Skip to content

VIII. ACTUL RELIGIOS CA ACT PERSONAL

11 October 2010

Scris de Nae IONESCU

Am încheiat cu consideraţiunile ce aveam intenţiunea să le dau asupra primei noastre probleme, adică problema structurii actului religios. Azi vom trece să studiem chestiunea actului religios, adică a acţiunii, a realizării acestui act din punctul de vedere individual, adică a acţiunii pe care conştiinţa sau omul în genere o fac sub influenţa directă a actului religios.

Evident că trebuie să treacă în viaţa omenească ceva din actul acesta religios; adică, este evident că trebuie să se răsfrângă, pentru că el este o realitate, tinde să se realizeze oarecum în afară. Realizarea aceasta a actului de conştiinţă este în funcţiune nu numai de conştiinţa noastră propriu-zisă, ci este în funcţiune şi de unitatea noastră psiho-fiziologică; adică, întru atât întrucât suntem trup şi suflet, şi anume o unitate din trup şi suflet, actul religios se exprimă, trece în afară, se exteriorizează. Problema aceasta am atins-o noi pe o latură în primele prelegeri. Ea are însă şi altă latură.

Morala şi religia în faţa acţiunii

Întru atât întru cât actul religios este trăit, el are anumite efecte, adică determină acţiuni omeneşti în diferite feluri. Determinarea aceasta este de două ordine: întâi, este o determinare a acţiunii noastre pentru realizarea actului religios însuşi, şi este, pe urmă, o determinare a acţiunii noastre, întrucât actul religios trăit schimbă structura noastră sufletească. Cum? Ce este Dumnezeu, divinitatea, adică cum cunoaştem noi divinitatea? Este o problemă pe care o vom atinge mai târziu, în partea a doua a consideraţiunilor noastre. Totuşi, să spunem de azi că noi trăim această divinitate sub anumite calităţi ale ei. De pildă, când zicem că Dumnezeu este binele, că este un bine suprem, că este un bine absolutizat, conceperea, trăirea lui Dumnezeu ca supremul bine nu poate să fie fără nici o influenţă asupra acţiunilor noastre. Vasăzică, aci se pune problema aşa-numitei moralităţi religioase. Adică, acţiunile noastre în viaţa de toate zilele sunt determinate de conţinutul actului religios. Felul în care noi trăim divinitatea în genere în actul religios este determinat şi este specific în felul nostru de activitate. Aceasta este latura morală a problemei noastre.

Evident că nu trebuie să credeţi că moralitatea şi religia sunt unul şi acelaşi lucru. Moralitatea are două rădăcini, adică două înţelesuri: moralitatea este norma de conducere impusă din afară şi moralitatea este, în alt înţeles, sensul general al conducerii noastre. Când moralitatea este norma de conducere impusă nouă oarecum din afară, atunci evident că legătura cu religia poate să fie, dar poate şi să nu fie. Moralitatea este, în acest caz, normativă, este bine precizată; cadrele ei sunt bine precizate, direcţiunile în care se mişcă acţiunile noastre sunt bine precizate, pentru că sunt determinate din afară şi scopul acţiunii noastre morale este intrarea, adaptarea la numite tipuri din acestea existente.

Dar mai este, cum spuneam, o altă interpretare a moralei. Şi anume, morala însemnează pur şi simplu linia generală de conduită, stilul de conduită a cuiva. Eu pot să am o unitate în acţiunea mea, care unitate însă să nu aibă nimic de-a face cu ceea ce îmi cere societatea la un moment dat.

Ce este comun la aceste două înţelesuri ale acţiunii? Comun este faptul că toată activitatea mea are un sens. Şi, ceva mai mult: nu numai că are un sens, adică o direcţiune, dar că toată activitatea mea îndeplineşte anumite scopuri. Propriu-zis este însă morală această activitate a mea în cazul întâi şi impropriu nemorală în cazul al doilea. Ei bine, numai acest al doilea caz, adică necesitatea, în legătură cu actul religios şi cu viaţa religioasă, trăirea religioasă de conştiinţa umană a unei anumite structuri, răsfrângerea acestei structuri în activitatea noastră constituie ceea ce numesc eu propriu-zis morală religioasă, în cazul acesta însă, morala nu vine din afară, ci morala vine oarecum dinăuntru, preexistă structura, şi pe urmă vine actul, urmează actul şi direcţiunea anumită a actului.

Aceasta însemnează poate că întâi trebuie să ai religia pentru ca apoi să vină morala, cum spune, de pildă, Luther? Nu. Iar ne mişcăm pe un teren foarte primejdios, unde este vorba de subtilităţi pe muchie de cuţit.

Există un raport între activitatea aceasta morală determinată de actul religios şi religie; dar nu se poate spune: religia determină morala, după cum nu se poate spune nici invers: morala determină religia. Morala şi religia sunt una. Actul religios se adânceşte printr-o anumită practică morală şi practica morală se precizează prin predicarea unui act numit religios. Tocmai aceasta este legătura, tocmai aceasta arată legătura indispensabilă dintre actul religios şi morala aceasta, pe care am încercuit-o aci.

Morala şi binele absolut

Dar să ne întoarcem la punctul nostru de plecare.

Dacă considerăm pe Dumnezeu ca pe un suprem bine şi dacă, pe de altă parte, lucrăm în conformitate cu binele, adică principiul meu de acţiune este binele, aşa cum îl înţeleg eu, atunci evident că persistenţa mea în acţiuni după principiul binelui o să fie bună.

Vedeţi, cuvântul acesta: „religios”, nu este un cuvânt obişnuit, după cum nici cuvântul „artist” nu este un cuvânt obişnuit. Cum credeţi că lucrează un sculptor marmura pe care o are în faţă? Credeţi că are o imagine în cap şi o pune de-a dreptul în marmură? Niciodată! Lucrând, lui i se precizează liniile în măsura în care lucrează, în măsura în care scoate din marmură, dăltuieşte, dă la o parte ceea ce nu trebuie, în aceiaşi măsură i se precizează imaginea pe care şi-a făcut-o. Acelaşi lucru şi cu scriitorul. Prin urmare, este un fel de cunoaştere care se determină în însuşi procesul de cunoaştere. Aşa este şi această cunoaştere religioasă, şi aşa este şi cu acţiunea aceasta religios-morală: cunoaşterea supremului bine acţionând după principiul binelui şi acţionarea după principiul acestui bine şi cunoştinţa binelui, într-o continuă legătură. Nu este vorba aci de secvenţă precisă, de chestiunea de a se şti ce a fost întâi: găina sau oul; găina şi oul, în planul acesta de realitate, sunt oarecum coexistente şi, pe măsură ce procesul acesta înaintează şi este trăit, pe aceeaşi măsură şi diferenţierea activităţii de obiect. Dar obiectul şi activitatea la început sunt unul şi acelaşi lucru. Şi tocmai conlucrarea, adică lucrarea mea personală pe ambele terenuri, aduce cu sine precizarea obiectelor puse în prezenţă. Aceasta este moralitatea religioasă. Nu aceasta este însă cealaltă moralitate. Moralitatea cealaltă se justifică în altceva decât în absolut. Moralitatea aceasta, pe care am văzut-o acum, se justifică în absolut, adică este realizarea vieţii mele după indicaţiunile absolutului; este, pe de altă parte, după cum vă spuneam, realizarea însăşi a absolutului. Morala cealaltă era justificată în ceva de un ordin diferit, în, hai să zicem, idealuri de natură contingentă. Un om poate să fie perfect moral fără să subordoneze activitatea lui binelui absolut. Un om care respectă în totul legislaţiunea unei societăţi, care nu o respectă de formă, ci o respectă în fond, este un om perfect moral, deşi legislaţiunea şi moralitatea, faptul juridic şi faptul moral sunt lucruri cu totul diferite. Cu toate acestea, adaptarea la un sistem de legislaţiune poate să creeze, pentru noi, imaginea moralităţii. Dar acest sistem de legi nu este reprezentarea absolutului, ci este ieşit din necesităţile societăţii pentru care este creat şi reprezintă, până la un punct, etosul, structura sufletească a acestei societăţi. Prin urmare, trebuie să deosebim între morala aceasta şi morala cealaltă.

Cultul şi structura religioasă

Moralitatea de ordin religios este, prin urmare, trăire a actului religios şi, în acelaşi timp, expresie a acestui act. Vasăzică, este un fel de exprimare a actului. Dar, numai aceasta? Evident, mai sunt şi altele; acesta este, ca să zic aşa, un fel de realizare dinăuntru în afară a actului religios. Este exteriorizarea, dar nu exteriorizare propriu-zisă în lumea materială, exteriorizare în lumea morală, în lumea sufletească – pentru că actul moral, ca normă de conducere, nu face parte din lumea materială. Actul religios cere însă şi o altă exteriorizare, care adeseori ajunge la forme materiale. Această exteriorizare, cea mai cunoscută adică dintre formele acestea de exteriorizare şi cea mai la-ndemână, este cultul.

Şi cu cultul se întâmplă ceva analog cu ceea ce se întâmplă cu moralitatea. Sunt unii cercetători cari cred că religia nu se leagă în chip necesar cu formele de cult; adică, formele de manifestare în afară, formele de expresiune, mai exact, ale actului religios, nu sunt în chip necesar legate de el. Aşa spune, de pildă, Schleiermacher.

Dacă prin cult înţelegem totalitatea rezultatelor materiale ale actului religios, şi dacă adeseori, cum au înţeles unii, prin cult se înţelege un fel de şabloane, un fel de formule cari se învaţă pe dinafară, religioase, atunci evident că cultul şi religiozitatea sunt două lucruri deosebite. Este adevărat că sunt diferite religii care cred acest lucru. Religiile acestea pleacă de la un adevăr de ordin biologic, care nu este tocmai aşa de bine verificat. Inconştient, toate religiile cari pun preţ deosebit pe cult, adică pe formele exterioare de manifestare a sentimentului religios, fac raţionamentul pe care l-au făcut psihologii veacului al XIX-lea când spuneau că este de-ajuns să dai unui om expresiunea pe care o are el într-un anumit sentiment, pentru ca el să trăiască şi sentimentul; adică, cu un termen pe care-l cunoaştem cu toţii: nu plâng pentru că sunt emoţionat, ci sunt emoţionat pentru că plâng. Vasăzică, este o teorie care spune că forma de expresie poate să aducă după sine însuşi motivul interior al expresiei şi, în cazul acesta, evident că cultul sau exercitarea cultului poate să aducă după sine însuşi fondul interior sufletesc, adică însuşi fondul religios. Deci, pentru ca omul, pentru ca copilul să fie religios, să-l pui în fiecare zi să se închine şi să facă mătănii, sau, pentru ca să se păstreze viaţa religioasă într-o anumită asociaţiune profesională, trebuie să se facă rugăciuni adesea, după un program, după un anumit tipic etc.

Nu zic că asemenea procedee, cari sunt de origine pur pedagogice, nu pot să aibă o influenţă oarecare asupra religiozităţii; dar influenţa aceasta poate să fie şi iluzorie; şi anume, pentru foarte simplul motiv că exercitarea unui anumit gest, în anumite împrejurări, poate să se mecanicizeze, să se golească de sentiment şi, în cazul acesta, să nu mai poată în nici un chip să aducă în conştiinţa respectivului aducerea aminte a faptului sufletesc viu şi originar – lucru pe care-l cunoaşteţi din pedagogie.

Bine, dar numai acesta este cultul propriu-zis? Dacă priviţi la origine lucrul, cultul are un alt rost: cultul este expresiunea unui fond. Şi expresiunea fondului acestuia, dacă nu este valabil numai pentru sine însuşi, cum pretind religiile pe cari vi le-am înfăţişat eu, apoi în adevăr că el nici nu poate să lipsească complet, pentru că propriu-zis nu trăiesc o stare sufletească decât într-un anumit complex. Ce este propriu-zis mimica, ce sunt gesturile pe cari le facem noi când vorbim? Sunt tocmai necesitatea de exteriorizare completă a faptului interior; adică, ceea ce nu izbutesc eu să trăiesc aşa de intens încât să exprim numai printr-un singur mijloc de expresiune, încerc să complinesc prin alte mijloace, lăturalnice. Eu fac gesturi nu pentru că gestul ar fi frumos, ci pentru că gestul – cum sunt gesturile acelea studiate în oglindă -, dar pentru că gestul acesta porneşte din acelaşi fond interior din care porneşte şi vorba şi pentru că gesturile acestea nu fac decât să complinească vorba.

Deci, atunci când este vorba ca actul să se realizeze, el caută mai multe căi de realizare, un complex de căi de realizare, a căror unitate singură dă actul întreg. Privită din partea cealaltă chestiunea, ea se pune aşa: actul se realizează în anumite feluri; adică, îl trăieşti interior şi se realizează în afară. Aceste două laturi sunt oarecum complementare. Dacă nu poate să existe, în cazul întâi, gestul singur care să creeze, care să aducă după sine fondul sufletesc religios, tot astfel fondul sufletesc religios nu poate să existe în plenitudinea lui fără exprimare exterioară, fără exteriorizare, fără trecere în afară; şi, acelaşi lucru ce s-a petrecut în cazul întâi se întâmplă şi aici: gestul, exteriorizarea, adică cultul în genere este în acelaşi timp o adâncire a actului religios; în măsura în care acest act se adânceşte, exprimarea religioasă se precizează ea însăşi. Aceasta însemnează că există foarte strânsă legătură între actul religios, între credinţe prin urmare, şi cult, dar că în actul religios complet nu ne putem sprijini numai pe unul dintre aceşti termeni.

Digresiune. Cultul grec în cadrul cultului catolic

În legătură cu aceasta, o mică digresiune, care este foarte la locul ei aci. Ştiţi că există biserici şi culturi deosebite pentru fiecare biserică. Unele biserici mari vor să facă o trecere înspre altele, pentru ca să capteze de la celelalte biserici credincioşi. Şi atunci, eu, confesiunea A, admit, în cadrul confesiunii mele precise şi în cadrul dogmei mele precise, ca cultul să fie de alt fel. Ştiţi că în biserica apuseană, în biserica universală catolică, există azi două culturi deosebite: cultul latin şi cultul grec. Ce însemnează aceasta? Pe deasupra, nimic, în fond, un lucru primejdios, nu pentru acei care trebuie să fie captaţi, ci tocmai pentru aceia cari exercită acţiunea de captare. Ce însemnează cult, veţi înţelege numaidecât atunci când vă veţi da seama de legătura dintre actul religios şi expresiunea acestui act; adică, structura intimă a actului religios este determinantă pentru forma de exprimare. De pildă, acel care se roagă în genunchi, cu siguranţă că are o altă imagine sau trăieşte altfel, într-o altă tonalitate, actul religios, decât acela care se roagă în picioare. Acei cari se roagă cu ochii închişi, concentraţi, văd altfel, sub raport religios, universul decât acela care ar rămâne extatic, cu ochii deschişi, cu braţele date în lături. Să nu credeţi că pentru fiecare religie există un cult special. Mi-aduc aminte, eram acum câţiva ani la Mannheim. O cunoştinţă a mea care făcea sculptură, o femeie, care mai mult gândea decât sculpta, a făcut în lemn o foarte frumoasă figură a lui Moise. Era un Moise dat pe spate, tocmai în atitudinea aceasta de extaz, cu capul plecat pe spate, cu mâinile întinse. Foarte ciudat, din câţi au văzut figura aceasta, nici unul nu a putut să spună că acesta era Moise. Se vedea că este o figură religioasă, dar nimeni nu a putut să spună că este Moise. Pentru ce? Pentru că etosul, structura religioasă nu este aceasta. Elementul fundamental în mozaism este tocmai voinţa, expresiunea voinţei, şi de aceea înfăţişarea pe care a dat-o Michelangelo lui Moise este aceea a unui om bine făcut, cu privirea puternică, care stăpâneşte. Pe când Moise celălalt, cel care primeşte harul dumnezeiesc, cum se zice în limbagiul bisericesc, nu impresionează pe nimeni.

Vasăzică, există o strânsă legătură religioasă între cult şi structura religioasă, între felul de a se ruga şi structura religioasă. Vasăzică, dacă o religie admite ca credincioşii să se închine în alte forme cultice, riscă atunci ca întregul substrat sufletesc să se transforme. Este numai un fel de superioritate faptul care se spune că uniţii ar fi un fel de capcană pentru ortodoxie; din contră, ei sunt un fel de capcană a ortodoxiei pentru catolicism. Pentru că ortodoxul, întrucât este ortodox şi întrucât intră în biserică, în biserica aceasta unită, dar se roagă după cultul ortodox, tot ortodox rămâne; pe când catolicul, când va învăţa, dacă va putea să înveţe, să se roage după cultul ortodox, încetează să mai fie catolic. Aceasta este importanţa pe care o are cultul faţă de religie şi religia faţă de cult.

Actul religios – act social sau act personal?

Cu aceste consideraţiuni este adevărat că ieşim din individual şi cu trecerea la exprimarea vieţii religioase noi atingem acum, iarăşi, o mare problemă, de asemenea de mare importanţă pentru înţelegerea religiei şi a religiozităţii: ce este un fapt individual şi ce este un fapt social?

Biserica latină de Apus are un dicton: unus christianus, nullus christianus. Un creştin, nu însemnează nici un creştin. Adică: pentru ca să fii creştin, trebuie să trăieşti într-o comunitate religioasă.

De unde afirmarea aceasta? Este adevărat că se zice: unde vor fi doi sau trei în numele meu, acolo voi fi şi eu între dânşii. Acestea sunt fundările istoric-dogmatice ale problemei, care nu ne interesează. Pe noi ne interesează substratul filosofic. Şi atunci, de unde acest dicton? V-am mai vorbit eu despre problema iubirii în creştinism. Tot aci este şi originea acestei afirmaţiuni. Actul religios, din cele ce am spus până acum, se vede foarte bine că presupune doi termeni: unul, conştiinţa omenească, celălalt, absolutul; că această conştiinţă omenească trebuie să fie întreaga conştiinţă omenească, adică să fie conştiinţa solidarităţii omeneşti. Aceasta nu rezultă deocamdată din analiza pe care am făcut-o. Totuşi, creştinismul catolic zice: nu. Trebuie să adăugăm încă ceva, şi anume: actul religios nu are doi poli în forma aceasta, ci un pol este absolutul, iar celălalt este solidaritatea conştiinţelor umane. Cu alte cuvinte, în celălalt pol stă întreaga omenire considerată ca un fel de corporaţiune, de comunitate.

Actul de iubire în cadrul dogmatic-istoric

Necesitatea acestei comunităţi nu o văd, ea nu se deduce din actul religios. Căci, cum am putea în adevăr să ajungem la conştiinţa comunităţii? Eu, personal, declar că nu am această conştiinţă a solidarităţii cu toată omenirea. Iată care este raţionamentul celor cari susţin acest lucru: actul fundamental de legătură între om şi Dumnezeu este actul de iubire. Acelaşi act de iubire este hotărâtor şi pentru toată omenirea. Adică, în momentul în care actul de iubire are funcţiunea lui maximă, el leagă pe om de ceilalţi oameni. De unde este dedusă această afirmaţie? Prima afirmaţie este: actul de iubire este legătura fundamentală dintre om şi Dumnezeu, Dar dacă este extins la maximum, acest act de iubire cuprinde şi legătura dintre toţi oamenii.

Ei bine, dacă ei scot problema din cadrul religios-filosofic şi o trec în cadrul argumentărilor logice, să o urmărim puţin în acest cadru.

Pentru ca afirmaţiunea să fie valabilă, se cere un lucru, şi anume, ca actul de iubire de la om la Dumnezeu să fie de aceeaşi esenţă cu actul de iubire de la om la om. Adică, să fie acelaşi act de iubire care, prin potenţarea lui, să se extindă la întreaga existenţă, să treacă asupra absolutului ca şi asupra realităţii sensibile. Cine afirmă aceasta? Catolicismul creştin sau creştinismul catolic. Pe ce se sprijină? Pe Evanghelie? Care este, după Evanghelie, prima îndatorire a ta? Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima şi din tot sufletul tău. Şi a doua regulă: iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Va să zică, este tot una? Pe aproapele tău îl iubeşti ca pe tine însuţi, dar pe Domnul Dumnezeul tău? Din tot sufletul tău şi din toată inima ta. Adică, pe Dumnezeu îl iubeşti cu spiritul în actul religios. Pe tine cum te iubeşti? Cu spiritul şi cu trupul, ca om. Pe Dumnezeu îl iubeşti ca Dumnezeu, pe aproapele tău îl iubeşti ca om. Vasăzică, actul de iubire nu are un singur sens, chiar aci, pe terenul dogmatic-istoric, ci are două sensuri, deosebite. Prin urmare, iubirea către aproape nu este fundata în iubirea către Dumnezeu; orice ar spune teologia catolică, sunt două acte distincte. Comunitatea aceasta de iubire pe care creştinismul catolic vrea să ne-o impună ca o consecinţă a iubirii de Dumnezeu nu se ţine în picioare, tocmai pentru că textele religiei sunt clare -textele religiei creştine -; adică, iubirea către Dumnezeu este una şi iubirea către aproape este alta. Este, de o parte, iubirea către absolut, de altă parte iubirea către om, cari sunt două lucruri distincte unul de celălalt. Vasăzică, argumentul propriu-zis pentru extinderea conceptului de iubire la aproapele meu nu există. Vasăzică, situaţia de fapt în domeniul istoric ne impune o solidaritate a tuturor oamenilor, iar pe de altă parte analiza actului religios, a faptului religios, aşa cum am făcut-o noi aci, nu ne duce deloc la concluziunea că într-un pol trebuie să fie absolutul, iar în celălalt pol toată omenirea.

Scăderea religiozităţii în lumea contemporană

Prin urmare, noi rămânem la ceea ce am spus până acum, că actul religios nu este un act social, ci actul religios este un act personal, individual, că trăirea divinităţii şi trăirea absolutului se pot face foarte bine cu ignorarea tuturor celor din jurul nostru; şi atunci, consecinţa imediată este absurditatea tuturor acelora cari consideră religia ca un fel de armă pentru liniştirea lucrurilor.

Schopenhauerienii cari zic: „Religia – metafizica pentru proşti!”, provocaţi de Platon, care zice: „Vai de mine! Dacă se iese din religie, trebuie să se mărească numărul jandarmilor!” Cu alte cuvinte, nu este nici o legătură: moralitatea pe care o impune religia, aşa cum am arătat-o eu, nu impune o acţiune în sensul bunei convieţuiri cu ceilalţi. Ceilalţi nici nu mă interesează; propriu-zis, nici nu există. Adică, religiozitatea care se sprijină pe legătura directă dintre individ şi absolut este – horrible auditu – anarhică!

Lucrurile trebuie spuse chiar în forma aceasta foarte puţin recomandabilă pe vremea tulburărilor europene. Lucrurile trebuiesc spuse din interes pentru viaţa noastră religioasă, a fiecăruia, pentru că dacă există o scădere a religiozităţii, adică dacă există nenorocirea aceasta pentru omenire, că nu mai poate să trăiască liniştită şi în toată plenitudinea legătura cu absolutul, este tocmai pentru că religiozitatea a fost fals înţeleasă şi a fost pusă în funcţiune de raporturi sociale.

Pe o catedră de filosofic, chiar pe un scaun, numai, de filosofic, trebuie să avem cel puţin atâta sinceritate şi atâta curaj să spunem lucrurilor pe nume. În ceea ce mă priveşte, le spun, cu atât mai mult cu cât eu am de apărat ceva care nu este propriu-zis nici linişte de un ceas a unui oraş, ci este, aşa cum înţeleg eu, însăşi posibilitatea de salvare a omenirii.

Read more: VIII. ACTUL RELIGIOS CA ACT PERSONAL http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-37/item/463-viii-actul-religios-ca-act-personal#ixzz123iscioR

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: