Skip to content

COMUNISM ŞI GLOBALIZARE

24 February 2011

Scris de  Florin STUPARU

Sînt douăzeci de ani de cînd ne-am liberat de „comunism” şi am început să ne „globalizăm”. Şi începem să înţelegem că nu am făcut decît să schimbăm o înşelare cu alta, fără a desluşi însă prea lămurit scopul acestora. Ei bine, vechiul „comunism” şi noua „globalizare” sînt cele două căi prin care omenirea răzvrătită împotriva Ziditorului ei (şi povăţuită de Iudeii cei ucigaşi de Dumnezeu) încearcă a se uni iarăşi împreună, precum la zidirea acelui turn din Babilon, întru un gînd, şi întru un duh, şi întru o cuvîntare şi întru o lucrare de obşte. (Iar ce este cu adevărat această lucrare, vom spune ceva mai jos.)

Despre „globalizare” se vorbeşte şi se scrie necurmat de la o vreme şi orice om cu oarecare minte vede limpede că prin aceasta nu se urmăreşte decît înrobirea desăvîrşită a toată lumea şi a fiecăruia dintre „cetăţenii” sferei pămînteşti, a „globului” (proastă vorbă!), sub o singură stăpînire a răului. Ceea ce se ia în seamă mai puţin, tocmai pentru că e la vedere, sînt mijloacele prin care se săvîrşeşte lucrarea. Iar acestea sînt industrializarea şi tehnologia. Căci, pentru a înrobi în chip desăvîrşit şi deodată nenumăraţi oameni nu e de ajuns să ai o armată de zbiri, precum Egiptenii în vremea robiei de patru sute de ani a Evreilor. Dovadă că aceştia din urmă s-au înmulţit şi s-au întărit mai mult decît stăpînii lor, încît Faraon a încercat să-i stîrpească ucigînd pe cei întîi-născuţi ai lor de parte bărbătească (vezi la Ieşirea 1:9-16). Nu, nici o putere armată nu poate ţine cu sila în robie milioane de oameni, ca să nu zic miliarde, precum se întîmplă acum. Pentru aceasta e nevoie de altceva, şi diavolul cel mare împreună cu ajutoarele lui omeneşti a găsit mijlocul: banda de asamblare şi cartela de pontaj, prin care a nimicit meşteşugurile, schimbîndu-l pe om într-o maşinărie între alte maşinării, într-un robot între roboţi. (Iar ceea ce se întîmplă în fabrici se petrece şi în birouri şi în ceea ce numim „servicii”.) Iar maşinile nu se răzvrătesc, ba încă roboţii omeneşti se luptă pentru a munci tot mai mult şi se mînie cînd li se cere mai puţin.

Să ne gîndim însă şi la altceva: pentru a ţine împreună neamuri deosebite e nevoie să le aduci la un gînd, iar pentru asta e foarte bună tot industializarea şi tehnologia: căci toţi roboţii omeneşti din lume fabrică aceleaşi lucruri pe care le folosesc miliarde. Să ne gîndim doar la hrană, la îmbrăcăminte şi la ce numim „cultură” (care se produce tot industrial): de unde, pînă nu demult, acestea erau „naţionale”, acum sînt – vezi bine! – „internaţionale”. Apoi, tehnologia face cu putinţă mutarea a întregi noroade la mari depărtări, ceea ce se vrea a duce la amestecarea lor trupească, la topirea lor într-o singură rasă, care să nu mai fie nici albă, nici neagră, nici galbenă, nici roşie, ci de un greţos cenuşiu. Însă lucrul cel mai însemnat care adună acum la un loc neamurile este aceea că vorbesc iarăşi o aceeaşi limbă (care nu e cea engleză, cum se crede, ci noua limbă babilonică pe temelia limbii engleze), iar aceasta nu ar fi fost cu putinţă nicidecum fără tehnologia şi industria imaginii şi a sunetului.

Visul zgîrie-cerului

Dar de prisos e să adaug mai multe despre aceasta, căci au făcut-o alţii de ajuns. Ce vreau să arăt aici e că industializarea s-a întemeiat mai întîi în rîndul noroadelor sălbatice şi prădătoare, aşadar nestatornice, care s-au străduit să ocolească blestemul dumnezeiesc, anume acela: Ca să trăieşti, vei lucra pămîntul întru sudoarea frunţii tale! Acesta a fost însă nu doar un blestem, ci şi o poruncă a cărei urmare duce la cea mai mare binefacere: la smerenie şi la pocăinţă. Trăind de pe urma pămîntului din care a fost zidit trupeşte, cu privirea plecată în jos, omul îşi poate înţelege uşor nimicnicia şi totodată poate fi mulţumitor Celui care îl hrăneşte prin roadele pămîntului. Din aceasta, trebuie să înţelegem bine că Ziditorul nostru şi al lumii nu ne-a povăţuit nicidecum să născocim de la noi înşine mijloace pentru o vieţuire pămîntească odihnitoare şi… veşnică, precum vrea omul răzvrătit. Nu, ci ne-a zis aşa: Am făcut pămîntul să rodească pentru voi din belşug, dar v-am şi pedepsit să-l lucraţi cu osteneală, ca să nu uitaţi binele negrăit cel din Rai şi astfel să vă pocăiţi pentru răzvrătirea voastră şi să vă doriţi a vă întoarce acolo, măcar că acum nu pricepeţi cum se va face aceasta (adică prin iconomia întrupării Dumnezeu-Cuvîntului). Aşa că nu are rost – zice Domnul – să vă osteniţi a născoci şi a zidi nimic, fiindcă oricum această lume se va înnoi, pentru ale voastre păcate, mai întîi prin apă şi apoi prin foc!

Iar oamenii ce au făcut? Tocmai dimpotrivă, precum era de aşteptat, de vreme ce greşiseră dintru început, de la părintele Adam. Şi aşa, s-au folosit mai departe în chip greşit de cuvîntarea (raţiunea) dată lor de Dumnezeu, şi au început să lase lucrarea pămîntului. E drept că şi asta s-a întîmplat dintr-o slăbire a minţii lor pricinuită de acel înfricoşător păcat al lui Cain. Şi tot atunci, după uciderea de frate a lui Cain, Dumnezeul tuturor (iar mai bine zis păcatul uciderii) i-a împărţit pe oameni în două neamuri: în Aveliţi (drepţi) şi Cainiţi (spurcaţi, blestemaţi), urmînd ca cei dintîi să nu se amestece cu cei din urmă. Iar răii Cainiţi s-au desprins de lucrarea firească a pămîntului şi de creşterea animalelor şi s-au apucat să întemeieze „cultura şi civilizaţia” cea netrebuitoare, ci stricătoare de suflet (Cain a zidit întîia cetate; iar Tubalcain, strănepotul lui, a fost făurar de unelte de aramă şi de fier). Iar apoi, Cainiţii i-au tras la răutatea lor şi pe Aveliţi, care nu s-au păzit şi s-au însoţit cu fetele acelora, căci „erau frumoase”. Iar din aceasta, răul păcatului a crescut într-atît încît Dumnezeul tuturor S-a deznădăjduit (aşa zicînd) că omul mai poate fi mîntuit, văzînd că acesta a ales desăvîrşit să-şi urmeze libertatea lui cea rea, şi S-a hotărît să piardă cu totul firea omenească. Dar, fiindcă mai trăia un om drept, acesta fiind Noe, a ales mai bine să nimicească întreaga omenire prin apă şi să o înnoiască apoi prin urmaşii acestuia, Noe putînd fi socotit astfel un al doilea Adam.

Dar nici aceasta nu a folosit, căci (la doar vreo cinci sute de ani de la acel potop de apă) omenirea cea nouă s-a înrăit iarăşi şi s-a ridicat făţiş împotriva Atotputernicului şi Atotbunului Stăpîn (precum mai demult Lucifer-Satana), şi anume atunci cînd s-au apucat de zidit acel vestit turn Babel. Iar dacă nu ar fi fost legămîntul dintre Dumnezeu şi pămînteni, putem crede că Ziditorul a toată lumea ar fi prăpădit cu desăvîrşire neamul omenesc. Pentru a-şi ţine însă făgăduinţa, ce a făcut Dumnezeu? A despărţit omenirea prin despărţirea graiurilor, precum ştim. Oamenii s-au dezbinat fiindcă nu au mai putut să se înţeleagă prin cuvînt. Şi aşa s-au ivit neamurile.

Însă e de la sine înţeles că, pentru dobîndirea celor de trebuinţă ale vieţii (hrană şi acoperămînt), multe din aceste neamuri pribege au rămas (vrînd-nevrînd, dar şi dintr-o mai mare cuminţenie a firii lor) la îndeletnicirea rînduită de Dumnezeu: anume la lucrarea pămîntului, şi aşa au rămas şi cele mai smerite. Altele însă s-au făcut fiare de pradă, războinici nemiloşi, care au căutat de atunci să le supună pe cele dintîi, pentru a se hrăni fără a munci ţărîna (cuvînt de la care vine şi cuvîntul „ţăran”, „ţarină” şi „Terra”). Între care, cei mai sălbatici (încît purtau şi coifuri încornorate din piele sau metal) aveau să fie (după creştinarea sălbaticilor Romani) Germanii (cu toate încrengăturile lor: Frankii, iar mai apoi Saxonii şi Englezii). Ei bine, tocmai între aceştia s-a întemeiat (şi se întemeiază pînă astăzi) aşa-zisa „civilizaţie modernă”, adică lumea industrială şi tehnologică. În rîndul acestora, maşinismul (în economie) şi aşa-zisul „capitalism financiar” (în politică), adică mijloacele de refacere a norodului babilonic, şi-au dat roadele dintr-o dată, fără împotriviri. Ce te faci însă cu naţiile agricole, legate de pămînt, care nu vor să ştie de „progres” şi de „civilizaţie”? Întru acestea, s-a văzut repede că industrializarea şi tehnologia chiar nu merg. Pilda cea mai limpede este aceea a Rusiei: după două sute de ani de „înnoiri”, împărăţia rusească se sprijinea încă, la 1900, tot pe zecile de milioane de mujici care scurmau pămîntul şi tot se împotrivea planurilor Revoluţiei Franceze de a „libera” şi a uni „popoarele înfrăţite ale lumii”. La fel s-a întîmplat şi în România: după o sută de ani de „modernizare”- măcar că cea dintîi rafinărie de petrol din lume s-a întemeiat la Ploieşti, că la Timişoara s-a aprins cel dintîi bec electric din Europa, că s-a întins drum de fier de-a lungul şi de-a latul ţării, că s-a făcut fabrică de avioane de luptă – Românii erau în 1945 aceiaşi opincari dintotdeauna. Şi, ca să nu mai lungim cuvîntul, aşa s-a întîmplat cu toate noroadele de ţărani (aşezate la Răsărit); care, deşi au fost „civilizate” cu sila de către „civilizaţii” Apuseni, au rămas statornici la al lor „sistem de producţie asiatic” – cum numea felul de vieţuire ţărănească aşa-numitul „Karl Marx” (Mordechai, rabin la Londra), acel mare prooroc al Antihristului – tot pînă la mijlocul veacului al XIX-lea.

Şi atunci cum îi aduci şi pe aceşti ţărani – mulţi, smeriţi, statornici, răbdători să aştepte precum pămîntul – întru robia de obşte a „neamurilor înfrăţite”? Cum îi dezlipeşti de locul şi de obiceiurile lor, de vreme ce ei nu atîrnă de nimeni, pămîntul dîndu-le toate cele ale traiului? Nu ai decît o cale: să le iei dreptul de a-l mai stăpîni şi să faci industrie agricolă şi industrie alimentară. Întocmai aceasta a izbutit comunismul bolşevic, care tocmai aici – în ţările agricole: Rusia, România, Bulgaria, Albania, China, Coreea – s-a pus în lucrare, iar nu în cele industrializate, măcar că îndemnul era: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” În Germania şi Anglia (acolo unde a fost gîndit de numitul Marx şi de Engels) sau în Statele Unite, comunismul (aşa cum îl ştim noi) nu avea nici un rost, căci neamurile acelea proletare se învăţaseră demult cu „libertatea, egalitatea şi fraternitatea” noului Babilon.

Roadele comunismului

Iar acum vedem bine urmările revoluţiei comuniste. Aşa, de pildă, Rusia este cea dintîi (sau a doua) ţară industrializată din lume şi toţi Ruşii trăiesc (cît or mai trăi) de pe urma petrolului şi a gazelor (ca să nu mai vorbim de aurul şi diamantele din Iacuţia). La rîndul ei, China este cea dintîi (sau a doua) ţară industrializată din lume. Pînă nu demult, şi România noastră era o putere industrială de luat în seamă. (Că acum, fiind ca de obicei cu un pas înainte, noi am nimicit şi industria, asta e altceva.) Iar popoarele acestea de foşti ţărani, măcar că atît de deosebite, ce sînt decît nişte „populaţii” (ca microbii şi viruşii!)? – nelibere în nici un fel, înrobite cu totul Statului „globalist” (urîtă vorbă, zic din nou) şi întrutotul asemănătoare în felul de viaţă şi în gîndire. Căci acelaşi hamburgher se mănîncă şi la Bucureşti, şi la Moscova, şi la Hong-Kong, şi acelaşi Avatar se vede pretutindeni şi acelaşi gînd ne mînă pe toţi înainte: acela de a ne înveşnici pe acest pămînt al patimilor, al durerii şi al morţii, zidindu-ne o cetate a toată lumea, întărită pînă la cer, sub stăpînirea unui om-dumnezeu. Iar aceasta nu va fi decît acea împărăţie a Antihristului celui mare de care vorbeşte Scriptura. Şi, fără nici o îndoială, sîntem gata pentru a o primi şi a lucra la întemeierea ei. Ba chiar sîntem nemulţumiţi că aceasta nu se face mai degrabă, din pricina (nu-i aşa?) tîlhăriei şi a prostiei politice care tulbură „mersul nostru înainte”. Şi nu ne gîndim că înseşi aceste tulburări de azi grăbesc zidirea „templului popoarelor” (cum zic Francmasonii). Să citim doar ce zicea în urmă cu nişte ani, la O. N. U., David Rockefeller: „Tot ce avem nevoie este o criză majoră, şi apoi naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială.” „Noua Ordine” însemnînd împărăţia Antihristului, căci neamurile nu au vrut-o pe aceea „veche” a lui Hristos şi nu au primit să se unească întru numele Lui. Ceea ce El Însuşi ne-a spus dinainte că se va întîmpla: „Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său [adică Antihristul], pe acela îl veţi primi” (Ioan 5:43). Hristos-Dumnezeu zice acestea către farisei, dar vorbele Lui se înţeleg şi pentru toţi cei care nu au voit şi nu voiesc să primească buna Lui vestire, ci aşteaptă o mîntuire pămîntească, adică una care să nu cuprindă şi înfricoşata judecată de obşte de la sfîrşitul veacurilor. Căci cine îşi doreşte aceasta, afară de prea-puţinii adevăraţi iubitori de Hristos?

„Piteştiul”, acum

CITEŞTE RESTUL ARTICOLULUI AICI

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: