Skip to content

O NOUĂ STAFIE A „CORECTITUDINII POLITICE”

12 October 2010

Scris de Theodor CODREANU

De astă dată, stafia marxismului pare complet remaiată până la a se pretinde altceva: o ideologie de „dreapta”. Nu ne mai poate însă înşela nimic după ce unul dintre stâlpii bolşevismului, Iuri Andropov, a elaborat teoria celor patru stadii ale partidului comunist. O reamintesc: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într-un cadru aparent democratic. Iar cea mai bună ascunzătoare e să revină sub eticheta unui partid de „dreapta”. O asemenea subtilă metamorfoză a cunoscut, în ultimii douăzeci de ani, ceea ce s-a numit, la început, Frontul Salvării Naţionale. Trebuie amintit că ideea „fronturilor” s-a manifestat pe întreg teritoriul fostului imperiu sovietic. Interesant de observat că în Basarabia Frontul Popular a eşuat, unioniştii adevăraţi fiind epuraţi, deoarece au urmat calea organică a renaşterii naţionale. După ruptură, Iurie Roşca a ţinut să sugereze neapărat că aripa lui e de „dreapta”, chiar radicală, ajungând să se numească Partidul Popular Creştin şi Democrat, urmând modelul Corneliu Coposu. Mai mult de atât, şi-a anexat sprijinul Patriarhiei de la Bucureşti, diriguind politic Mitropolia Basarabiei, ajunsă azi într-o confuzie stranie, care avantajează net Mitropolia Moldovei aflată sub Patriarhia Moscovei. Momentul-cheie al sinuciderii politice a lui Iurie Roşca a fost alianţa la guvernare cu Partidul Comunist din Moldova, contribuind la alegerea ca preşedinte a lui Vladimir Voronin. Trebuie spus că tot ce mai era „naţional” în doctrina politică a PPCD s-a compromis prin contaminarea de către partidul comunist, căci în spaţiul ex-sovietic doar în Basarabia acest partid s-a iluzionat că poate supravieţui păstrându-şi vechea denumire. Şi a reuşit o vreme, fiindcă ţăranilor şi bătrânilor le rămăsese în memorie o anume lipsă de griji în ce priveşte traiul în colhoz, având şi facilitatea gratuităţii energiei electrice şi a gazului metan. De aceea simbioza slavism-moldovenism, pe care a pariat partidul comunist, a fost atât de lesnicioasă.

Dar să revin la clipa când PPCD a luat hotărârea sprijinirii lui Vladimir Voronin, în a doua legislatură din 2005. În anul de graţie 2009, când criza relaţiilor dintre România şi Moldova ajunsese pe culme, lui Traian Băsescu i-a scăpat o mărturie căreia nimeni nu i-a dat importanţă: cuvântul decisiv pentru realizarea alianţei dintre dreapta creştină şi stânga comunistă l-a avut el, Traian Băsescu, înşelat, chipurile, de promisiunea voroniană că Republica Moldova va duce o politică de integrare europeană. Aşa că lovitura politică de graţie dată lui Iurie Roşca a venit chiar de la Bucureşti. Aici se ascunde enigma andropoviană a supravieţuirii partidului comunist prin „dreapta” politică, uzanţă de care bolşevicii au beneficiat şi între cele două războaie mondiale, în România, când au reuşit, după 1938, să compromită Mişcarea Legionară, scoţând-o definitiv din viaţa politică, fiindcă şi astăzi rămăşiţele acestei mişcări naţionale sunt supraveghea-te cu străşnicie, ideologic şi politic, pe întreg mapamondul. Or, înlesnirea acestui compromis are legătură de taină cu însăşi evoluţia politică a lui Traian Băsescu, evoluţie cuprinsă în sintagmele: de la comunism la „corectitudine politică” şi de la stânga la „dreapta”. Cuvintele dintre ghilimele arată perfidia antifrazică a conceptelor utilizate.

Teoria celor patru stadii ale partidului comunist elaborată de Iuri Andropov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice 1982-1984, unul dintre strategii bolşevismului: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într-un cadru aparent democratic. Iar cea mai bună ascunzătoare e să revină sub eticheta unui partid de „dreapta”.Traian Băsescu este cel mai spectaculos produs al comunismului trecut sub masca Frontului Salvării Naţionale. L-am putea numi comunismul aventurier, de tip anarhic. Traian Băsescu nu are veleităţi doctrinare, dar posedă o inteligenţă nativă colerică ieşită din comun, care-l împinge spre un comportament anarhic, fiind, prin excelenţă, pescuitorul în ape tulburi, care i-a adus porecla de preşedinte jucător, aşa de jucător, încât scandalurile politice au devenit norma din societatea românească. Ne amintim, el a fost iniţial membru de eşalon II în gruparea fesenistă, care-i avea ca lideri pe Silviu Brucan, Ion Iliescu şi Petre Roman. Din clipa când FSN s-a declarat partid politic, intrând în cursa alegerilor din 1990, această formaţiune a fost percepută ca fiind continuatoarea partidului comunist, deşi îşi luase măsuri de precauţie, scoţând în afara legii Partidul Comunist Român, iniţiativă care avea corespondent o hotărâre similară dintre cele două războaie mondiale. În pofida metamorfozelor de numire a partidului descins din FSN (de la FDSN, 1992, la PDSR, 1993, şi PSD, 2001), acesta a fost perceput statornic ca urmaşul fostului partid comunist, stigmat utilizat ca principală armă de luptă a formaţiunilor care s-au autoproclamat cu adevărat democratice. Întrucât partidul cominternist nu putea avea succes decât limitat sub ideologia social-democrată, rând pe rând FDSN s-a scindat luând alte denumiri, pentru ca din disidenţe să rezulte formaţiuni politice care au pretins că sunt din ce în ce mai apropiate de „dreapta”, acolo unde nu exista pericolul identificării comuniste. Cel mai abil cominternist, Silviu Brucan, s-a retras strategic din Front, erijându-se în comentator „neutru” al politicii româneşti, dar după ce a avut grijă să sprijine, prin George Soros, înfiinţarea Grupului pentru Dialog Social, care s-a erijat în simbolul „societăţii civile” postcomuniste. La scurt timp, în urma primelor mineriade, Petre Roman a înfiinţat Partidul Democrat (1993), titulatură luată după model american, capabilă să mascheze bine continuitatea, sub alte obrăzare, a partidului comunist în condiţii de pluripartidism. Însă nici noul partid nu şi-a putut masca suficient rădăcinile cominterniste, conservând în siglă un trandafir şi intrând lesne, în 1996, în Internaţionala Socialistă. În aceste condiţii a intrat în prim-planul politicii Traian Băsescu. L-a detronat pe liderul Petre Roman, în 2000, iar din 2005 PD se retrage din Internaţională pentru a orienta partidul, în 2006, spre popularii europeni, substituirea stângii cu dreapta fiind aproape dusă la capăt. Zic „aproape” deoarece denumirea de „partid democrat-liberal” încă mai aminteşte de stânga. În consecinţă, nu e de mirare că un membru inteligent al partidului, Sever Voinescu, a propus (în ianuarie 2010) ca sarcină pentru apropiatul Congres schimbarea siglei şi a denumirii, de la ultima roză la Partidul Popular. Astfel, se desăvârşeşte traseul de la stânga la dreapta, ceea ce, pe urmele lui Paul Goma, am numit „experimentul Piteşti III”. În Patimile după Piteşti, torţionarul Eugen Ţurcanu surprinde esenţa demersului educativ: „Aşa că n-o să vă ucidem trupuşorul, legionari: o să vă umblăm olecuţă la sufleţelul de culoarea găinaţului de gâscă – ha-ha-ha, ce zici, Pop Cornel? O să vi-l demontăm, frumuşel, o să vi-l remontăm la loc după alte legi, după aceeaşi schemă. Cu sămnul schimbat”. Aceasta este esenţa: cu sămnul schimbat. Aşa a ajuns dreapta legionară la stânga comunistă, iar stânga comunistă la dreapta popularilor europeni! Cercul se închide. Dar experimentul continuă.

Militanţii „corectitudinii politice” au observat la timp „harisma” politică a lui Traian Băsescu, singura în măsură s-o concureze pe a lui Ion Iliescu, după eşecul mediocru al lui Emil Constantinescu. Şi au mai observat un lucru esenţial: în vreme ce Ion Iliescu era dublat şi de un ideolog social-democrat, Traian Băsescu făcea politică doar dintr-o irezistibilă pornire nativă, „haotic”, aventurier ca bătrân lup de mare ce era. Traian Ungureanu spune limpede că Traian Băsescu nu este ideolog, ci un populist nativ. Tocmai din această pricină el poate fi manipulat în favoarea unei doctrine la care nu are acces, fiind suficient a i se stimula orgoliul personal că poate sta în dreapta preţuire a elitelor intelectuale care nu l-au putut „transforma” pe Ion Iliescu, rămas fidel ideologiei de stânga. Şi tentative de anvergură au existat, cea de răsunet fiind încercarea lui Vladimir Tismăneanu de a-i intra în graţii, provocând o carte de „convorbiri” derulate între 26 – 29 octombrie 2003, la Washington. În schimb, acelaşi Vladimir Tismăneanu a reuşit deplin cu Traian Băsescu, realizând ceea ce Traian Ungureanu numeşte joncţiunea populismului băsescian cu elita GDS sau cuplarea cu elita intelectuală, în frunte cu Gabriel Liiceanu. Această „joncţiune” a culminat cu încredinţarea conducerii depline a Comisiei Prezidenţiale pentru Cercetarea Comunismului în România, în 2006, după ce cu un an mai înainte i se refuzase această legitimitate lui Paul Goma, înlăturat şi din Comisia Tismăneanu. Măgulirea orgoliului preşedintelui a făcut ca „efectul Băsescu” (Traian Ungureanu) să producă două consecinţe importante: pe de o parte numirea în funcţii-cheie a „elitei” (de la consilieri prezidenţiali şi plasări pe liste europarlamentare până la director al Institutului Cultural Român), iar pe de altă parte, a dat gir ideologilor „corecţi” să-şi pună în practică ideile, să „condamne” comunismul prin mistificatorul Raport Tismăneanu, să-şi extindă doctrina la întreg destinul istoriei şi civilizaţiei româneşti. Perfidia este extraordinară dacă ţinem seamă că în culise se lucrează sub umbrela aparentului „naţionalism” din discursurile preşedintelui, un populism pozitiv, cum îl cataloghează Traian Ungureanu, menit să schimbe din temelii istoria românilor. Aceasta este şi tema, anunţată încă din titlu, a cărţii lui Traian Ungureanu, devenit, graţie aceluiaşi părinte politic, europarlamentar: Încotro duce istoria României.

Înainte de a schiţa traseul programat de „elitele corectitudinii politice” României, să mai fac o observaţie esenţială: marxismul cultural moştenit pe linia Georg Lukács, Antonio Gramsci, Lev Troţki, Şcoala de la Frankfurt şi Noua Stângă Americană cunoaşte o ultimă şi vicleană mascare sub eticheta „dreptei”. După Jean Sévillia, această tendinţă se observă şi-n celelalte ţări europene, dovadă că e vorba de o strategie mondială. Ştiind că political correctness descinde dinspre stânga neotroţkistă şi culturală, elitele Şcolii Resentimentului (Harold Bloom) condamnă, în ultima vreme, şi „corectitudinea politică”! Dar au grijă să o practice, ducând-o la desăvârşire. Atare ultimă şmecherie tismăneano-patapieviciană a fost demonstrată de Mircea Platon şi de Ovidiu Hurduzeu. Într-un articol, Minoritarii minţii, postat pe internet, o autoare, Aurora Mihalcea, se întreba: „Cum poţi să condamni o procedură (cea a strategiei gramsciene) pe care ar urma-o alţii, câtă vreme o urmezi şi tu?” Aurora Mihalcea se referă la ideologii GDS, cunoscuţi şi ca „boierii minţii” sau ca „minoritarii minţii”. Vom putea da un răspuns la întrebare urmând traseul gândirii lui Traian Ungureanu, devenit, din comentator sportiv, ideolog al istoriei românilor.

Teza filosofică centrală a „corectitudinii politice” este minoritarismul. Conceptul descinde din deconstructivismul lui Jacques Derrida conform căruia partea deconstruieşte întregul şi i se substituie. În varianta lui Virgil Nemoianu, minoritarul este numit secundar. Este o lipsă de precauţie că susţinătorii români ai corectitudinii politice mascate îşi spun „minoritarii minţii”. Într-adevăr, doctrina politică a corectitudinii proclamă în locul majorităţilor democratice care au întemeiat Europa modernă – minorităţile de orice fel. Dar dacă ne întoarcem la marxismul economic, constatăm că, politiceşte, el s-a fundat tot pe criteriul minorităţii: partidul comunist a fost o minoritate care s-a substituit majorităţii, încălcând regula democraţiei occidentale. O spune negru pe alb Vladimir Volkoff: „Maximaliştii (bolşevicii), care erau în realitate minoritari, n-au devenit majoritari decât în urma unei scamatorii electorale; ei au eliminat apoi din sânul lor pe oricine nu era la fel de maximalist ca ei”. La alegerile din 5 ianuarie 1918, bolşevicii obţinuseră doar 24%  din locuri (175 din 707), în Adunarea Constituantă,  ei fiind, de fapt, „menşevici”, adică minoritari. Lenin însă dizolvă Adunarea numai după o zi, încât partidul acţiona ca o „aristocraţie”, „o grupare a celor mai buni, din rândul cărora trebuiau excluşi în mod sistematic ceilalţi. Nucleul unificat, centralizat şi clandestin care-şi impusese voinţa guvernării legale – iată secretul victoriei lui Lenin asupra rivalilor săi. Conceput în acest fel, Partidul avea întâietate în faţa indivizilor, a clasei muncitoare şi a doctrinei”, adică asupra majorităţii.

Partidul Comunist din România a urmat cu fidelitate această strategie. Era, cum se ştie, o minoritate cu totul neglijabilă, numărând între 800-1000 de membri care s-au substituit poporului român prin falsificarea alegerilor din 1946 şi prin teroare.

Cum corectitudinea politică e marxism cultural, în locul minorităţii proletare s-a venit cu minoritatea culturală. În intenţia tacită a lui Gabriel Liiceanu, liderul GDS, „minoritarii minţii” sunt cei 22 de filosofi pe care voia să-i antreneze Constantin Noica la Păltiniş. Numai că filosoful gândea un asemenea discipolat în perspectiva renaşterii naţiunii române, fiind străin cu totul de „corectitudinea politică”. Peste toate, Noica este declarat, după 1989, incorect politic chiar de către „boierii minţii” din România şi de aiurea. În schimb, Grupul pentru Dialog Social n-a ezitat să facă uz de cifra nicasiană 22, dând titlul revistei grupării. Neştiutorii au crezut că e vorba de ziua de 22 decembrie 1989, a fugii lui Nicolae Ceauşescu. O coincidenţă fericită, desigur, şi pentru asumarea revoluţiei române. Cert e că Noica e acuzat de „corecţi” de „naţionalism”, cum sună şi titlul cărţii Alexandrei Laignel-Lavastine. Iar această ostilitate furibundă la adresa specificului naţional şi a naţiunilor este una din moştenirile Kominternului, moştenire trecută intactă în rescrierea istoriei româneşti de către noul Roller, Vladimir Tismăneanu, în faimosul său Raport, asumat, fără să fie citit, de către Traian Băsescu. Exact pe aceeaşi linie merge şi Traian Ungureanu.

Deşi preţios, pe spaţii importante, scriitura lui Traian Ungureanu pare alertă, amestecând observaţii pertinente, unele chiar adevărate, cu o sofistică aiuritoare, menită să-i confirme tezele „corecte politic”, dar care se autoprezintă ca fiind de „dreapta”. Se ştie că dreapta conservativă (termenul aparţine lui Nicu Filipescu, cel care a urmat în profunzime gândirea eminesciană) transcende ideologismul, apărând valorile naţionale şi refuzând extremismele de orice fel. Traian Ungureanu se vrea un radical de dreapta, dar care, de fapt, e radicalismul stângii postcomniterniste. Ca să pară credibil, el creionează un tablou apocaliptic al specificului naţional, atribuindu-i tot răul din istoria românească. Se recunoaşte, altminteri, un discipol al lui Lucian Boia, cel care vede peste tot „mituri” blamabile în istoria naţională. Se pot distinge două direcţii în a sesiza defecte în firea românilor: una care pleacă din Dimitrie Cantemir, trece prin Dimitrie Bolintineanu, prin Eminescu, prin Titu Maiorescu, prin Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru, Emil Cioran, Paul Goma ş.a., direcţie profund ataşată emancipării naţiunii, şi o a doua care ţinteşte spre spulberarea oricărui sentiment naţional, ca anacronic, incorect politic, antieuropean, fascistoid etc., atitudine dezvoltată pe linia Lev Troţki, Mihail Roller, Z. Ornea, Horia-Roman Patapievici, Alexandra Laignel-Lavastine ş.a. Aici se plasează şi Traian Ungureanu, deşi pretinde contrariul. El trece în revistă relele constante ale românităţii: latinitatea într-o mare de slavi, doina, dorul, râsu-plânsu’, „ca la noi la nimeni”, „damnaţi, dar speciali”, un popor kitsch, autarhie: „Istoria lumii româneşti e cercetată într-o izolare ermetică”; „ţara e plină de proşti, de rebuturi umane şi industriale”, suntem regresivi, conservatori, inerţi la nou, ipocriţi („Instituţia fundamentală şi principala piesă a memoriei sociale româneşti e ipocrizia”), xenofobi, ne pretindem viteji, isteţi, ospitalieri, cuminţi, dar suntem isterici, grandomani, ne victimizăm, delir de persecuţie, fugă de realitate, ne iluzionăm că am stat în calea barbarilor, că suntem talentaţi, dar, în realitate, superficiali şi lirico-demagogi: „Discursul public şi istoric românesc e prizonierul unei operaţii masive de camuflare a conţinuturilor adânci şi lucrează, cu o capacitate lirico-demagogică remarcabilă, la legenda justificativă naţională, la realitatea alternativă de care ne rezemăm alibiurile”. Şi el reia clişeul Mioriţei care ne nenoroceşte prin „resemnare”, „delăsare”, ca dominante ale specificului românesc, la care adaugă vinovăţia ortodoxiei. Şi ca să nu pară subiectiv, afirmă că toate ţările ortodoxe sunt vai de capul lor, toate „au intrat în tranziţii defectuoase şi dezvoltă regimuri de continuitate comunistă”. Bineînţeles, comunismul n-a fost adus de tancurile cominterniste ale Moscovei, ci de Biserica Ortodoxă Română, cea mai putredă şi mai inertă dintre biserici, ajutată de mentalitatea naţionalismului românesc: „şocul şi eşecurile celui de-al Doilea Război Mondial sunt provocate şi adjudecate de o logică de asemenea subordonată valorilor naţionale”. „Blestemata” chestiune naţională, încât, în comunism naţionalul a devenit „handicapul major”, ne-a prins cu „himere naţionale”, în loc să cultivăm un comunism cu adevărat internaţionalist, civic. Abia în anul 2000, „Societatea a scăpat, în sfârşit, de condiţionările naţionale”, prin înfrângerea la alegeri a lui Corneliu Vadim Tudor. În schimb, a rămas Biserica Ortodoxă Română, cu toate că patriarhul Teoctist a murit, dar a apărut un altul, Daniel. „Ei şi?” se întreabă neretoric Traian Ungureanu, răspunzând: „Nimeni nu dă doi bani pe pilda (sic!) Bisericii şi toată lumea se înghesuie să ia brevet de bună-credinţă”. Mai mult: „Bisericismul nostru ritual e un spectacol ipocrit, iar Biserica e beneficiar al farsei. Ipocrizia din afară ascunde bine mizeria dinăuntru”. Biserica e vinovată şi de eşecul învăţământului românesc, deoarece popi blestemaţi fac „manuale de blesteme şi descântece” şi aceeaşi Biserică, „pitită în spatele dodiilor din manuale, are o răspundere grea”. Urmarea acestei intruziuni a religiei în şcoala românească a dus la inexistenţa unei culturi în România. Pur şi simplu, cultura românească nu există: „nu a reuşit să se nască”. Iar, mai departe, nici statul român nu s-a născut. Ce-i drept, am avut trei state (1918, 1947, 1989), dar niciunul reuşit. Nici chiar al treilea, oblăduit de UE, fiindcă în zadar a intervenit ambasadorul american Nicholas Taubman să-l aducă pe calea cea bună. Nu a reuşit. Din cauza celor 322 din Parlament! Consecinţa: „Ne rezumăm la identitatea lingvistică şi culturală (care „n-a reuşit să se nască”, n.n.). Identitatea politică nu s-a născut”. În asemenea condiţii, destinul României e pecetluit: „Istoria României se apropie de sfârşit”, deoarece românii „şi-au surclasat statul”, l-au ucis, ceea ce „E o tragedie fără seamăn”, dat fiind că ţara „se autodistruge” şi, în consecinţă, „nu mai are timp. Timp istoric. Trecutul e inutil. Poate fi ras, demolat, îngropat, într-o noapte, ca un hoit”. Apocalipsa e cutremurătoare. Asemănarea cu Politicele lui H.-R. Patapievici merge până la mimetism, cu toate că de rang secund.

Totuşi, deşi Corneliu Vadim Tudor a căzut din parlament, apocalipsa n-a ras de pe faţa pământului pe toţi dinozaurii naţionali; au mai rămas trei, doi economici şi altul socialist: Dinu Patriciu, Ion Ţiriac şi Adrian Păunescu. Ei mai sunt care ne împiedică să intrăm în postistorie. Însă orice apocalipsă e de recunoscut prin apariţia unui Salvator. În sfârşit, terorizata noastră nerăbdare este răsplătită: aflăm numele Salvatorului – Traian Băsescu.

Pentru ca optimismul final, frământat pe cel mai negru fond istoric, să se înalţe cât mai strălucitor, autorul ne pregăteşte cu instrumentarul unei teorii ingenios halucinatorie. El pleacă, destul de abil, de la secolul al XVII-lea englezesc al disputei pentru putere dintre monarhie şi parlament. În 1648, Carol I a fost doborât de Oliver Cromwell, devenit Lord Protector, instituind dictatura parlamentară până la 1660, când monarhia revine prin Carol al II-lea. Rezultatul: monarhia parlamentară, formă de guvernământ care a dat forţă mondială Marii Britanii. Autorul vrea să spună că prin această ecuaţie s-a reglementat, în spiritul democraţiilor moderne, raportul dintre stat şi societate. Parlamentarismul a slăbit tendinţele despotice ale monarhiei, iar monarhia s-a adaptat exigenţelor democratice parlamentare. Dacă Traian Ungureanu ar fi cunoscut gândirea eminesciană, el ar fi putut conveni că e un exemplu de echilibru între antiteze, ca esenţă a statului de drept. Numai că el face parte din rândul acelora care sunt condamnaţi să redescopere roata, acuzându-l pe Eminescu de toate relele din lume, fie şi tacit, fiindcă aşa văd lucrurile comilitonii, deşi se pretind de „dreapta”. Atitudinea faţă de Eminescu este o altă dovadă a mistificării acestor „dreptaci de stânga”. De aici înainte, Traian Ungureanu se vede pus în situaţia de a urma calea „teoriei păturii superpuse” – şi bine face – însă el o denaturează, fatalmente, asimilând-o troţkistei „oligarhii a fărădelegii”, împotriva căreia Lev Troţki îşi fundează nu numai doctrina „revoluţiei mondiale”, ci atacă România însăşi, ca reporter de război pe frontul balcanic. Sub pretextul că şi-l ia ca aliat pe I.L. Caragiale (ceea ce face şi Traian Ungureanu, pe urmele altui comiliton, Dan C. Mihăilescu), Lev Troţki îşi canaliza ghiuleaua ideologică împotriva „oligarhiei fărădelegii”, erijându-se în apărător al întregii populaţii româneşti oprimate, sperând, cu ajutorul îndoctrinării armatei, să declanşeze revoluţia proletară în Carpaţi, aşa cum va reuşi cu Ungaria lui Béla Kun, în 1919. Traian Ungureanu vede bine că nodul gordian al nefuncţionalităţii statului de drept în România vine din antiteza eşuată dintre stat şi societate, acele antiteze monstruoase despre care vorbea Eminescu, între statul monarhic patronat de Carol I şi „pătura superpusă”, rod al mentalităţii de clan, mentalitate care împiedica partidele politice să fie altceva decât facţiuni de interese. Este ceea ce şi Traian Ungureanu numeşte, corect, biruinţa societăţii asupra statului. De aici încolo însă Traian Ungureanu se desparte de Eminescu şi adoptă integral doctrina lui Troţki. În vreme ce Eminescu este conştient că piramida statului conţine şi „pătura superpusă”, Troţki şi Traian Ungureanu o identifică a fi răul suprem care trebuie extirpat prin „revoluţie”. În marxismul economic, „oligarhia” se suprapune peste burghezie, iar în marxismul cultural din varianta dâmboviţeană nucleul dur al „oligarhiei” îl constituie cei 322 din Parlament (reduşi, în 2009, la 254, apoi, prin presiuni, la împingerea în minorat!), care au declanşat destituirea lui Traian Băsescu. Eminescu îl numea, pe Carol I, Îngăduitorul, fiindcă acesta nu putea ţine în frâu lăcomia anarhică a „păturii superpuse” din ambele facţiuni politice şi din societate, deşi monarhul se străduia s-o facă, dovadă că ţara a cunoscut o perioadă de stabilitate şi de dezvoltare. Niciodată Eminescu nu a îndemnat, cu tot spiritul său critic hiperlucid, la o răsturnare revoluţionară a „păturii superpuse”, aşa cum vor face Troţki, Lenin sau Traian Ungureanu. În locul revoluţiei, care, în istorie, urmează totdeauna legea ciocanului ce cade pe ilău, în sensul schimbării zadarnice de roluri, Eminescu venea cu teoria compensaţiei, care, în esenţă, se confundă cu rolul antrenorial, nu antreprenorial al statului liberal democratic. În schimb, pariul doctrinar al „minoritarilor minţii” care-l înconjoară, astăzi, pe Salvator, este revoluţia, declarată, tot pe urmele lui Troţki,  trădată sau furată de „oligarhie”, de „moguli”, de „baroni”. „Trădătorul” revoluţiei marxist-leniniste ar fi fost Stalin, ceea ce-i o minciună contrazisă până şi de Vladimir Tismăneanu, care se recunoaşte, la origine, troţkist. În România, trădătorii revoluţiei mondiale sunt cotaţi a fi Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar mai ales Nicolae Ceauşescu, ceea ce iarăşi este o minciună. Traian Ungureanu consideră că în România au fost două revoluţii: cea reală, 1945-1989, şi cea formală, în 1989. El pare să nu fi auzit de singurele revoluţii cu adevărat naţionale, cea a lui Tudor Vladimirescu, care a pus capăt secolului fanariot, şi cea de la 1848, care a pregătit mental şi ideologic Unirea Principatelor, iar, în perspectivă, Marea Unire de la 1918. De altfel, a auzit, însă consideră că de fiecare dată a rezultat un stat slab, ceea ce, dintr-un anume punct de vedere, este adevărat, dovadă că atunci când anumiţi politicieni au încercat să-l întărească s-au instaurat dictaturi: Carol al II-lea, Mareşalul Ion Antonescu, perioada socialistă.

Invazia sovietică şi instalarea regimului bolşevic i se par lui Traian Ungureanu a fi fost singura revoluţie reală din istoria României, teză care coincide perfect cu doctrina marxist-leninistă şi troţkistă. Or, e de toată evidenţa că regimul comunist a fost unul imperial, fără nicio aderenţă la mentalitatea poporului român, cu consecinţe dezastruoase şi ireparabile. Ideologul recunoaşte, în definitiv, aceste consecinţe şi de aceea rămâne o enigmă de ce consideră perioada 1945-1989 ca fiind o „revoluţie reală”, când ea nici măcar cu Marea Revoluţie Franceză nu poate fi asemuită. Urmările rele el nu le pune pe seama invadatorului şi a sistemului instaurat prin forţă, ci pe seama specificului românesc şi a Bisericii Ortodoxe Române, asociindu-le cu „stalinismul” lui Nicolae Ceauşescu. De aici insistenţa, până la saturaţie, a ideologilor pseudo-disidenţei care au pus mâna pe putere după 1989, de a da întreaga vină pe naţionalismul lui Ceauşescu, născocind hibridul „naţional-comunismului”. Naţionalism şi comunism sunt antiteze monstruoase, imposibil a se concilia, iar dacă Nicolae Ceauşescu a încercat să le împace s-a dovedit că el n-a putut fi niciodată naţionalist prin incapacitatea de a ieşi din sistemul care l-a adus la putere şi la care nu a renunţat până în clipa morţii. Oare nu l-a avertizat el, acuzator, pe Mihail Gorbaciov că „perestroika” duce la distrugerea comunismului? Şi aşa a fost. „Dreptatea” a stat de partea lui Nicolae Ceauşescu şi Gorbaciov însuşi a recunoscut-o când a spus, în faţa destrămării imperiului comunist, că n-a luat în calcul componenta naţională, cea care a decis apariţia noilor state post-sovietice. Curajul lui Ceauşescu în faţa plutonului de execuţie (pe care nimeni nu i-l poate nega) nu s-a manifestat prin cântecul Deşteaptă-te, române, asumat de revoluţionarii din 1989, ci prin Internaţionala. Aşadar, căderea lui Ceauşescu a însemnat biruinţa imnului revoluţionar-naţional de la 1848 împotriva Internaţionalei. Or, tocmai această biruinţă a căzut ca o catastrofă peste cei care au profitat, din umbră, de jertfele tinerilor căzuţi în revoluţie. Ecuaţia revoluţiei din decembrie, de aceea, s-a complicat brusc, căci fredonatorii, în surdină, ai Internaţionalei s-au simţit în primejdie şi au renăscut în conformitate cu testamentul lui Iuri Andropov şi al lui Troţki. De aceea, aceşti fredonatori au reluat vechea obsesie troţkistă a revoluţiei trădate şi furate, pe câtă vreme singurii îndrituiţi să apeleze la un asemenea adevăr sunt cei care s-au jertfit în decembrie 1989.

În viclenia lor istorică, marxiştii culturali au preluat ei refrenul revoluţiei furate. Nu e de mirare că lui Traian Ungureanu revoluţia din 1989 i se pare „formală”, nu „reală”. Interesant că, pe lângă „demascarea” naţionalismului, a culturii naţionale şi a Bisericii Ortodoxe Române, ca principalii vinovaţi de „trădarea” revoluţiei, el mai găseşte nişte vinovaţi: chiar pe cei care au cântat Deşteaptă-te, române, pe tinerii şi pe demonstranţii din Bucureşti şi din ţară, ca produs al politicii demografice a lui Nicolae Ceauşescu. Astfel, Traian Ungureanu ţine să-şi încununeze doctrina cu un element de originalitate. De astă dată, el comentează nişte statistici prezente în Raportul ONU asupra populaţiei (2007). Şi face o descoperire jubilantă: raportorii au constatat că din 1989 populaţia României a început să scadă constant, încât până în 2050 vom rămâne, din 23 de milioane, cu cel mult 15 milioane. Dacă autohtonii dispar câte un milion pe deceniu, în 200 de ani nu vor mai exista români în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Atunci, în locul băştinaşilor, vor fi alte naţii, afro-asiatice, probabil, cu o altă identitate decât cea românească şi, deci, se va termina cu specificul naţional şi cu Biserica Ortodoxă Română. România va deveni, în cel mai bun caz, loc de petrecere al ultimilor ani de viaţă ai pensionarilor din ţările nordice, unde e cam frig, sau din Spania, Germania, Italia, unii dintre ei români cu oarece nostalgie după locurile natale ale bunicilor şi părinţilor. Cum tabloul poate să dea fiori românilor (şi deja a dat până şi preşedintelui Traian Băsescu), Traian Ungureanu, cu o ultimă revelaţie, ne asigură că vinovat pentru actualul dezastru demografic este tot Nicolae Ceauşescu. Pentru a ne convinge, el pleacă de la statisticile aceluiaşi Raport ONU: între 1950 – 1989, populaţia României a crescut constant cu 500 000 şi chiar cu un milion pe an datorită interzicerii avorturilor. Şi aici politica demografică a lui Ceauşescu a consonat cu Biserica, dat fiind că şi azi, în anacronismul ei, aceasta nu e de acord cu libertatea avorturilor. Această creştere demografică, declarată monstruoasă şi „criminală”, ar fi adus „o lipsă de sensibilitate şi variaţie socială ieşită din comun”. Tot ce e rău în perioada comunistă e pus şi pe seama celor născuţi între 1950 – 1989. Mai mult, existenţa unei revoluţii în 1989 este negată şi fiindcă a fost făcută de tinerii „decreţei” ceauşişti: „o clipă de recalculare drastică, nu un cutremur social”. Au murit prea puţini români în decembrie 1989 ca să existe o violenţă fondatoare de democraţie. „Dreptacii de stânga” planificaseră 60 000 de morţi, imputaţi deja la „proces” lui Ceauşescu, dar n-a fost să fie, vărsarea de sânge adunând doar 1142 de morţi. Dacă a existat o „recalculare drastică”, aceea nu poate fi pusă pe seama tinerilor care au ieşit în stradă, ci pe a comilitonilor lui Traian Ungureanu. Explicaţiile năucitoare continuă: „Nimic din construcţia socialistă nu rezistă, ca formă de civilizaţie”. Fireşte, ar fi trebuit distrus chiar totul, nu doar sistemul de irigaţii, în care fuseseră investiţi vreo 60 de miliarde de dolari, ci şi metroul, Casa Poporului, locuinţele din toată ţara, industria decretată „morman de fiare vechi”, pădurile şi bogăţiile subsolului etc. S-o luăm de la început cu toatele, cu acei minunaţi „oameni ai începutului de drum” preconizaţi, în înţelepciunea lui, de Paul Cornea, invocat de Traian Ungureanu.

Aflăm din nou şi cine e acel dintâi-stătător al oamenilor „începutului de drum”, pentru a crea o nouă Românie, cu o identitate occidentală, nu naţională: Traian Băsescu. Altfel spus, adevărata revoluţie postcomunistă abia cu Traian Băsescu începe, un Traian Băsescu înconjurat de „minoritarii minţii”, cei care l-au ajutat să condamne comunismul, prin Raportul Tismăneanu, cei „22” de la 22, singurii în stare să demaşte şi să spulbere pe cei 322 de parlamentari care stau în spatele marilor oligarhi naţionali Dinu Patriciu, Ion Ţiriac şi Dan Voiculescu. „Boierii minţii” au constatat că populismul pozitiv al lui Traian Băsescu este o carte câştigătoare, că a înlocuit cu brio „naţionalismul” populist negativ (cu adevărat nechibzuit, gălăgios şi iresponsabil, adesea) al lui Corneliu Vadim Tudor. În ecuaţie, „violentul” (sic!) Ion Iliescu a rămas la stânga, pe când dreapta s-a ales cu Traian Băsescu. Dreapta a avut, după 1989, doar trei oameni de excepţie: Corneliu Coposu, Valeriu Stoica şi Traian Băsescu. Marele ideolog este Valeriu Stoica, singurul care a salvat liberalismul (în urma ruperii de PNL) prin fuziunea cu PD, realizând, adică, „joncţiunea cu teritoriul Băsescu”, marea personalitate „non-ideologică, prin care realitatea socială românească îşi vine în fire”. „Populismul pozitiv” băsescian „rupe incendiar cu obişnuinţele comunismului, dar le foloseşte pentru a crea raporturi noi”. Gura păcătosului! Autorul nostru recunoaşte că arsenalul de luptă băsescian e cel comunist. Nu ne-am îndoit nicio clipă de asta. Iar în acest arsenal stă „legea” nedemocratică a câştigării puterii cu minoritatea care se substituie majorităţii, fie prin demagogie populistă, fie prin fraudarea alegerilor, metode combinate abil odată cu răsturnarea raportului dintre menşevici şi bolşevici în revoluţia sovietică şi odată cu venirea la putere a lui Hitler în 1933, ca să nu mai reamintim de comuniştii români în alegerile din 1946. Pentru a crea impresia aderenţei la prestigiul moral al lui Corneliu Coposu, „minoritarii minţii” l-au sfătuit pe Traian Băsescu să atragă neapărat într-o alianţă cu PD-L rămăşiţa din PNŢCD ajunsă pe mâinile lui Marian Miluţ. Cu ajutorul acestui insolit lider PNCŢD, observa comentatorul politic Andrei Bădin, într-un articol intitulat Băsescu şi planul lui Troţki (14 septembrie 2009), partidul preşedintelui a reuşit preluarea „identităţii internaţionale creştin democrate”. Cristian Preda, alt farseur de „dreapta”, antieminescian, a şi decretat imediat că oamenii lui Băsescu sunt urmaşii lui Corneliu Coposu, iar Monica Macovei continuatoarea Doinei Cornea. „Confiscarea dreptei anticomuniste, conchidea Andrei Bădin, este una dintre cele mai mari minciuni ale istoriei noastre recente”. Corneliu Coposu şi Volodea Tismăneanu – ce potrivire!

Cu aceste arme preluate din „obişnuinţele comunismului”, decretează Traian Ungureanu, „efectul Băsescu” şi-a împlinit menirea mesianică, răsturnând cutumele democraţiei occidentale, prin impunerea criteriului „elitar” în locul celui majoritar. Cu „geniul” său politic, Traian Băsescu a creat „treimea de aur”, care l-a votat la preşedinţie împotriva „majorităţii tăcute” de 75%, cea care formează inerta specie a „rumânilor”: „Aici a fost norocul (muncit) al României”. El singur, cu ajutorul „treimii de aur” (care a început să decidă şi-n restul Uniunii Europene), a reuşit să învingă românismul, dându-le „rumânilor” iluzia că îl apără: „Această minoritate puternică e aliatul direct sau indirect al curentului Băsescu”. Ea a pecetluit triumful împotriva majorităţii: „Minoritatea prezentă la urne a stabilit noua ierarhie politică internă…”. Traian Ungureanu crede că aceasta va fi noua lege a „democraţiei” în UE: minorităţile elitare vor decide în locul majorităţilor naţionale: „Forţa majorităţilor e în scădere şi pierde teren odată cu statul naţional”. Înţelegem acum efortul uriaş al „corectitudinii politice” de a compromite statul naţional şi de a-l scoate din istorie. Populaţiile majoritare, cu mentalitate naţională, sunt scârbite de politicieni şi nu mai merg la vot, lăsând democraţia pe seama unei minorităţi de aur care va avea câmp liber de distrugere a civilizaţiei şi culturii europene tradiţional-creştine. În 1919, Georg Lukács, ajuns comisar-adjunct al învăţământului şi culturii în guvernul cominternist al lui Béla Kun, îşi punea întrebarea-cheie cine ne va scăpa de civilizaţia şi cultura occidentală, marele obstacol în calea revoluţiei mondiale. Marxismul cultural a gândit şapte decenii la soluţie: minoritarismul corectitudinii politice. Iată-l, acum, întrupat în noul „geniu” din Carpaţi, Traian Băsescu, Salvatorul descoperit la timp de „minoritarii minţii”. De la Carol I, România n-a mai avut noroc de un om politic providenţial ca Traian Băsescu, apreciază Traian Ungureanu. Cuplarea lui cu elita este evenimentul cel mai important din istoria ultimelor două secole româneşti. În plus „e un etic”, lucrează cu supremă răspundere pentru binele general, fiind „primul politician român care reuşeşte ceva”, de unde şi invidia „rumânilor”, denigrarea violentă a lui Traian Băsescu. În sfârşit, cu el începe noua eră a statului puternic, detronând „tirania parlamentului” cu ajutorul „treimii de aur”.

Trebuie să recunoaştem că Traian Ungureanu, ajuns cu ajutor băsescian în Parlamentul Europei, avea, în 2008, putere de oracol: actualul preşedinte a transformat relaţia dintre Executiv şi Legislativ într-o antiteză monstruoasă, departe la ani-lumină de echilibrul depistat în democraţia britanică, pe care o lăuda. Or, arăta Eminescu, a cărui gândire neideologică oglindea cu adevărat conservatismul dreptei, monarhul sau preşedintele reprezintă, în piramida statului de drept, centrul gravitaţional sau arheal care echilibrează antitezele. Este chiar ceea ce stipulează şi constituţia României, adică rolul de mediator între puterile statului. Aici, nu încape nici un soi de partizanat, fiindcă orice intruziune de acest fel duce fie la dictatură oligarhico-prezidenţială, fie la despotism monarhic, în cazul regalităţii, fie la o lipsă de compensaţie din partea „păturii superpuse”, recte a parlamentului. Preşedinţia lui Traian Băsescu nu a adus nimic din echilibrul amintit. Dimpotrivă, în loc să joace rol de arbitru, el s-a declarat pe faţă arbitru-jucător, ceea ce este una dintre invenţiile logicii maniheiste, cu atât mai devastatoare în politică. Este exact ceea ce se petrece pe scena politică din toamna lui 2009, ca oglindă fidelă a „mesianismului” băsescian. Cei ce susţin un asemenea comportament politic numai „boieri ai minţii” nu se pot numi! Poate mai „corect” – boieri ai smintirii naţiunii.

Mă întreb însă ce-ar fi făcut „minoritarii minţii” dacă retorica populistă nu i-ar mai fi păcălit pe români, iar regimul Băsescu ar fi căzut pe şase decembrie 2009? Mă gândesc că ar fi pregătit cuplarea cu alţi învingători. Deja Andrei Pleşu a reuşise să-l irite pe Traian Băsescu. Iar la întâlnirea de marţi, 27 octombrie 2009, de la GDS, Gabriel Liiceanu i-a stricat voia bună preşedintelui, acuzându-l că, prin comportamentul său din 2009, i-a împins în „mlaştină” pe „minoritarii minţii”! Corabia lui Matei Vişniec, deşi foarte înceată, continuă să se scufunde, la nesfârşit, pe mlaştină. Ca şi a lui Traian Băsescu-Marinarul, scufundătorul flotei naţionale, pus acum de elite să scufunde şi poporul „rumân”. Şobolanii minţii, dincolo de văicăreli şi de fanatisme gen Cătălin Avramescu, vor părăsi însă Corabia la vreme.

(„Oglinda literară”, Focşani, anul VII, nr. 96, decembrie 2009, nr. 97, ianuarie 2010)

Preluat din volumul „POLEMICI INCORECTE POLITIC”, Editura Rafet – Râmnicu Sărat, 2010

Read more: O NOUĂ STAFIE A „CORECTITUDINII POLITICE” http://axa.info.ro/prima-pagina/item/584-o-noua-stafie-a-%E2%80%9Ecorectitudinii-politice%E2%80%9D#ixzz127sZQ1wB

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: