Skip to content

CONTESTAREA REVELAŢIEI DUHULUI SFÂNT DE CĂTRE GÂNDITORII UMANIŞTI

8 March 2011

Scris de  Dan BĂDULESCU

Potrivit învăţăturii revelate a Bisericii conţinute în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, alcătuirea cosmosului (lumii, universului) văzut ne îngăduie să ne explicăm mişcările planetelor şi ale cerului. Deci, potrivit acesteia:

pământul este (şi se află în) centrul universului, nemişcat;

în jurul lui se găsesc o serie de sfere (ceruri) ce poartă un corp ceresc numit „planetă”. Acestea sunt concentrice şi se rotesc independent de la răsărit la apus cu viteze variabile. În afară de această mişcare simplă circulară, cele şapte ceruri planetare mai au şi o mişcare ondulatorie (rectilinie + circulară), ce dă naştere unei traiectorii orbitale de spirală, a cărei amplitudine este limitată de încadrarea în aşa numita „bandă” sau sector zodiacal. Astfel putem explica rotaţia soarelui şi a lunii de exemplu, formarea anotimpurilor;

Sfera a 8-a, cerul înstelat, pe care se găsesc constelaţiile zodiacale are doar o mişcare circulară, iar mişcare ondulatorie: 0.

Există 7 planete.

În ierarhia lor conduce soarele, stăpânitorul zilei, luminătorul universului şi dătătorul de căldură, dar nicidecum de viaţă.

În al doilea rând vine luna, stăpânitoarea nopţii.

Aşa a gândit creştinătatea, „de la vlădică până la opincă” timp de 1500 de ani.

După schisma din 1054 filosofia şi ştiinţa apuseană au rămas sub tutela bisericii papistaşe, căzând odată cu ea în orbita raţionalismului scolastic. În acest fel, precum vârtejul absorbitor al transatlanticului ce se scufundă, biserica papistaşă trage după ea totul în hăul lipsei de har şi al inovaţiilor omeneşti.

Toate aceste arată emanciparea nu numai de sub tutela Părinţilor, ci şi depărtarea de revelaţia Scripturii. Concepţia scolasticilor despre astronomie suferă de o viziune mecanicistă a unui univers lipsit de harul (energia necreată) lui Dumnezeu. De aici şi până la deismul lui Newton nu a mai fost decât un pas. Reacţia violentă a bisericii apusene (inchiziţia, contrareforma) nu a reuşit decât o amânare a victoriei „noii paradigme”, victorie produsă total în sec. XIX, odată cu triumful francmasoneriei. De acum libera cugetare şi cercetarea ştiinţifică nu mai au limite şi piedici şi vor ajunge la contrazicere făţişă şi flagrantă cu învăţătura Bisericii.

Secolul al XVI-lea, a fost însă şi în Apus un secol plin de evenimente zguduitoare, ce au produs profunde cataclisme, mutaţii, schisme, revoluţii. Contemporan cu Martin Luther, polonezul Nicolai Copernic aduce în prim plan teoria heliocentristă, provocând acel cutremur numit „revoluţia copernicană”.

Revenind la problema cosmologică, desigur că şi Copernic a avut cumva parte de o pregătire, de nişte „înaintemergători”. Ne oprim la unul, care a purtat, ca şi celălalt, cu nevrednicie numele Sfântului, el asemănându-se mai degrabă celui care a fost tatăl ereticilor „nicolaiţi”.

Cardinalul Nicolaus Cusanus (1401-1464) a afirmat că universul nu are graniţe, nici centru nici periferie, fără să fie infinit, ci numai nemărginit. A lansat ipoteza unei mişcări de rotaţie a Pământului care nu neapărat trebuia să fie uniformă.

CITEŞTE RESTUL ARTICOLULUI AICI

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: