Skip to content

UN CUVÎNT DESPRE SEMNELE NAŞTERII ANTIHRISTULUI

29 January 2011

Scris de  Florin STUPARU

În marea Sa purtare de grijă, Dumnezeul a toate şi Ziditorul nostru nu ne-a lăsat întru necunoştinţă, precum sîntem plecaţi să credem cei mai mulţi dintre noi. Astfel, prin aleşii Săi purtători de Duh Sfînt, ne-a învăţat întreaga istorie, de la ce a fost întru începuturi şi pînă la ce va fi cînd ne vom întoarce la El întru viaţa cea de veci. Şi toate acestea au fost cuprinse într-o singură carte – numită chiar Cartea („Biblia”), fără început şi fără sfîrşit – adică în Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament.

Deci ce ne spune Biblia? – după o împărţire a faptelor care ne este folositoare pentru acest cuvînt. Întîi de toate, ne aminteşte ceea ce sîntem din fire: nişte făpturi cu totul şi cu totul deosebite de celelalte, singurele aduse întru fiinţă cu suflarea gurii lui Dumnezeu (Facerea 2:7) şi „după chipul şi asemănarea Lui” (Facerea 1:27). Ce înseamnă aceasta? Că Făcătorul a toate ne-a zidit liberi şi nemuritori, pentru a ajunge la o vreme, prin înfiere, dumnezei după dar, după cum e scris: „Căci Eu am zis: Toţi sînteţi dumnezei şi fii ai Celui prea înalt” (Psalm 81:6). Apoi, Cartea Facerii ne istoriseşte căderea omului din firea sa, prin neascultare şi mîndrie, înrobirea de bună voie faţă de Satana (cel căzut mai înainte din firea sa) şi începutul pribegiei omenirii într-o lume a suferinţei şi mai ales a lipsei de nădejde că se va putea răscumpăra vreodată de sub stăpînirea celui rău. Căci, într-adevăr, ce ar fi putut da omul pentru a-şi dobîndi înapoi liberarea de tirania morţii şi a diavolului? Şi atunci Dumnezeu, în nespusa Lui iubire de oameni, a hotărît să i-a datoria omului faţă de diavol asupra Sa şi să o plătească omeneşte. Dar cum? Întrupîndu-Se El Însuşi, prin Persoana Fiului, întru un om asemenea nouă, dar fără de păcat, deci întru un nou Adam. Şi, pentru ca oamenii să poată primi acest înfricoşător pogorămînt, a vestit dinainte, timp de multe veacuri, nepovestita întrupare a Hristosului („Unsului”) Său, prin Prooroci. Cuvintele acestora, insuflate de către Sfîntul Duh şi cuprinse în toate cărţile prooroceşti ale Vechiului Testament, s-au împlinit odată cu negrăita naştere din Fecioara a Dumnezeu-Cuvîntului. Naşterea Mîntuitorului, propovăduirea Sa, răs­cum­părarea omenirii prin moartea şi învierea Sa, toate acestea sînt cuprinse în Evanghelii. Mai departe, Faptele Aposto­li­lor cuprind întoarcerea firii omeneşti la Tatăl, prin înălţarea lui Hristos Iisus la cer, şi înfiinţarea, prin pogorîrea Sfîntului Duh, a Bisericii, adică a adunării celor care se împărtăşesc de Hristos-Dumnezeu prin Sfintele Taine, şi mai ales prin Sfînta Taină a Împărtăşirii cu trupul şi sîngele Său. De acum, prin Sfînta Taină a Botezului şi apoi prin celelalte, orice om a căpătat puterea de a-şi cîştiga mîntuirea, adică de a ieşi de sub robia Satanei şi a se întoarce la ascultarea lui Dumnezeu, al cărui fiu după dar ajunge prin împărtăşirea cu Fiul „cel întîi născut între mulţi fraţi” (Romani 8:29).

Dar aceasta a însemnat totodată şi începutul războiului dintre Satana şi Biserica lui Hristos, căci diavolul nu-şi poate primi înfrîngerea fără să încerce „a-i pierde, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Mai ales că el ştie prea-bine că şi-a pierdut puterea pe care o avea înainte de răscumpărarea omenirii prin Cruce, încît răstimpul domniei lui asupra acestei lumi a păcatului s-a scurtat iar vremea judecării sale de către Hristos, întru a doua Lui venire, se apropie cu fiecare zi ce trece. Şi, pentru ca Biserica să poată duce fără teamă acest război, Purtătorul de grijă a toate a dat Apostolilor o proorocie, în care mai înainte vesteşte pătimirile Bisericii, pînă la biruinţa ei desăvîrşită asupra „şarpelui celui de demult” (Apocalipsa 12:9), atunci cînd Hristos-Dumnezeu Se va pogorî în slavă, ca Împărat şi Judecător, va reînnoi lumea, îl va doborî pe diavol împreună cu toţi ai lui întru focul cel nestins şi îi va aduce lîngă Sine pe toţi ai Săi întru viaţa cea fericită. Astfel, se va încheia istoria pricinuită de greşeala Evei şi a lui Adam, şi va începe o alta, pe care nu o putem decît bănui. Iar proorocia aceasta, pusă în scris, se numeşte Apocalipsa (adică „descoperirea”) Sfîntului Ioan Teologul, ultima carte cuprinsă în canonul Noului Testament.

Descoperirea ce i s-a dat Sfîntului Ioan Teologul este (în cea mai mare parte) răspunsul la o întrebare firească, aceea pusă de ucenici: „Spune-ne (…) cînd vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfîrşitului veacului?” (Matei 24:3). La care Mîntuitorul le-a răspuns: „De ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici Îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24:36). Căci Dumnezeu-Fiul le ştie pe toate, deci şi cînd va fi sfîrşitul. Ca om însă, nu ştie aceasta, fiindcă firii omeneşti nu i-ar folosi. Şi tot Mîntuitorul ne spune de ce: ca să fim cu grijă: „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru. Aceea cunoaşteţi: că, de-ar şti stăpînul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata, că Fiul Omului va veni în ceasul în care nu gîndiţi” (Matei 24:42-44).

Aşadar, Mîntuitorul nu dezvăluie „ziua şi ceasul”. În schimb, spune semnele după care vom cunoaşte vremea sfîrşitului şi a celei de a doua Sa veniri, între care este acesta: „Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să-i amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Şi, într-adevăr, hristoşi mincinoşi, adică anti-hrişti, au fost mulţi, de la Simon Magul, care se numea pe sine „puterea cea mare a lui Dumnezeu”, şi pînă la „înlocuitorii («vicarii») de Dumnezeu”, papii Romani apostaţi. Iar Antihristul cel mare, în vremea căruia se va petrece sfîrşitul, este proorocit de Mîntuitorul prin Pavel, care zice că Hristos nu va veni a doua oară „de nu va veni mai întîi apostasia şi de nu se va descoperi mai întîi omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul, care se va înălţa mai presus de tot ce Se zice sau Se cinsteşte ca Dumnezeu, încît să şadă el în Biserica lui Dumnezeu ca Dum­nezeu, arătîndu-se pe sine-şi că este Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:3, 4).

Deci cine va fi Antihristul? Acel „Mesia”, văzut de Iudei ca împărat pămîntesc, sub al cărui sceptru ei ar urma să refacă o aşa-zisă „împărăţie a lui David” şi, mai tîrziu, să stăpînească lumea. Pe Antihrist l-au vrut Iudeii de la bun început, şi de aceea „L-au ucis [pe Hristos] din mînie şi dezamăgire, căci El propovăduia ca să audă toţi: «Împărăţia Mea nu e din lumea aceasta!» (Ioan 18:36). Hristos nu S-a învoit să fie împărat pămîntesc, cum ar fi vrut Satana (Matei 4:5-7) şi cum îşi închipuiau acum Iudeii. Aceasta era destul ca să umple inima lor de ură şi mîinile lor de unelte ucigătoare. De atunci, ei îl aşteaptă pe «Mesia al lor», aşadar un împărat a toată lumea, care este Antihrist, căruia îi pregătesc drumul. […] Din clipa în care Evreii, care-L aşteptau pe Mesia, L-au răstignit pe Dumnezeu-omul Hristos, a început numărătoarea inversă pentru venirea lui Antihrist” (DIM). El este acela despre care Hristos a spus: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Matei 5:43). Pînă la pogorîrea Sfîntului Duh, înşişi ucenicii L-au asemuit pe Hristos cu Antihristul, întrebîndu-L: „Doamne, oare în anul acesta vei aşeza Tu la loc împărăţia lui Israil?” (Faptele Apostolilor 1:6). Antihristul este „hristosul” aşteptat de „Hiliasm” („Milenarism”, erezie iudaică). Acesta e cel în care Iudeii şi toţi cei lepădaţi de la credinţă (dar şi păgînii) îşi pun nădejdea că va împărăţi în această lume „o mie de ani”, făcînd din acest pămînt al patimilor, al suferinţei şi al fărădelegii, stăpînit de diavolul, un „rai” în care toţi să poată trăi în păcat mai departe, netemători de marea judecată ce va fi, la care nimeni nu vrea să se înfăţişeze (şi pe bună dreptate, conştiinţa spunînd fiecăruia că va fi osîndit).

De-a lungul vremii, mulţi au fost socotiţi antihrişti: de la Nero sau papa romano-catolic pînă la Stalin şi Hitler. Dar semnele venirii Antihristului cel mare încep să se întrezărească abia în vremurile mai noi, cînd umanismul, cinstirea idolatră a omului, a ajuns atot-stăpînitor. Să ne plecăm luarea aminte la cîteva dintre aceste semne, între care cel dintîi este apostasia, lepădarea obştească, într-un fel sau altul, de Hristos.

1.a. Apostasia: ateismul materialist

 

CITEŞTE RESTUL ARTICOLULUI AICI

 

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: