Skip to content

Reacţionarul Eminescu

29 January 2011

Scris de  Theodor CODREANU

ARTICOL APĂRUT ÎN AXA 8

La întrebarea dacă Eminescu a fost sau nu „reacţionar” răspunsurile s-au dat de multă vreme, încă din timpul vieţii scriitorului, când presa ostilă gândirii sale a hotărât că publicistul are toate păcatele unui gânditor potrivnic „progresului” etc. De atunci încoace, destui antieminescieni i-au pus poetului fel de fel de etichete prăpăstioase. Fireşte, una dintre cele mai culpabilizante este aceea de reacţionar. După moartea poetului, acuzaţia pare să fi culminat în anii proletcultismului, dar mai cu seamă în perioada postdecembristă, când bătălia ideologică s-a încins din nou împotriva curentului naţional din cultura română. În anii ’50, un Ovid. S. Crhomălniceanu, de pildă, în vremea ferventei îndoctrinări comuniste, vedea o nenorocire a culturii româneşti în faptul că „poetul naţional” s-a întâmplat să fie „pesimist” şi „reacţionar”. Acuzele au fost perpetuate, după 1989, de către Z. Ornea şi de comilitoni, de astă dată fiind antrenaţi în dispută şi o parte a tinerilor intelectuali, îndoctrinaţi pe diverse căi. Să nu ne mire faptul, fiindcă imitatorii noştri au putut găsi fapte similare în culturi de prestigiu. La Universitatea Stanford, nu cu mulţi ani în urmă, au fost excluşi din programa anului întâi Dante, Shakespeare, Montaigne, Cervantes sub pretextul că sunt… reacţionari! Jean-François Revel observa că în locul acestora au fost preferaţi Franz Fanon, Che Guevara „şi alţi farisei revoluţionari, pe cât de puerili, pe atât de efemeri”. În faţa postmodernistei political correctness, nu poţi decât să te bucuri că Eminescu se găseşte printre „reacţionari” de talia lui Shakespeare şi Cervantes.

De regulă, cei care s-au ridicat în „apărarea” lui Eminescu au căutat să demonstreze contrariul, anume că poetul n-a fost „reacţionar”. Fireşte, textele ziaristului sunt probatoare în acest sens şi a relua polemica mi se pare a ne bate gura degeaba. De aceea, mai profitabil ne este a transforma „defectul” în supremă calitate, de o actualitate stringentă, acum şi pentru viitor. Şi nu e vorba de a ne hazarda în cine ştie ce speculaţii. Eminescu ne-a îndrumat el însuşi către o asemenea soluţie, „reacţionând”, la rându-i, la acuzaţiile din paginile Românului. Poetul confirmă cu mândrie că este un reacţionar şi că menirea unui adevărat intelectual în faţa politicii oficiale şi a realităţilor crude din ţară este să reacţioneze împotriva „progresului” dezastruos asumat de liberalismul roşu, considerându-se el însuşi un liberal, dar unul deopotrivă „conservator”, în sensul viziunii organice despre lume spre care l-a condus ontologia arheului (Vezi, în acest sens, cartea mea Modelul ontologic eminescian, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992). ”Progresiştii” sans rivages pariază pe o accelerare a ritmului de „dezvoltare”. Cu cât acesta este mai intens, cu atât se crede că e spre binele omenirii, iar politicienii îşi fac un titlu de glorie în a fi „ultra-progresişti”, precum Caţavencu. Dar atât Caragiale, cât şi Eminescu au văzut, unul dezastrul şi celălalt comicul grotesc, din optimismul lui Caţavencu.
„Progresiştii” cu orice preţ – iarăşi vorba lui Caragiale – sunt negustorii de „trufandale”, cele care par să aducă nişte câştiguri imediate, dar cu marfă proastă, contrafăcută. Eminescu dă exemplul grădinarului care sileşte cireşele să se coacă răsucindu-le cozile. Într-adevăr, cireşele par coapte şi grădinarul îi poate înşela pe cumpărători. Dar, atrage atenţia poetul, acele cireşe sunt pierdute pentru viaţă, sâmburii lor nu vor mai putea încolţi şi rodi, căci şi-au pierdut arheul. Iată nenorocirea adusă de „progresul cu orice preţ”. Recent, într-o emisiune televizată, Dan Puric, unul dintre cei mai lucizi şi mai profunzi artişti-intelectuali pe care-i avem, atrăgea atenţia că omul „progresist” va voi să accelereze în aşa fel evoluţia, încât va dori ca perioada de dezvoltare a copilului în burta mamei să fie scurtată de la nouă luni la trei! Atunci, desigur, vom păşi în era avortonilor!
„Progresiştii” nu văd decât „ruşinea de a fi reacţionar”, dar nu şi geniul de a fi reacţionar, spre binele umanităţii. Julien Benda vorbea, în anii ’30 ai secolului trecut, despre trădarea intelectualilor. Oare unde este „trădare” la Eminescu sau la iresponsabilii lui acuzatori care ne conduc din utopie în utopie? Observ la unii dintre aceştia o dedublare schizofrenică a gândirii, chiar la inteligenţe cu totul remarcabile. Mă gândesc, în primul rând, la Virgil Nemoianu, care a ţinut morţiş să se prenumere printre cei ce văd în Eminescu un „reacţionar”, în sensul cel mai rău al cuvântului, de unde şi somaţia că a sosit vremea să ne despărţim de Eminescu! Dar miezul gândirii sale cu privire la ritmurile progresului coincide cu poziţia lui Eminescu!
Virgil Nemoianu este autorul unei interesante teorii a secundarului, care dezvoltă, cu mijloace proprii, deconstructivismul american şi european. Nota originală a lui Virgil Nemoianu e că nu mai distinge o falie între resorturile artei tradiţionale şi ale celei moderne şi postmoderne. La el, să zicem, estetica nu e premodernă, iar poetica modernă şi postmodernă, ci statutul ei „ontologic” ar fi să se opună, prin definiţie, istoriei şi progresului – datele esenţiale care caracterizează modernitatea. Arta e din capul locului reacţionară, antidemocratică, antimodernistă şi tocmai de aceea „postmodernă” sau „transmodernă” prin excelenţă. Calea deschisă de Nemoianu e deosebit de îndrăzneaţă şi ar putea interesa în cel mai înalt grad. Fără s-o ştie, Virgil Nemoianu dezvoltă o idee nonliberală, aparent conservatoare, de găsit şi la Eminescu şi prefigurată în intuiţiile filosofiei nonhegeliene ale lui Ion Heliade Rădulescu, cel din Echilibrul între antiteze. De altfel, Eminescu a tins către o antitetică (vădit antihegeliană), cu precedente în Kant, care dobândeşte o remarcabilă continuitate transmodernistă în gândirea lui Ştefan Lupaşcu. Paradoxal, Nemoianu e mai aproape de teoria socio-politică a lui Eminescu prin grija cu care încarcă termenul reacţionar de potenţialităţi pozitive. Gândirea modernă, fie ea liberală sau de orientare marxistă şi neopozitivistă, a discreditat, fără drept de apel, conţinutul cuvântului reacţionar. Repet, el a devenit o etichetă ruşinoasă, încât nimeni nu putea fi încântat nici pe vremea lui Eminescu şi nici în a noastră, să fie numit reacţionar. În anii proletcultismului, Eminescu ar fi fi fost trimis la Canal pentru etichetarea ca „reacţionar”. Ba, am spus că adversarii de ieri şi de azi ai lui Eminescu şi-au făcut un titlu de glorie în a-l discredita pe poet cu această etichetă descalificantă. De la Ştefan Zeletin până la Ioan Petru Culianu şi Alexandru George, în general, cultura critică din epoca marilor clasici, de orientare maioresciană şi eminesciană, este pusă la zid ca „reacţionară”, opunându-se progresului capitalist al României moderne, deci sincronizării rapide, de care avea nevoie ca de aer. Ba, Ioan Petru Culianu acuza, în bloc, literatura română că e reacţionară, începând chiar cu primul roman valoros – Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon şi până la Slavici, Rebreanu, Marin Preda. Argument: Filimon a discreditat „parvenitul”, singurul tip social progresist, constructor de capitalism, luând, în schimb, partea boierimii conservatoare şi reacţionare, înrădăcinată în tradiţie şi imobilă. Se conturează, altfel spus, o antiteză între factorul dinamic, cosmopolit, capitalist (Dinu Păturică) şi imobilismul naţional întrupat de Banul C..
Virgil Nemoianu contrazice o asemenea viziune unilaterală şi consideră că arta, cultura, în genere, sunt factori de reacţiune, de obstaculare în calea progresului: „Progresul deplin, nestânjenit şi linear reprezintă drumul cel mai scurt spre stagnare şi moarte. Această tendinţă este împiedecată, întârziată şi, de fapt, contracarată de reacţia unor gesturi creatoare”. Sublinierea precarităţii conceptului de progres în istorie este o atitudine tipic postmodernistă, or, Culianu se dovedeşte un reprezentant al modernismului înalt. Nemoianu pariază pe un paradox: cu cât ritmul istoriei este mai rapid, cu atât lumea se apropie mai mult de stadiul entropic, al omogenizării în dezordine. În acest cadru, cultura, conservatoare şi reacţionară, are un efect negentropic, putând întârzia dezastrul. Aceasta ar fi cea mai înaltă menire a artei, încât epitetul depreciativ reacţionar se încarcă brusc cu sensuri pozitive. Dar este exact încărcătura pe care o dădea Eminescu termenului, când răspundea la acuzaţiile adversarilor din presă: „Maniera noastră de-a vedea e pe deplin modernă: pentru noi statul e un obiect al naturii care trebuie studiat în mod individual, cu istoria, cu obiceiurile, cu rasa, cu natura teritoriului său, toate acestea deosebite şi neatârnând câtuşi de puţin de la liberul arbitru al indivizilor din cari, într-un moment dat, se compune societatea. De aceea, dacă tendenţele şi ideile noastre se pot numi reacţionare (s. n.), epitet cu care ne gratifică adversarii noştri, această reacţiune noi n-o admitem decât în înţelesul pe care i-l dă fiziologia, reacţiunea unui corp capabil de a redeveni sănătos contra influenţelor stricăcioase a elementelor străine introduse înlăuntrul său”. Pe o poziţie similară se posta Caragiale, cel ce şi-a bătut joc de acel voi progresul cu orice preţ caţavencian. Conservatorismul progresist (Ion Heliade Rădulescu) este, în definitiv, o atitudine transmodernă, pe care o susţine şi Virgil Nemoianu.
Urmează, însă, o lovitură de teatru, fiindcă, în pofida propriei teorii, Virgil Nemoianu îl etichetează pe Eminescu de „reacţionar”, în sensul cel mai rău al cuvântului, şi ne somează la despărţirea de Eminescu!. Oare de ce o asemenea contradicţie în termeni? E vorba de o lepădare de propria doctrină şi de o cădere în ideologie, prin definiţie partizană? Aşa ar fi dacă, în realitate, teoria nemoianiană n-ar musti, din capul locului, de ideologie. Teoria secundarului are o ţintă precisă: de a discredita majorităţile în favoarea minorităţilor, fiind un tipic simptom de political correctness.
Aparent, Virgil Nemoianu propune depăşirea dialecticii de tip hegelian, funcţională în imaginarul modernist al istoriei ca progres, în favoarea unei antitetici cu o destul de veche tradiţie în gândirea românească, de la Dimitrie Cantemir şi Ion Heliade Rădulescu până la Eminescu, Blaga şi Ştefan Lupaşcu. El pare a ţine cont de maxima-cheie a gândirii eminesciene: Antitezele sunt viaţa. Virgil Nemoianu particularizează antitezele spre a le generaliza doctrinar: pentru el, antitezele fundamentale în istorie sunt principalul şi secundarul. Principalul ar tinde către omogenizare, entropie, confundându-se, în societăţile moderne, cu majoritatea naţională, pe când secundarul produce efectul antientropic, identificându-se cu minoritatea de orice fel, inclusiv cu individualul care, de regulă, se plasează în opoziţie. Miză cel puţin dublă la Virgil Nemoianu, căci ţinta era să se stimuleze disidenţele în ţările Estului, iar în Occident – legitimarea politicii corecturilor, având în centru ascensiunea diverselor minorităţi. În partea bună a teoriei sale, Nemoianu consonează cu antitetica lui Ştefan Lupaşcu, dar fără a pătrunde, din păcate, în complexitatea arhitectonică a celor trei materii. În orice caz, el admite coexistenţa antitezelor într-o reacţiune reciprocă benefică: „Principalul şi secundarul coexistă. Principalul domină secundarul. Secundarul ia poziţia antagonistă faţă de principal. O anume dinamică a transformării, dependenţei şi confirmării reciproce este şi ea sesizabilă. Toate aceste relaţii par derutante, în ciuda abundenţei lor, şi ne putem pune întrebarea dacă angrenajul lor nu este atât de inextricabil, încât orice încercare de a descurca iţele s-ar dovedi iluzorie”.
Într-adevăr, există o mare doză de risc în încercarea să descâlceşti taina antitezelor, fiindcă în ele zace „diferenţa ontologică”, marea cruce dintotdeauna a ontologiei. Virgil Nemoianu, însă, are curajul să se aventureze între antitezele sale, cum îi stă bine unui veritabil filosof, chiar cu riscul de a cădea în ideologie, în sensul de a ţine partea uneia dintre ele. Decizia sa, sugerată încă din titlul lucrării, e de a paria pe secundar. Din această clipă, el alunecă din filosofie în ideologie, deşi continuă să rămână într-o bună speculaţie erudită, vecină cu filosofia. La gânditorii de geniu, precum Eminescu sau Lupaşcu, o asemenea cădere nu e posibilă, fiindcă antitetica însăşi s-ar prăbuşi. Demersul lui Nemoianu rămâne interesant prin miza finală, pariul secundarului. Îl vom urmări pornind de la actul hermeneutic în jurul romanului Doctor Faustus de Thomas Mann.
CITEŞTE RESTUL ARTICOLULUI AICI

 

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: