Skip to content

Cum se ridică un stat (II)

12 October 2010

Scris de Oliveira Salazar

MUNCA

Bogăţia este fiica muncii şi cel care furnizează munca este muncitorul.

Dăm acestui termen – muncitorul – semnificaţia cea mai largă şi facem să se ţină în această categorie economică, orice efort de ordin intelelctual sau fizic care are o intervenţie şi o utilitate în procesul de producţie – de la profesor până la guvernant, de la agentul de ordine pană la muncitor. Munca nu este numai singur efortul manual, sarcina pur mecanică de a supraveghea maşina, de a i se substitui; multe alte feluri de muncă colaborează la producţie, valorificând, multiplicând randamentul acesteia ; munca ce creează, aceea către întreprinde, cea care orientează, care dirijează sau controlează. Poporul nostru spune adesea această frază adâncă: „Cea care face munca, este grija,…” – frază simplă care conţine un adevăr bine observat.

La baza muncii se găseşte necesitatea fundamentală de a conserva şi de a transmite viaţa: la baza muncii se găseşte viaţa muncitorului. Când atâţia oameni nu dispun, pentru a trăi, decât de produsul muncii lor, se impun două concluzii: una, este că trebuie să se organizeze economia naţională în aşa fel încât muncitorii să aibă de lucru; cealaltă, că munca să fie organizată în aşa fel, încât salariile să permită muncitorilor să trăiască.

Remuneraţia cea mai adecvată a muncii este salariul. Muncitorul poate fi asociat la întreprindere, interesat în rezultatele sale, adică la beneficii, însă cei care n-au din ce trăi, nu pot nici să aştepte, nici să speculeze, nici să rişte să nu primească; iată pentru ce formula ideală care trebuie să fie la baza numeroaselor combinaţii posibile, este salariu îndestulător. Restul este prea vag, prea îndepărtat şi prea abstract, pentru a oferi un veritabil interes. Nu există limită în ceea ce priveşte ridicarea nivelului de viaţă a aceluia care munceşte: şi nu este niciun rău în faptul că se ridică din ce în ce, atâta timp cât nu depăşeşte deloc posibilităţile ansamblului economic al ţării. Salariul, prin urmare nu are nevoie să aibă o limită maximă, însă trebuie să i se fixeze un minimum, pentru a nu coborî sub ceea ce-i este impus de cerinţele unei vieţi îndestulătoare şi demne.

FAMILIA

Să considerăm acum de mai sus această problemă: producţia, care este în contact cu muncitorul, poate ignora ea familia? Omul care munceşte nu este singur – el trăieşte încadrat într-o societate naturală, care, în general, nu este familia din care a ieşit, ci aceea pe care el a constituit-o. Când producţia nu ţine seama de familie, ea începe prin a invita la muncă pe toţi aceia dintre membrii săi care sunt capabili s-o furnizeze – femeia şi copiii minori – şi se pare că aceste salarii suplimentare constituie un beneficiu apreciabil; dar realitatea este cu totul diferită. Cine spune familie, spune cămin; cine spune cămin, spune atmosferă morală şi economică proprie – economie mixtă de consumaţie şi de producţie. Munca femeii, în afara căminului, îl dezagregă, separă pe membrii familiei, îi face străini unii de aţii. Viaţa în comun dispare, opera educativă a copiilor suferă din cauza aceasta, numărul acestora scade; prin reaua sau imposibila funcţionare a economiei domestice în aranjarea casei şi în pregătirea mesei sau a veştmintelor, se face simţită o pierdere importantă, şi foarte rar se întâmplă ca ea să fie materialmente compensată prin salariile încasate.

Din timp în timp, se pierde din vedere importanţa factorilor morali în randamentul muncii. Excesul de mecanicism, neprofitând decât de munca braţelor, duce la neglijarea dispoziţiei interioare. În tot cazul, pentru cea mai mare parte a producţiei, rămâne încă adevărat astăzi că bucuria, buna dispoziţie, plăcerea de a trăi, constituiesc energii care ridică calitatea şi cantitatea muncii produse. Familia este cel mai curat izvor al factorilor morali ai producţiei.

Aşa că noi socotim ca logică în viaţa socială şi ca utilă economiei, existenţa regulată a familiei muncitorului, considerăm ca fundamental ca muncitorul să fie acela care s-o hrănească; susţinem că munca femeii căsătorite şi, într-un mod general, chiar aceea a femeii celibatare, cuprinsă în familie, – a cărei responsabilitate n-o poartă – nu trebuie să fie încurajată; nu a existat niciodată o bună gospodină care să nu aibă foarte multe de făcut în propria-i gospodărie.

Familia pretinde prin ea însăşi alte două instituţii: proprietata privată şi moştenirea. Mai întâi proprietatea – proprietatea de bunuri de care să se poată bucura şi chiar aceea de bunuri care aduc un venit. Intimitatea vieţii familiale cere comfort, izolare; într-un cuvânt ea cere casă, casă independentă, casă proprie, casa noastră. Este imposibil, este chiar inconvenabil în anumite cazuri, ca muncitorul să posede mijloace de producţie şi să nu lase să se divizeze pământul în parcele minuscule, dând tuturor o bucată de cultivat. Dar este foarte util ca instinctul de proprietate, inerent omului, să se poată exercita în posesia părţii materiale a căminului său. Familia care se adăposteşte sub propriul său acoperiş este, natural, mai economică, mai stabilă (…).

Iată pentru ce marile falanstere, colosalele case muncitoreşti, cu restaurantele lor anexe şi masa lor comună, nu ne interesează. Toate acestea sunt bune pentru întâlnirile întâmplătoare ale vieţii, pentru populaţiile deja semi-nomade ale înaltei civilizaţii actuale; pentru natura noastră independentă şi cu gusturi foarte simple, ne place mai mult căsuţa independentă, locuită de familia a cărei proprietate este.

Moştenirea este reflexul instinctului de perpetuare în proprietate; cu sânge se transmite fructul muncii, adeseori datorat unor mari privaţiuni. Dorinţa naturală de a face economii este stimulată de posibilitatea randamentului şi liberei lor dispoziţiuni şi contribuie pentru foarte mulţi la stabilitatea familiei, pentru că aceste economii constituie elementul de echilibru indispensabil în viaţă. Sunt foarte multe lucruri, împotriva cărora cea mai bună şi cea mai completă din instituţiile de prevedere, nu va putea lupta niciodată, care trebuie să le urmeze organizarea corporaţiilor.

Această organizare se întinde de la interesele materiale până la interesele intelectuale şi morale pe care le urmăresc indivizii în sânul naţiunii; pentru această raţiune şi pentru ca din ce în ce se apropie ceasul când munca remunerată va fi, în afară de o datorie socială, un fapt ce priveşte toată populaţia activă şi liberă, urmează că prin intermediul organizaţiei corporative, viaţa economică este un element de organizare politică. Nu numai că statul supraveghează viaţa economică, se interesează de ea, o protejează, o conduce de acord cu propriile sale scopuri sau interesele sale politice actuale, dar încă şi elementele economice – forţe productive – intră în viaţa-organism a statului şi fac parte din constituţia sa. Aceasta se produce nu numai printr-un fel de punere în valoare politică a muncii, dacă mă pot exprima astfel, şi pentru că se aspiră la o reprezentare naţională mai perfectă decât aceea ce o poate imagina individualismul, dar mai ales prin forţa unei noi concepţii de ceea ce este statul, sau de ceea ce trebuie să fie în viitor.

Sub acest aspect, suntem în pragul unei epoci noi, încă înfăşurată de umbre — aurora unei zile noi – şi nu putem utiliza ca ghid modele străine din cauze diversităţii câtorva concepţii fundamentale. Iată prima dificultate.

Mai ridic vălul unei alte dificultăţi, pentru a ajunge la o concluzie. Vechea concepţie de stat, care corespunde încă organizării sale actuale, îl transformă în maşină cu caracter pur şi exclusiv politic şi administrativ. Când cerem de la el activitate sau randament economic, suntem obligaţi să grefăm pe el principii, elemente, instituţiuni de-ale vieţii economice, aşa cum au organizat-o particularii, şi toată lumea vede bine că în afară de sincronismul cu funcţionarea celorlalte servicii publice, această acţiune nu-i convine. Într-un cuvânt: el nu este apt să dirijeze economia, deci trebuie să se transforme.

Problema poate fi atunci rezolvată prin organizarea corporativă şi chiar în acest caz: în locul unei economii dirijate de guvernanţi, putem avea economia auto-dirijată, formulă, incontestabil, superioară. Oricare ar fi rolul organelor corporative în structura legilor — studiu şi preparaţie ca în constituţia noastră politică deliberare pentru alte sisteme — adevărul este că chiar existenţa unor precepte generale şi numai graţie unor acorduri bilaterale asupra cantităţilor şi condiţiilor producţiei, pe preţurile şi privilegiile muncii, economia naţională poate fi suficient dirijată. Totuşi, nu poate fi îndoială că la anumite momente, autoritatea supremă nu poate interveni, căci a dirija economia sau a voi ca ea să satisfacă interesul general, sunt lucruri diferite.

Cum în toate epocile asemănătoare am văzut generalizându-se, deasupra masei confuze o populaţie care suferă şi nu simte, cu fatalitatea lucrului, slăbiciunile vieţii colective, cele mai vulgare două tipuri de decadenţe: beneficiarii dezordinii, întinzându-şi din ce în ce mal mult firele afacerilor, exploatările şi compromisurile lor echivoce, şi aceia pe care mersul lucrurilor îl face să treacă de la disperare la indiferenţă şi scepticism: Printre aceştia, se găseau, pierzându-şi credinţa în ridicarea patriei o mare parte a elitei noastre intelectuale.

În asemenea circumstanţe, toate forţele sociale găsindu-se dezorganizate şi în disoluţie, cea mai mare problemă este de a găsi punctul de sprijin necesar la reacţia cea mai potrivită.

Armata a fost bătută de toate intemperiile ultimelor timpuri – războiul, revoluţiile şi reformele – şi nu este încă ceea ce noi toţi dorim să fie; dar, prin însăşi constituţia sa, ea trăieşte la adăpost de politică, supusă ierarhiei sale şi obişnuită cu executarea, senină şi fermă – garanţie de ordine publică şi de siguranţă naţională. Disciplina, existând în această forţă organizată pentru onoarea şi mărirea patriei, era singurul agent capabil de a îndepărta, cu cât mai puţine convulsii şi pericole posibile, obstacolele ce se ridicau şi să sprijine noua putere, pentru opera de salvare şi de redresare a patriei.

Calea pe care au fost dirijate toate aspiraţiile vieţii noi, de ordine, de justiţie, de muncă paşnică, de prosperitate materială, de renovare a mentalităţii portugheze, a fost deschisă de acţiunea armatei; ea a ferit naţiunea de lupte sângeroase, de predominarea unor facţiuni victorioase, de foarte mari divizări şi nenorociri şi a dat mişcării angajate chiar de la originea sa, o extensiune şi o amploare cu totul altele decât cele voite şi obţinute de numeroase revoluţii: ca om de stat şi în convingerea de a servi onoarea armatei, am luptat totdeauna pentru intervenţia forţei armate, în momentul când a voit să asigure sprijinul său necesar la o operă care, fără ea, nu era realizabilă, să nu fie diminuată, calomniată, redusă la proporţiile unui pronunciamiento militar sau ale unei revoluţii de partid. Am susţinut totdeauna, contra tendinţelor strecurate ici şi colo, că gândul iniţial al lui 28 Mai nu putea fi – şi în tot cazul, acesta ar fi contrar îndatoririlor armatei şi prestigiului său – de a reduce problema portugheză la o combinare de forţe de partid, de a înlocui guvernarea unei facţiuni prin guvernarea alteia, dar că scopul era de a obţine stabilirea de condiţii politice, administrative, economice, sociale, susceptibile de a garanta printr-o veritabilă revoluţie, renaşterea naţiunii portugheze.

Din acest punct de vedere, singurul lucru pe care-l cred adevărat, este că armata nu trebuie să facă politică, nu este obligată să sprijine cutare sau cutare guvern, însă trebuie să fie, până la capăt, garanţia şi gajul revoluţiei naţionale.

POLITICA COLONIALĂ

Îmi pare că acesta trebuie să fie un principiu superior de orientare în restaurarea naţională : să nu se facă nimic care să fie un obstacol la ceea ce alte ţări rezolvă problemele lor vitale. Credincioşi, voi spune aproape pană la sacrificiu, acestei doctrine, suntem în materie de muncă, de comerţ exterior, de schimb, de comunicaţii internaţionale, una din rarele ţări care pretind să se dezvolte fără să molesteze sau să restrângă bogăţia altora şi drepturile în general recunoscute drept cuceriri ale civilizaţiei moderne.

Iată teza şi poziţia noastră: naţionalism intransigent dar echilibrat, care simplifică soluţia problemelor mondiale, utilizând cadrul natural al diviziunii în naţiuni, care munceşte cu sentimentul solidarităţii internaţionale la care contribuie prin activul sau de realizări şi ale carei interese superioare nu le ofensează şi nici nu le contrariază, prin activitatea desfăşurată pe plan naţional. Acesta este spiritul cu care muncim şi astăzi, aceasta nu este numai o idee a mea sau a guvernului, ci un precept al constituţiei noastre. După foarte mult timp pierdut, foarte multe dificultăţi şi unele deziluzii, spiritele vor reveni la judecata sănătoasă – şi acest curios şi suspect comunism internaţional care, pentru unii ar consta în a dispune de bunuri şi, pentru alţii, ar rezida în bunăvoinţă… de a distribui, ar dispărea astfel. Sensul realităţilor sociale, profundelor realităţi naţionale, va sfârşi prin a se impune viziunii conducătorilor şi va imprima noi directive mersului lucrurilor. Vom fi găsiţi atunci lucrând în linişte la unitatea politică şi economică a Portugaliei şi a imperiului său, din care voim să facem un puternic factor de pace şi de progres al lumii.

În adevăr, cu acelaşi concept de naţiune, agregat social diferenţiat, independent şi suveran, care statuează după cum înţelege, asupra diviziunii şi organizării teritoriului său, fără distincţiune de situaţie geografică, cum considerăm, administrăm şi dirijăm coloniile portugheze. Angola, Mozambic sau India, sunt sub autoritatea unică a statutului, exact ca şi Minho sau Beira. Suntem o unitate juridică şi politică şi, prin desfăşurarea producţiei şi prin schimbul materiilor prime, a produselor manufacturate între diferitele părţi ale acestui tot, dorim să mergem către o unitate economică pe cât posibil completă şi perfectă. Regimurile economice ale coloniilor trebuie să fie stabilite în armonie cu necesităţile dezvoltării, cu justa reciprocitate între ele şi ţările vecine şi cu drepturile şi interesele legitime ale metropolei şi ale imperiului colonial portughez. Noi constituim varietatea unităţii, câmp de lucru comun, în condiţiile definite de interesele tuturor; în raport cu alte ţări, noi suntem o unitate, una singură şi aceeaşi peste tot.

Nici în metropolă, nici în vreuna din coloniile noastre, nu ne găsim închişi, nici agresivi faţă de capitalul, faţă de munca şi iniţiativele altuia. Mai deschis decât multe alte naţiuni, acceptăm şi primim cu simpatie colaborarea străină în tot imperiul; mii de străini şi multe milioane de capital străin, lucrează, prosperă, beneficiază de generozitatea legilor şi autorităţii noastre. Dar elementele care pătrund pe teritoriul naţional pentru punerea lor proprie în valoare, trebuie să fie închise în opera comună, în interesul portughez, ca factori, nu ai unei economii străine, ci ai propriei noastre economii. Respectul nostru pentru naţionalitatea subiectelor şi pentru, produsul muncii lor, nu poate fi luat ca o limitare a suveranităţii statului portughez: lucrul la care ţinem, este de a defini noi înşine interesul comun, şi să determinam poziţiile de luat pentru perfecta realizare a scopurilor noastre.

Ceea ce am expus în chip rezumativ, este ideea centrală a operei care a fost eboşată şi care, graţie conferinţei guvernatorilor coloniali, are să primească acum un impuls considerabil. Trebuie să se adapteze legile politice şi administrative ale coloniilor la principiile Constituţiei politice şi ale Actului colonial.

CRIZA GÂNDIRII ECONOMICE

Suntem a doua zi după catastrofa dolarului, puţin mai departe de catastrofa lirei şi, probabil, în ajunul prăbuşirii a tot ceea ce mai pare că se păstrează în picioare. Aceste fenomene ar părea deja mari pentru un întreg secol, dacă evenimente considerabile, succedându-se în scurte intervale, n-ar fi biciuit sensibilitatea noastră. Ne este dat să asistăm la falimentul succesiv al unor orgolioase întreprinderi economice ale timpului nostru: politica puternicelor carteluri, politica formidabilelor trusturi, politica salariilor ridicate, politica supraproducţiei, politica marilor cheltuieli publice, politica consumaţiilor excesive, politica naţionalismelor exclusiviste, politica statului-poliţie, care nu face nimic şi aceea, în sfârşit, a statului producător care pretinde să facă totul. Sub toate climatele şi în toate continentele, măsurile cele mai opuse, orientările cele mai contrarii n-au adus decât ruine în finanţele publice, în credit, în capital, în proprietăţi, în salarii, în lumea muncii, se îngrămădesc ruinele unei devastări fără pereche. Se pare că n-au fost niciodată atâtea nenorociri şi mizerii şi chiar cei ce credeau că pot să dispreţuiască lumea prin imensitatea teritoriilor lor şi a munţilor de aur a bogăţiilor lor n-au putut să-i scape. Am deformat noţiunea de bogăţie, am detaşat-o de scopul său care este de a susţine demn viaţa umană, am făcut din ea o categorie independentă care n-are nimic de a face cu interesul colectiv, nici cu morala şi ne-am închipuit că destinul indivizilor, statelor sau al naţiunilor ar putea fi de a acumula bunuri fără utilitate socială, fără reguli de justiţie în achiziţionarea şi întrebuinţarea lor. Am deformat noţiunea de muncă şi am uitat personalitatea lucrătorului, demnitatea sa de a fi uman; nu ne-am gândit la valoarea sa de maşină productivă, am măsurat sau cântărit energia sa şi nu ne-am amintit că este un element al familiei şi că viaţa nu este numai în el, ci la fel şi în soţia sa, în copiii şi în căminul său. În ceea ce priveşte ultimul, am mers mai departe: l-am disociat, am făcut apel la femei şi la copil ca valori productive, mai mici dar o foarte bună afacere – unităţi detaşate, elemente deopotrivă independente unele de altele, fără legături, fără afecţiuni, fără viaţă în comun, şi practic, am distrus familia. Dintr-o singură lovitură, am dezmembrat nucleul familial şi, crescând concurenţa între muncitori prin aportul muncii feminine, nu i-am acordat în salarii echivalente productivităţii unei bune gospodine şi utilitatea socială a unei mame de familie exemplară. Am deteşat pe muncitor din cadrul natural al profesiunii sale: eliberat de legăturile de asociaţie, el a rămas singur; fără disciplina asociaţiei, a devenit liber dar fragil. În sfârşit, am permis să se alăture altora şi el a făcut-o prin reacţie, nu pentru un scop de solidaritate şi conştient de nevoia de a coordona toate elementele în opera producţiei bogăţiei, ci contra cuiva sau împotriva a ceva: contra statului care-i garanţia ordinii; contra patronilor, consideraţi ca o clasă inamică; chiar contra altor muncitori, în fatala repercusiune a violenţelor şi exceselor comise sau a obligaţiilor contractate faţă de muncitorii care, realizate pentru o singură categorie, dezechilibrează adeseori, şi în detrimentul muncitorilor înşişi, celelalte ramuri ale producţiei. Nici evaluare intelectuală sau morală, nici perfecţionare tehnică, nici instrumente de prevedere, nici spirit de cooperaţie, – nimic decât ură, ură distructivă.

La început am împins statul către o pasivitate absolută, indiferentă, – cu voinţă sau nu – la organizarea economiei naţionale, şi apoi spre un intervenţionism absorbant, care regula producţia, împărţirea şi consumaţia bogăţiilor. Prin acest intervenţionism, totdeauna şi pretutindeni unde s-a uzat de el, statul a sterilizat iniţiativele, s-a supraîncărcat de funcţionari, a mărit peste măsură cheltuielile şi impozitele, a redus producţia, a secătuit de mari sume bogăţiile private, a restrâns libertatea individuală, devenind un fel de greu şi insuportabil inamic al naţiunii. Cei care, împinşi orbeşte de logica falselor lor principii, au voit să meargă până la ultimele concluzii, au ridicat maşina cu fastul tuturor planurilor mari, cu rigoarea aparentă a ştiinţei şi a celei mai bune tehnici, dar muncitorul liber, „omul”, a dispărut, antrenat în colosalul angrenaj, fără elasticitate şi fără spirit: s-a văzut muncitori mobilizaţi ca maşini sau transportaţi ca animale, pentru că în cutare regiune a lipsit iarba păşunilor.

Da, criza de care suferim o să treacă cu siguranţă, însă esenţialul este de a şti dacă boala care infectează economia societăţilor moderne nu va fi în sfârşit eliminată, căci dacă se face înaintea ochilor noştri procesul democraţiei şi al individualismului, procesul economiei materialiste este deja făcut: vedem cu toţii că este în faliment. Acest drum ne este, deci, închis şi eu nu văd decât unul singur: să se înlocuiască gravele erori care au viciat viziunea conducătorilor de oameni în lume prin idei echilibrate, juste, umane, în ceea ce priveşte bogăţia, munca, familia, asociţia, statul.

NOI PRINCIPII ECONOMICE

Bogăţia

Omul este esenţia vanitos, şi se spune – dar mi se pare inexact – că femeia este încă şi mai mult. Din acest defect natural, provine dorinţa de a place, tendinţa spre ostentaţie, căutarea superfluului. Cineva a afirmat că nu există nimic mai normal ca superfluul, şi spunând acest lucru a emis un adevăr relativ la convenţiile sociale. Dar dacă se consideră lucrurile la lumina bunului simţ, această expresie înseamnă o deviaţie în viaţa economică, căci ordinea naturală a necesităţilor omeneşti este striată sau inversată de faptul că ceea ce este absolut indispensabil pentru a trăi cedează locul la ceea ce se poate întâmpla. Dezechilibbrul între diferitele părţi ale îmbrăcămintei noastre – cele de pe dedesupt cu mult mai modeste decât cele vizibile – şi între aparenţele caselor noastre unde confortul se concentrează mai ca în saloane, pecâtă vreme igiena rămâne inexistentă în celelalte camere, sunt aspecte banale, pitoreşti, dacă voiţi, ale unei probleme de fond foarte gravă. Cultura şi educaţia corijează de obicei, până la un anumit punct unele din defectele noastre, dar de secole întregi, viaţa socială în Portugalia are o tendinţă spre exteriorizări mincinoase şi de secole de asemenea se constată o mare disproporţie între aparentul exterior şi adevăratul nostru fel de a trăi.

Odată problema livrată tendinţelor vicioase ale umanităţii i s-a dat o soluţie în parte absurdă: producţia a dezvoltat şi exploatat acest dezechilibru în profotul său; ea a exagerat consumaţiile artificiale şi a creeat din abundenţă necesităţile fictive; de aici se întâmplă că, lipsiţi încă de ceea ce este strict necesar vieţii, avem şi astăzi exces în producţia superfluului.

Dar s-a mers şi mai departe, şi pe un drum rău; odată bogăţia detaşată de interesul vieţii omeneşti, producţia a mers cu îndrăzneală către condiţii care o ignorează, o trădează şi o ucid, fără ca statele, păzitori şi diriguitori ai popoarelor să-şi fi dat osteneala de a reacţiona faţă de această economie de sinucidere. Există absurditate mai mare decât de aminci spre a muri, decât de a da ca scop vieţii tocmai destrămarea ta?

În rezumat: bogăţia, bunurile, producţia nu există ca scopuri de atins prin ele însele; ele trebuie să realizeze interesul individual şi interesul colectiv; ele nu înseamnă nimic dacă nu sunt apropriate conservării şi ridicării vieţii umane. Spre acest obiectiv trebuie să se îndrepte producţia naţională şi activitatea administrativă a statului, dispuse şi una şi alta pe cât posibil, după ordinea raţională a nevoilor celor mai necesare ale indivizilor şi ale naţiunii. Iată pentru ce afirmăm că organizarea economică trebuie să realizeze maximum de producţie utilă şi statul trebuie să vegheze asupra moralei, asupra salubrităţii şi igienei publice.

Read more: Cum se ridică un stat (II) http://axa.info.ro/prima-pagina/item/593-cum-se-ridica-un-stat-ii/593-cum-se-ridica-un-stat-ii?showall=1#ixzz127pZzmNA

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: