Skip to content

O ştire care înconjoară lumea

29 January 2011

Scris de  Nicolae GEORGESCU

ARTICOL APĂRUT ÎN AXA 4-5

Textul este comentat imediat după publicare numai în Viitorul (oficios liberal) din 4 iunie 1931, unde Petronius (pseudonimul lui Gr. Tăuşan, filosof, comentatorul – şi traducătorul în româneşte – al „Eneadelor” lui Plotin – dar şi editorialist aici) scrie, pe pagina I, sub titlul mare: ”Moartea geniului”, o tabletă care ne dă pulsul liniştirii publice, triumfaliste desigur, în privinţa „asasinatului” comis în spital:

„Într-o revistă de strictă specialitate medicală (România medicală) printre alte articole interesante se găseşte unul, în cel din urmă număr apărut, în care d. Dr. Vineş povesteşte, pe bază de documentare nouă, cum şi de ce a murit Eminescu. Autorul acestui articol îşi întemeiază informaţiile sale pe chiar notele medicale ce le-a redactat în calitate de medic la spitalul d-rului Şuţu – cunoscutul alienist – în cura căruia a fost Eminescu.

Se ştie că părerea unanim admisă era că Eminescu ar fi murit din cauza unei răni la cap ce i-a făcut-o un tovarăş de boală, internat acolo. D. dr. Vineş afirmă că adevărat Eminescu a avut o rană la cap, ce i-a produs ş-un erizipel, dar care s-a vindecat. După aproape de-o lună de când primise rana la cap a murit subit din prici9na unei boli de inimă de care suferea de mult. Nici vorbă nu e deci de-o moarte provocată de rana la cap. Se stabileşte astfel cu preciziune adevărata cauză a morţii celui mai profund poet al nostru , şi această restabilire a faptelor nu poate decât să fie bine venită pentru istoria biografică de la noi.

Ceea ce este însă profund de dureros e că organizarea noastră sanitară de acum 30 de ani îndărăt , ca şi ştiinţa medicală însăşi, era departe de-a fi cea de azi. Când ne gândim la organizarea spitalului de boli nervoase din Capitală, cu perfecţiunile ştiinţifice introduse în el ; dacă ne gândim la malieterapia (tratamentul cu malaria pentru combaterea paraliziei generale , de care probabil suferea Eminescu) atunci ne dăm seama de nenorocirea marelui poet de-a nu fi apucat vremurile de azi, când ar fi fost îngrijit şi mai bine şi poate salvat. Căci nu poate fi durere mai mare decât aceea de-a pierde pe geniul poetic cel mai mare care l-a produs ţara şi rassa noastră şa 40 de ani.

D. Ibrăileanu în prefaţa ce-a scris-o la ediţia completă a poeziilor lui Eminescu face o observaţie justă: Ce şi cât ar mai fi produs Eminescu dacă ar fi trăit cât Goethe ?

Destăinuirile ştiinţifice pe care d. dr. Vineş le-a dat asupra ultimelor clipe din viaţa lui Eminescu , şi asupra sfârşitului său, ne-au reamintit astfel vechi răni sufleteşti şi dureri ce le purtăm de mult în suflet, pentru că Eminescu este o forţă vie care trăieşte permanent în conştiinţa noastră a tuturor. Şi niciodată nu a grăit mai înţelepţeşte Haşdeu , decât atunci când a rezumat viaţa şi moartea lui Eminescu cu acest epitaf clasic: ”Eminescu a murit nebun, dar va trăi veşnic. Vor muri deapururi însă toţi acei înţelepţi cari au lăsat şi vor lăsa să moară un Eminescu.”! Haşdeu lovea crud şi nedrept aici pe Titru Maiorescu, dar scoţând din cauză pe marele critic rămâne perfect adevărată constatarea că societatea nu face tot ceea ce trebuie pentru geniile ce le eternizează.”

Din acest discurs ideologic („societatea nu face totul”, etc.) scoatem referirea la Titu Maiorescu, cu totul inadecvată (de altfel, Haşdeu nu-l considera nici în glumă „înţelept”) – şi restabilim adevărul în legătură cu G. Ibrăileanu: criticul Vieţii româneşti era atât de sigur că Eminescu şi-a încheiat ciclul intelectual încă din 1883, la 33 de ani, încât spune că ce a creat între 1883-1889 sunt simple reluări din memorie, chiar traduceri care-l pun sub incidenţa plagiatului – sau lucrări slabe, vădind o minte răvăşită, cum ar fi „Sara pe deal” – şi oricât ar fi trăit în continuare, după 1889, n-ar mai fi fost capabil de creaţii noi. Nevoia de şabloane, de sloganuri liniştitoare, de adevăruri certe – este un simptom la presa anilor ’30.

Această luare de cuvânt a dr. V. Vineş va fi preluată şi ajustată convenabil de către G. Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu”, 1932, şi va face carieră. (Călinescu preia numai câteva cuvinte şi reinterpretează romanţios). În presă, informaţia respectivă circulă greu. Numai Gr. Tăuşeanu o consemnează aici, pe loc, imediat ce apare în revista de specialitate. Universul, care lansase amintirea lui D. Cosmănescu, nu ia cuvântul – şi vom vedea care este poziţia sa.

Peste doi ani, în 1933, apare o altă referinţă la textul doctorului V. Vineş, cea din Adevărul, ziar de direcţie în epocă. Nu găsim textul autentic, din 27 iunie 1933 (trimitere greşită în „Bibliografia Eminescu”) – dar îl preluăm din ziarul „America”, foaie a românilor din Cleveland, S.U.A. (un ziar foarte elegant al emigraţiei, extrem de atent la ce se petrece în ţară) – care, la 6 septembrie 1933, îl preia. Textul românilor americani se cheamă „Cum a murit Eminescu” – şi este următorul:

„Fel de fel de versiuni au circulat până acum asupra cauzelor morţii lui Eminescu. O legendă creată de o frază dintr-o scrisoare a sorei poetului către d-na Emilian („moartea sărmanului meu frate a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun în ospiciu”) se menţine şi astăzi. Şi totuşi, altul e adevărul. Eminescu a murit de … inimă. O boală de cord , precis diagnosticată de vestitul clinician prof. dr. Thomescu. Moartea celui mai mare poet al României a fost determinată de o sincopă în urma unei „endocardite”.

Lucrurile se cunosc astăzi precis, graţie d-lui dr. Vineş, şeful de lucrări la clinica neurologică din Bucureşti, care ca intern pe vremea aceea în ospiciul în care era internat Eminescu, l-a îngrijit pe nenorocitul poet făcându-i chiar el „anamneza”, ceea ce – în termeni medicali – înseamnă o adnotare zilnică pe o „foaie de observaţie” a tuturor simptomelor bolii şi a tratamentului urmat de pacient. Această „foaie de observaţie” a lui Eminescu de pe vremea internării lui, d-rul V. Vineş a publicat-o în „România medicală” din 1 iunie 1931. Rezultă din ea, între altele, că este adevărat că în mai 1889 „un bolnav, nu din cei furioşi, se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă, a lovit întâmplător pe Eminescu în cap, producând o rană superficială ce interesa numai pielea, o rană mică de 2 cm. CARE RANĂ ERA VINDECATĂ COMPLET PESTE 3 ZILE.”

Dar Eminescu, care avea mintea întunecată atunci, şi având mania să colecţioneze tot ce găsea pe jos şi să se frece cu obiectele găsite – chiar murdare – pe corp şi pe cap, îşi murdări pansamentul, dobândind astfel un erizipel care s-a întins pe întreaga-i faţă şi piept, erizipel care, totuşi, graţie îngrijirilor, s-a vindecat şi el, ba sub influenţa lui s-a ameliorat şi starea psiho-mentală a poetului. Dar inima poetului, inima aceea în care s-a răsfrânt o viaţă de zbucium, de chin şi de mizerie neagră, se oprise în mişcarea ei tocmai când creerul celui mai mare cugetător poet al ţării părea a renaşte la o viaţă nouă. Şi astfel a intrat Eminescu în Nirvana pe care o meditase şi o dorise atâta. (Adevărul)”.

 

CITEŞTE RESTUL ARTICOLULUI AICI

 

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: