Skip to content

Cred Doamne, ajută necredinţei mele!

5 January 2011

Scris de Ionuţ RUSE

Cu toate că nu sunt eu cel mai în măsură, îndrăznesc totuşi să trag un semnal de alarmă în ceea ce priveşte „starea de amorţeală” în care se află românii! Tot legat de mine, vreau să menţionez că sunt unul dintre „golani”, iar din fire sunt mai vulcanic, „milităros” (cum ar spune unii: „mercenar”) aşa ca să nu vă surprindă modul în care mă voi exprima (puţin mai dur), deoarece este de înţeles că acum, după atâţia ani de rătăcire să simt nevoia să mărturisesc ADEVĂRUL, pentru că vreau să fiu şi eu următor „Haiducilor neamului românesc”. Trebuie să mai spun doar că toată tinereţea mi-am irosit-o făcând lucrarea vrăşmaşului, slujindu-i acestuia dintr-o mare rătăcire în care mă aflam şi a modului greşit în care percepeam eu viaţa, iar ce este mai grav e faptul că îi trăgeam şi pe alţi fraţi către păcat, pentru că aşa consideram eu că-i ajut făcându-le bine (îi îndemnam să profite de “plăcerile vieţii”: desfrânare, alcool, viaţă de noapte, etc.)

Mesajul meu se adresează în special tinerilor, care fac parte din aceeaşi categorie cu mine şi de la care am observat că majoritatea românilor au mari aşteptări (pe bună dreptate zic eu). Aş fi dorit să mă pot adresa şi celor din generaţia părinţilor noştri sau chiar şi celor mai în vârstă, dar din păcate, acest lucru este aproape imposibil, deoarece sistemul comunist (Uniunea Sovietică) şi-a făcut pe deplin datoria, iar ei sunt rodul acestuia; şi mai grav este că şi noul sistem comunist (Uniunea Europeană) are un efect năucitor asupra tinerilor, bazându-se pe spălarea creierelor acestora. Legat de acest subiect, vreau să vă relatez o întâmplare din perioada când bugetarii şi pensionarii români (caracterizaţi ca fiind „graşii poporului”, paradoxal, chiar de cel pe care ei l-au ales să-i conducă) participau la mitingurile de protest împotriva deciziei de reducere a salariilor. Cum era de aşteptat, în cealaltă tabără se aflau militarii români („oastea ţării”) care aveau misiunea de a asigura ordinea şi liniştea publică sau mai exact de a-i apăra pe mai-marii poporului de furia cetăţenilor ajunşi în pragul disperării. Purtând o discuţie amicală cu un militar care participa la astfel de misiuni, l-am întrebat dacă ar fi în stare să-i lovească pe cetăţenii respectivi (ştiind că printre ei s-ar afla rudele sau părinţii lui); iar răspunsul a venit fără ezitare: „Dacă primesc ordin îi împuşc!” şi făcea strict referire la părinţii lui, invocând faptul că el este în primul rând „militar”. În mod normal, ar fi trebuit să rămân fără replică, dar personal, mi-am permis să-i aplic acestuia o mustrare spre îndreptare şi să-i explic în câteva cuvinte cam care este, de fapt, diferenţa dintre el (robotul pe care şi-l doreşte sistemul) şi un militar care face parte din “oastea Ţării cea iubitoare de Hristos” – oaste pentru care ne rugăm la fiecare Liturghie.

De curând am citit o fabulă foarte interesantă, ce-şi are originea pe undeva prin Africa şi care m-a pus foarte tare pe gânduri. Ideea principală reflectă stare actuală în care se află românii! Iată fabula: ”În marea pădure a izbucnit cel mai furios şi mai devastator incendiu care a existat vreodată. Toate animalele şi-au găsit scăparea la marginea râului şi strigau speritate şi se lamentau: „Săracii de noi, cuiburile noastre distruse, scorburile noastre arse, iarba noastră… copacii noştri…ce dezastru, ce dezastru!..”. „Doar o pasăre Colibri nu s-a lăsat cuprinsă de depresia generală. S-a apropiat de râu şi a luat în cioc un strop de apă. După aceea a zburat deasupra focului şi a lăsat să cadă picătura de apă. După primul zbor au urmat multe alte zboruri, până când unul dintre animalele plângăcioase a observat-o şi i-a stigat din urmă: -Visătorule! Ce mare lucru crezi că faci cu picăturile tale de apă împotriva acestui incendiu violent? Pasărea Colibri s-a oprit la mijlocul drumului, cu ciocul plin de apă, şi i-a răspuns: – Fac ceea ce pot să fac!” Eu aş îndrăzni să adaug: „Fac ceea ce ţine de mine!”, pentru că în concluzie, dacă fiecare şi-ar face datoria în dreptul lui (adică exact ceea ce ţine de el), atunci totul s-ar simplifica! E drept că dacă am urma pilda locuitorilor din cetatea Ninive, atunci Dumnezeu s-ar milostivi de noi şi ar mai amâna aceste vremuri până ne-am îndrepta, dar noi (românii ortodocşi) acceptăm de bună voie ceea ce ne propun aceştia (unii fiind dispuşi chiar să plătească bani grei pentru asta). Cu alte cuvinte, nu facem decât să-i ajutăm pe aceşti slujitori ai satanei, făcîndu-ne astfel părtaşi la instalarea lui Antihrist – mai repede decât ar fi sperat şi cei mai optimişti dintre ei! Păi nu ştiu de ce ne mai mirăm că nu merge nimic bine? Iată răspunsul: ne asemănăm cu vieţuitoarele acelei păduri, mai ales acum cînd „elitele” sunt pe punctul de a-şi îndeplini obiectivul, acela de a instaura Noua Ordine Mondială prin sistemul de supraveghere (nanotehnologie, RFID) şi prin peceltuirea cu semnul Fiarei. Dar mai avem noi şi alte modele de DUHOVNICI (ai neamului românesc) care iau atitudine şi strigă cât îi ţin puterile de răsună până în Sfântul Munte: „ROMÂNI, TREZŢIVĂ!” „ESTE VREMEA MUCENICIEI, LUPTAŢI PÂNĂ LA CAPĂT!” (de unde observăm că nu se adresează românilor cu duhul blândeţii, aşa cum ar dori o altă categorie de fraţi de-ai noştrii) şi ne îndeamnă astfel să nu primim microcipul nici măcar în acte. Din mai multe discuţii cu diferiţi preoţi (de mir sau călugări) şi cu unii dintre fraţii noştri, am observat cu stupoare cum majoritatea dintre ei îşi găsesc motive „binecuvântate” să primească microcipul în documente, căci, susţin ei, atunci când vor fi îndemnaţi să-l primească şi în corp, vor refuza pecetluirea! Unele dintre aceste motive „binecuvântate” sunt, fie alegerea ca model a unui duhovnic mai cunoscut sau ierarh, care (din diferite pricini) susţine că actele cu cip nu prezintă niciun pericol în calea mântuirii, fie că alţii au familie, prunci sau serviciu – de parcă nu am fi cu toţii în aceeaşi situaţie! Îmi permit să fiu puţin răutăcios şi ironic şi să întreb: oare despre ce luptă vorbeşte Duhovnicul respectiv? Oare de ce să ne trezim noi? Ce, dormim cumva? Ce mucenicie? Nu putem să ne bucurăm şi noi în linişte de plăcerile acestei vieţi? Păi, să-mi fie iertat fraţi români ortodocşi, dacă lucrurile stau aşa atunci nu are deloc dreptate Părintele, pentru că noi nu dormim, noi chiar HIBERNĂM!

CITEŞTE MAI DEPARTE AICI: Cred Doamne, ajută necredinţei mele! | AXA – bilunar de oceanografie ortodoxă http://axa.info.ro/prima-pagina/item/695-cred-doamne-ajuta-necredintei-mele#ixzz1AACjsIjA

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: