Skip to content

PAUL GOMA ŞI NEOROLLERISMUL

21 October 2010

Scris de Theodor CODREANU

Paul Goma pare a fi cazul cel mai enigmatic din ultimele patru decenii derulate în spaţiul culturii şi politicii româneşti. Considerat în vremea dictaturii ceauşiste „disidentul” anticomunist nr. 1, comparabil cu Alexandr Soljeniţân, el a rămas şi pentru regimul postcomunist drept o personalitate indezirabilă, împotriva căreia s-au mobilizat mai ales cei din intelighenţia „progresistă”, care s-a pretins disidentă şi rezistentă prin cultură, ceea ce i-a permis acesteia ocuparea poziţiei-cheie în instituţiile de cultură (dar şi în cele politice), cu pretenţia că reprezintă floarea curată a societăţii civile româneşti. Dacă ne întoarcem la comparaţia cu Soljeniţân, constatăm o diferenţă flagrantă: în vreme ce acesta a fost primit în Rusia ca erou naţional, repus în toate drepturile şi asimilat, cu înţelepciunea lui, la proiectul renaşterii postcomuniste, cu Paul Goma s-a întâmplat invers, ca şi cum România ar fi continuat să rămână ceea ce a fost anterior, cu tot cu fericiţii ei „disidenţi” şi „rezistenţi prin cultură”. Rămâne straniu, cel puţin pentru vizata intelighenţie, faptul că Paul Goma nu s-a raliat noului curent al „politicii şi educaţiei naţionale”, refuzând şi beneficiile materiale şi politice care ar fi putut rezulta de aici. Bunăoară, i s-ar fi ivit ocazia, cu înmiită îndreptăţire, comparativ cu Gabriel Liiceanu, să pună mâna pe una din marile edituri bogate; ar fi putut, de asemenea, să ajungă preşedintele Uniunii Scriitorilor, ca Mircea Dinescu, ar fi putut ajunge ambasador al României la UNESCO, aidoma lui Nicolae Manolescu, fiindcă tot locuia la Paris; ar fi putut ajunge directorul Institutului Cultural Român, ca Horia-Roman Patapievici, sau ministru al culturii, ca Andrei Pleşu, sau, de ce nu, preşedintele României, ca Ion Iliescu şi Traian Băsescu; în fine, ar fi putut fi pus în fruntea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste precum Vladimir Tismăneanu. În loc de toate acestea, Paul Goma nici măcar nu şi-a redobândit cetăţenia care i-a fost furată de Ceauşescu, nici măcar nu i s-a anulat excluderea din Uniunea Scriitorilor, nici măcar nu i s-au restituit bunurile materiale şi morale furate de regimul comunist. El continuă să fie apatrid, căci a refuzat, cu ani în urmă, oferta Franţei de a i se acorda cetăţenia franceză odată cu altor doi scriitori celebri.

De ce a optat Paul Goma pentru o asemenea cale, fiind, astăzi, un fel de proscris de care s-au lepădat foştii „prieteni” fie tacit, fie prin gesturi publice pompoase, cu titluri de soiul „Adio, domnule Goma!”? Acuzele ce i se aduc sunt diverse, dar ele gravitează în jurul unor argumente „tari” de felul: „ingratitudine”, limbaj prea „dur”, „delir de persecuţie”, iar mai nou – „antisemitism”. Însă o minte cât de cât dreaptă şi lucidă vede imediat minciuna acestor acuze şi, din fericire, în ţară sunt numeroşi intelectuali cinstiţi care văd adevărul şi mai văd şi incredibila nedreptate ce i se face lui Paul Goma. Din nefericire, aceşti intelectuali, fie că se numesc Liviu Ioan Stoiciu, Dan Culcer, Valerian Stan, Ovidiu Nimigean, Flori Stănescu, Gabriel Stănescu, dacă e să-i amintesc doar pe aceştia, riscă şi ei un tratament similar, cum i s-a întâmplat lui Liviu Ioan Stoiciu, care şi-a pierdut postul de la revista Viaţa românească. Ni se va spune: dar nu e o practică de tip stalinist, tocmai acea metodă de eliminare a indezirabililor într-un regim pe care „disidenţii” şi „rezistenţii prin cultură” pretind că i-au pus capăt? Este, dar metoda e ceva mai veche decât a bolşevismului sau a nazismului, fiind depistabilă, la români, şi-n vremea lui Eminescu. Oare eliminarea lui de la ziarul Timpul nu e modelul arhetipal şi pentru ceea ce se-ntâmplă în zilele noastre? Or, Eminescu a ajuns indezirabil chiar în faţa „prietenilor” dintr-un motiv foarte simplu, pe care poetul l-a exprimat limpede. Risc bucuros repetarea cuvintelor eminesciene: Ş-aşa-s de mulţi/ Ce mint cu gândul, vorba, fapta, ba/ Se mint pe sine însuşi chiar, încât/ În mine s-a stârnit mândria cruntă/ De-a spune adevărul – dacă chiar/ Prin el lumea s-aprinde. Şi: „Ei mint – eu adevărul îl spun, căci nu mă tem / De-a lui urmări”. Şi: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de a privi în faţă, ş-a recunoaşte adevărul. El e crud acest adevăr – dar numai el foloseşte”.

Nu se potrivesc toate ca o mănuşă mai ales pentru Paul Goma? Şi încă cum! E vremea să ne întrebăm ce adevăr crunt sau ce adevăruri a descoperit Paul Goma de a devenit atât de urât în ţara pe care, cu siguranţă, o iubeşte infinit mai mult decât profitorii zilei. Ba mi se pare că tocmai această iubire eminesciană de România este cauza tuturor relelor pe care le îndură din exilul său interminabil. E vorba însă de mai mult, iar pentru asta se cuvine a ne întoarce la doctrina bolşevică a metamorfozelor partidului. O datorăm unuia dintre precursorii imediaţi ai lui Mihail Gorbaciov, Iuri Andropov: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într-un cadru aparent democratic.

Aceasta este doctrina celor patru stadii ale evoluţiei partidului comunist, care înglobează şi „disidenţa” de tip Leon Troţki, cea care a supravieţuit şi a făcut carieră în Noua Stângă Americană, sub pavăza postmodernismului, împrumutând eticheta de „liberalism”. La noi, vechiul bolşevism metamorfozat a trecut, după 1989, prin ultimele două stadii. S-a şi spus că a revenit la putere prin Ion Iliescu şi Silviu Brucan. Numai că întrucât, prin Ion Iliescu, exista pericolul ca să triumfe o coloratură „naţională”, Silviu Brucan s-a retras strategic în „neutralitate”, devenind „vocea profetică a democraţiei” române, după ce crease şi cea de a doua aripă a „societăţii civile”, Grupul pentru Dialog Social. Această grupare, finanţată de Fundaţia Soros, a adâncit faţada „anticomunistă”, „emancipându-se” în „noua dreaptă” românească, astăzi cu pretenţii de neoconservatorism. Marea lovitură, după avatarul eşuat al lui Emil Constantinescu, sub mandatul căruia s-au văzut vânduţi şi românii din Bucovina de Nord, a fost ataşarea de populismul lui Traian Băsescu, şi el fost comunist trecut prin mările şi ţările lumii democratice occidentale. Şmecheria „neoconservatoristă” a intelighenţiei care-l sufocă pe Traian Băsescu prin „iubirea” listelor de susţinere, se spulberă la prima probă serioasă: ea aruncă la coşul de gunoi al istoriei pe cel mai autentic conservator dat de cultura românească: Mihai Eminescu, tratat drept „cadavrul din debara”. Şi ciudat lucru, mizeria aceasta se produce cu aceleaşi etichetări prin care este „gratulat” Paul Goma. Alte măşti, aceeaşi piesă!

Citeşte mai departe

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: