Skip to content

Însemnări de la Jilava

21 October 2010

Scris de Corneliu Zelea Codreanu

 

Marţi, 19 aprilie

E ora 9 seara. Condus de un căpitan de jandarmi şi de un plutonier, cobor scările de la Consiliul de Război.

Afară, duba. De câte ori văd acest instrument, mi se înăcreşte sufletul.

Se deschide uşa şi urc. Înăuntru întuneric. Desprind umbrele a patru soldaţi.

– Încărcaţi armele, aud comanda plutonierului. Plecăm. Trecem prin străzi luminate. La un moment dat îmi dau seama că mă aflu pe podul de la Izvor, în dreptul casei domnului general, unde, până acum câteva zile, fusese sediul nostru. Şi va mai fi, cu ajutorul lui Dumnezeu.

O apucăm la stânga şi apoi de‑a lungul, pe Cheiul Dâmboviţei. Mă duce la Văcăreşti, îmi zic. Şi trec străzile una după alta.

La un moment dat simt că am ieşit afară din Bucureşti. Nu mai aud zgomote de trăsuri, maşini şi tramvaie şi nu mai văd lumini, prin crăpăturile de la ferăstruică.

Maşina fuge pe şosea, în necunoscut.

Într‑un târziu este oprită de un cordon de santinele.

– Stai! Cine‑i?

– Dă‑i drumul, că‑i Poliţia. Apoi de un altul. În sfârşit oprim. Cobor la Jilava în faţa cancelariei. Aici e un fort din linia de centură a Bucureştilor, făcut pe vremea regelui Carol I, după războiul de la 1877. Acum e închisoare militară.

Aici s‑au chinuit Moţa, Marin, Ciumeti, domnul general şi sute dintre ai noştri, la 1933‑1934.

Intrăm în cancelarie. Peste câtva timp soseşte maiorul comandant al închisorii şi doi ofiţeri din compania de gardă.

Primesc instrucţiuni la telefon.

Căpitanul şi plutonierul de jandarmi pleacă, luându‑şi cu părere de rău rămas bun de la mine. Două suflete alese, care fac excepţie în corpul acesta al jandarmilor.

Maiorul îmi cere cravata. Apoi banii. 1.000 de lei. Mi se face percheziţie prin buzunare. Dar aşa e regulamentul. Plec cu locotenentul Maslacan, încadrat de patru santinele cu baioneta la armă.

Sunt obosit.

Intrăm în fort. Acolo pătrundem pe nişte ganguri întortocheate şi lungi, pline de întuneric. Mă izbeşte un miros rece şi umed de mucegai.

Sunt introdus apoi într‑un fel de boltă, lungă de vreo 6 metri şi lată de vreo 4 metri.

De o parte şi de alta nişte scânduri, aşezate pe capre de lemn, formează două paturi mari, comune. O fereastră cu gratii de fier dă într‑un perete al fortului, aşezat la vreo 10 metri. Deasupra acestei bolţi sunt vreo 4 metri de pământ. Pereţii exteriori au o grosime de 1,50 metri. Jos asfalt.

Dacă afară aş vedea un om care numai o jumătate de oră ar dori să doarmă într‑o asemenea boltă, l‑aş opri şi i‑aş spune: „Nu încerca, te nenoroceşti”.

Plutonierul mi‑aduce o rogojină şi două pături groase. Le aşează pe scânduri. Sub cap, nimic.

Locotenentul vede că este ceva lipsit de cea mai elementară omenie. Se simte jenat şi se scuză că aşa e regimul. Mă întreabă dacă n‑am o bască pentru cap, că o să‑mi fie frig. De unde să am?

Îmi spune câteva vorbe bune şi pleacă, încuind uşa cu lacăt. De jos, de sus, din pereţii groşi, de pretutindeni săgeţi reci de umezeală îmi străpung trupul. Pare că aceşti pereţi străini, în care nu recunoşti nimic de al tău şi nu vezi pe nimeni dintre ai tăi, duşmănoşi, abia aşteaptă o viaţă de om, pe care s‑o mistuie, trimiţându‑şi miile de săgeţi, ca nişte adevărate raze ale morţii, pe trupul bietului condamnat.

M‑am culcat. O noapte lungă.

Sfintele Paşti 1938,

24 aprilie

Citeşte aici restul articolului

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: