci noi! De la noi, problema nu ar trebui să fie Biserica și noi, ci noi și Biserica – aceasta este perspectiva corectă asupra raportului dintre noi și Biserică.

Problema noastră suntem noi, chiar dacă în ierarhie sau cler nu stau toate lucrurile cum ar trebui. Despre ortodocșii de noi am mai vorbit – la fel și despre datele statistice, cele cu 89% ortodoxie. E tot o prostie. Un popor nu poate fi 89% sau 99% ortodox, el poate fi ortodox sau nu. Tot așa, fiecare dintre noi nu poate fi n% ortodox, ci pur și simplu, ortodox sau nu. Nu există un aparat de măsurat cantitatea sau greutatea credinței. Unii dintre noi se zbat mai mult, alții sunt mai îmbunătățiți – fiecare cu crucea pe care i-a dat-o Dumnezeu; dar toți sunt înlăuntrul Bisericii, își mărturisesc păcatele și – chiar dacă unii mai greu – se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Hristos. Asta există!

CITEŞTE RESTUL ARTICOLULUI AICI

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: