Skip to content

V. STRUCTURA ACTULUI RELIGIOS

11 October 2010

Scris de Nae IONESCU

Aţi văzut în lecţiunea trecută calea care ar fi de urmat pentru ca să ajungem la rezolvarea problemelor pe care ni le-am propus, între cari cea dintâi este tocmai rezolvarea sau stabilirea caracteristicei specifice a actului religios, şi aţi văzut că aceste probleme se pot grupa în jurul câtorva întrebări fundamentale, şi anume: analiza obiectului asupra căruia transcende actul religios şi analiza structurii actului acesta religios în el însuşi.

Unitatea organică a celor doi termeni ai vieţii religioase: subiect şi obiect, om şi divinitate

Ar însemna ca astăzi să trecem la însuşi fondul cercetărilor noastre, adică să încercăm să rezolvăm ceva din problemele pe cari numai le-am indicat în lecţiunea precedentă.

Aţi auzit de Augustin, de Fericitul Augustin sau Sfântul Augustin, ştiţi cine este. Istoria cunoaşte un Augustin, religia pe altul. Eu aş vrea ca d-voastră să cunoaşteţi şi pe unul, şi pe celălalt.

Propriu-zis, Augustinul istoriei este un mistic, acela al bisericei este un organizator. Din el, aş aminti o frază care este foarte curentă şi îndeobşte cunoscută, şi care are pentru noi marele merit că dezvăluie ceva din caracterul actului religios: inquietum est cor nostrum donec requiescat in Te; adică: neîndestulată va fi inima mea până nu se va odihni întru Tine. Aceasta este, până la un punct, un fel de traducere într-un limbaj direct, un fel de traducere a actului religios; adică, se presupune în acest adagiu un raport între doi termeni; şi anume, o necesitate personală a mea, care nu se îndestulează decât în raport cu un termen din afară de mine. Vasăzică, a presupune că în adevăr în actul acesta religios se tranziază, se iese din conţinutul de conştiinţă propriu-zisă, trecând în afară. Ce se tranziază şi care este propriu-zis obiectul peste care se trece ca să ajungem la termenul cel de-al doilea al procesului?

În orice act religios trebuie să se presupună că există o unitate, o unitate din care acela care trăieşte actul religios face propriu-zis parte. Această unitate este însăşi lumea, este însuşi universul.

Vasăzică, prima presupoziţie, primul postulat al vieţii religioase este unitatea aceasta organică a lui. Dacă lumea n-ar fi concepută ca un tot unitar, ca un tot organic, şi dacă din această unitate şi din acest organ însuşi, acela care trăieşte actul religios n-ar face parte integrantă, actul religios propriu-zis n-ar fi posibil; şi n-ar fi posibil, pentru că existenţa aceasta sensibilă pe care noi o numim lume, cosmos, nu s-ar putea opune celuilalt termen, pe care-l intenţionează propriu-zis actul religios. De ce? Pentru un motiv foarte simplu: termenul de îndestulare a actului religios, vom vedea numaidecât că nu este un termen obiectiv, din lumea aceasta sensibilă. Prin urmare, acest termen, care nu este din lumea noastră, este opus, ca esenţă, nouă şi lumei în care trăim noi. Din acest punct de vedere, al opoziţiei esenţiale dintre cei doi termeni ai actului religios, din acest punct de vedere lumea întreagă formează un tot. Este adevărat că în actul religios lumea este copiată, şi anume, caracterul de totalitatea organică şi de unitate este copiat; dar aceasta, pentru un alt motiv, pe care-l vom vedea mai târziu, când vom cerceta substratul metafizic al religiei. Aci, din actul religios, nu se poate deduce decât un singur lucru: că există doi termeni ai actului. Aceşti doi termeni sunt esenţialmente deosebiţi ca natură. Din deosebirea esenţială a termenilor, pe cari [îi] intenţionează actul religios, se constituie, prin opoziţie, unitatea aceasta calitativă a celuilalt termen.

Vasăzică, faptul că noi, [cei] care trăim actul religios, suntem de aceeaşi natură cu lumea cealaltă, afară de divinitate, care este celălalt pol al actului religios, faptul acesta nu se deduce aci decât în caracterul acesta distinctiv şi nu se deduce decât în opoziţie cu polul celălalt al actului. Nu se poate deduce, prin urmare, cum vrea să facă uneori panteismul, unitatea lumei din însuşi actul religios, ci numai identitatea de esenţă. Unitatea organică a lumei este o consecinţă a altui fapt, nu este o consecinţă a însuşi actului religios.

Vasăzică, există în primul moment o unitate calitativă a lumei – aceasta ca prim moment, ca prim element al actului religios. Această unitate este întrecută, se trece peste marginile ei, căci în actul religios, aşa spunem şi aşa spune şi Sfântul Augustin: inquietum est cor nostrum donec requiescat in Te: până când nu mă voi odihni întru Tine, până atunci nu mă voi linişti. Până când nu mă voi odihni întru tine, vasăzică până când, în actul religios, nu trecem dincolo de marginile realităţii noastre.

Vasăzică, există un caracter tranzient al actului acesta religios. Dar caracter tranzient propriu-zis are orice act, căci orice act, întrucât este act, intenţionează ceva în afară de el, adică trece peste marginile conţinutului acesta sufletesc, îndreptându-se către o realitate în afară de acest conţinut. Prin urmare, caracterul numai tranzient propriu-zis al actului religios nu poate să fie definitoriu pentru actul religios. Şi atunci, acest caracter de tranzient, împreună cu caracterul celălalt, pe care-l notam, de trecere dincolo de toată existenţa sensibilă, de toată existenţa reală sensibilă, acesta este un caracter fundamental al actului religios, acesta este un caracter definitoriu al lui.

Prin urmare, ca să rezumăm, o caracteristică a actului religios este tranzienţa actului, ca tranziere peste totalitatea existenţei sensibile.

Natura absolută a divinităţii

Dar nu acesta este cel mai tare dintre toate elementele caracteristice actului religios, ci altul. Vă spuneam că în orice act există o explicare a actului, există adică un termen [pe] care îl intenţionează actul, către care se îndreaptă, un termen în afară de conţinutul însuşi psihologic, către care se orientează, pe care-l intenţionează actul, în actele sufleteşti obişnuite, termenul acesta este şi mai obişnuit; adică, în actele sufleteşti pe cari le studiem noi în psihologie în genere, termenul religios este totdeauna în cealaltă lume. În actul religios, termenul acesta este în afară de lume, adică termenul acesta constituie cam ceea ce am putea noi numi un fel de absolut. De ce? Afirmarea mea nu este deloc nouă şi nici nu cred să fie combătută. Necesitatea ca termenul care împlineşte actul religios, [adică] celălalt pol al actului religios, să fie în adevăr de natură absolută, este simţită în genere în toate religiile existente. Chiar la panteism, adică sistemul de religiune în care cel care trăieşte actul religios se confundă oarecum cu obiectul din afara lui, adică în care divinitatea şi existenţa sunt noţiuni ce se suprapun, în care divinitatea este tocmai sinteza totală, unitatea existenţei în genere, chiar şi în caracterul acesta de religiune se subliniază caracterul absolut al celui de-al doilea pol al actului religios, prin afirmarea că universul este infinit.

De ce universul este infinit propriu-zis în panteism? Nu este vorba de o deducţiune strict filosofică. Universul, sub raportul filosofic, poate să fie infinit sau poate să fie finit. Universul grecesc, în cea mai mare parte a speculaţiunilor greceşti, este mărginit. Universul fizicienilor de astăzi, adică în formele einsteiniene, este iarăşi finit. Universul – hai să zicem – al lui Leibniz nu este finit; este într-un fel finit, în alt fel infinit. Adică, propriu-zis, este un univers care se mişcă în anumite limite, un microcosm. Microcosmul se mişcă în anumite limite, fără să le atingă vreodată. Sub raportul filosofic, prin urmare, universul poate să fie finit sau infinit. Sub raportul religios, nu este vorba de o deducţiune oarecare, de o demonstraţie oarecare, ci de un simţământ, la fel cum trăim noi acest univers. Ei bine, panteismul trăieşte universul sub forma lui infinită. Şi dacă forma religioasă, structura religioasă a panteismului simte şi ea necesitatea aceasta, de a trăi universul în forma infinită, este tocmai pentru că simte nevoia ca între aceşti doi poli ai actului religios – cel care trăieşte actul religios şi cel care împlineşte sau îndestulează actul religios – să se stabilească o deosebire de esenţă. De aceea, substanţa la Spinoza este infinită, iar noi nu suntem decât materie finită. Şi nu este vorba, atunci când se vorbeşte de infinitul acestui termen – al doilea termen al actului religios -, nu este propriu-zis vorba de infinit într-un singur fel, ci de infinitul absolut.

În actul religios, punctul către care se îndreaptă conştiinţa noastră nu este de aceeaşi esenţă, de aceeaşi natură cu lucrurile pe cari le cunoaştem noi, chiar dacă aceste lucruri, după cum spuneam, ar fi infinite într-un oarecare fel. De pildă, timpul este infinit în esenţa lui, spaţiul este infinit ş.a.m.d. Ei bine, în actul acesta religios infinitul este un infinit absolut – dacă se poate spune astfel -, pe câtă vreme în celălalt am găsi un infinit relativ, cum ar fi, de exemplu, în spinozism, infinitul întinderii sau infinitul spirit. Cele două atribute cunoscute de noi dintr-o substanţă, în substanţa spinozistă, sunt infinite într-un sens, dar numai într-un sens. Ei bine, în actul religios propriu-zis, infinitul acesta are ceva de absolut în actul religios, noi avem dorinţe, iubim, nădăjduim, ne îngrozim. Unul din elementele fundamentale în orice religie existentă este groaza, un fel de teroare sfântă, teroare sacră, mistică în faţa divinităţii şi în faţa existenţei acesteia hipersensibile, în faţa religiunii propriu-zise.

Lucrul acesta l-a analizat, foarte mult, Rudolf Otto, în Das Heilige, care, sub raportul analizei faptului, este minunat. El stabileşte că nu există religie în care să nu fie sentimentul acesta de groază, în care sentimentul de groază să nu facă parte integrantă din însăşi structura religiei. Şi atunci, vă întreb: de unde sentimentul acesta de groază? Groază, înaintea cui? Groază, de ce? În actul religios ne supunem unei judecăţi care stă deasupra noastră. După ce criterii judecăm noi acele judecăţi cari stau deasupra noastră? Dacă le-am cunoaşte, atunci poate că sentimentul acesta de groază ar fi ceva mai redus. Este, fără îndoială, un fel de scară de felul cum se graduează sentimentul acesta de groază din religie. Cu cât elementul raţional este mai puternic într-o religie, cu atât mai mult sentimentul de groază este mai redus; adică, cu cât avem pretenţiunea că ştim mai mult, care este felul de interpretare şi cum trebuie să ne purtăm în domeniul religios, şi responsabilitatea este mai mică. Sau, mai bine zis, groaza de necunoscut este mai mică. Dar, totuşi, rămâne întotdeauna ceva necunoscut şi ceva grozav. Ceva grozav, înaintea cui? Şi dacă există sentimentul acesta de teroare sfântă, la ce se raportează ea? Se raportează la ceva de dincolo de limitele cunoscutului şi de dincolo de realitatea, de limitele realităţii sensibile, se raportează la ceva în adevăr absolut. Sub raportul empiric, groaza aceasta nu are nici sens, nici scop.

De aceea, întotdeauna, orice act religios, măsurat cu criteriile vieţii empirice, apare absurd. Dar nu este mai puţin adevărat că, cu toată absurditatea, actul acesta religios continuă să subziste.

Vedeţi, dar, că acest al doilea pol al actului religios este în adevăr ceva care trece dincolo de limitele universului nostru, este un adevăr, un absolut. Ei bine, absolutul acesta este ceea ce numim noi în genere divinitate sau Dumnezeu, o existenţă care are, oarecum, o influenţă asupra noastră, şi o să vedem ce influenţă are, dar ale cărei legi de existenţă nouă ne scapă, şi ne scapă tocmai pentru [că] acest al doilea termen, Dumnezeu, este esenţialmente deosebit de noi şi de tot ce ne înconjoară pe noi.

Deci, încă o dată rezumăm: o totalitate calitativ omogenă, din care facem şi noi parte, un pol al actului religios – un act care transgresează şi care transcende această întreagă realitate calitativ omogenă şi care se îndreaptă spre un obiect din afară şi, în sfârşit, un obiect din afară, care îndestulează actul religios şi care este ceea ce în general se numeşte Dumnezeu sau divinitate. Iată prin urmare actul religios cu cei doi poli ai lui.

Îndreptarea subiectului către divinitate, coborârea divinităţii spre om

Este el suficient definit? Pentru că mai este un element, iarăşi foarte caracteristic. Actul religios, aşa cum l-am definit noi, cum l-am încercuit până acum, este nota unui act caracterizat prin specificitatea unuia din cei doi poli ai lui; pe când în actele obişnuite cei doi poli sunt de aceeaşi esenţă, în actul religios, spunem noi, cei doi poli [nu] sunt de aceeaşi esenţă, iar fenomenul acesta de transcendere se raportează la totalitatea lumei existente. Ei bine, actul religios mai are încă ceva specific, în actul psihic obişnuit, intenţionez un obiect din afară de mine numai, sau îmi este suficient ca eu să merg la un obiect din afară de mine atunci când voiesc eu acest lucru; adică,

stă-n puterea conştiinţei mele ca să am actul religios în toată plinătatea lui, să satisfac actul acesta sufletesc indiferent de atitudinea pe care obiectul o are asupra mea. Un act simplu de gândire, care este tot un act, intenţionează, adică transgresează, transcende, din conţinutul de conştiinţă, asupra unui obiect care este în faţa mea; indiferent de atitudinea acestui obiect faţă de mine, actul este împlinit. Cu alte cuvinte, eu pot să cunosc ceasornicul acesta, care este în faţa mea, indiferent dacă el este activ sau pasiv faţă de conştiinţa mea. În actul religios, lucrul nu se întâmplă aşa. În actul religios propriu-zis, existenţa unei schimbări, adică îndestularea mea, nu se face numai printr-o acţiune de la mine la celălalt termen, ci şi printr-o contra acţiune de la termen înspre mine. Pentru ca în adevăr actul religios să fie împlinit, pentru ca eu să am îndestularea religioasă, trebuie ca la chemarea mea către Dumnezeu să răspundă o chemare de la Dumnezeu înspre mine. Vasăzică, actul religios nu este direcţionat numai într-un singur sens; are doi poli, cari, amândoi, trebuie să fie atinşi. Aceasta este o deosebire fundamentală între act în genere şi actul religios. Actul estetic? O singură direcţiune. Actul moral, iarăşi o singură direcţiune; actul de gândire, la fel. Singur actul religios are două direcţiuni, are doi poli activi.

Revelaţia ca bază a religiozităţii şi parte constitutivă a actului religios

De aceea s-a şi spus în religie în genere: orice cunoaştere a lui Dumnezeu este cunoaştere prin Dumnezeu; adică, nu pot să ştiu nimic de la Dumnezeu decât în măsura în care eu cer ceva de la Dumnezeu şi Dumnezeu îmi dă ceva mie. Acesta este actul cunoscut în genere în religie sub numele de revelaţie. Revelaţia este, iarăşi, un act general în toate religiile. Dacă aţi auzit de religia pozitivă şi religia naturală, deosebirea între ele nu se face pe existenţa sau inexistenţa actului de revelaţie, cum au început să facă unii deişti, adică în filosofia religiei englezeşti. Religia naturală însemnează cunoaşterea lui Dumnezeu prin revelaţie, dar o cunoaştere mijlocită prin întâmplările din natură; adică, din ceea ce se întâmplă în natură sau prin ceea ce se întâmplă în natură, Dumnezeu revelează existenţa lui pur şi simplu, nu doar că noi am deduce raţional existenţa lui Dumnezeu. Deducerea raţională a existenţei lui Dumnezeu nu face parte din domeniul faptului religios, ci din domeniul faptelor metafizice. Dar este o deosebire fundamentală între Dumnezeul metafizic şi Dumnezeul religios. Dumnezeul religios este Dumnezeul trăit, simţit, cu care sufletul religios vine în contact direct; Dumnezeul metafizic este un termen-limită, către care se îndreaptă speculaţiunea noastră şi pe care speculaţia aceasta nu-l atinge niciodată.

Religiune naturală şi metafizică

Vasăzică, în religia naturală nu este vorba de o deducere raţională a lui Dumnezeu, aceasta iese din cadrul specific al religiei, şi iese dintr-un alt motiv; şi anume: dacă în adevăr actul religios presupune doi termeni, şi doi termeni în activitatea reciprocă, atunci este evident că poziţiunea deiştilor, cari presupun că Dumnezeu a creat lumea odată, dar nu se mai amestecă în cursul evenimentelor, nu face decât să pună problema religioasă într-un cadru metafizic.

Religiunea naturală nu este tot una cu metafizica. Religiunea naturală presupune revelaţia exact în acelaşi grad în care această revelaţie este presupusă de religia pozitivă, numai că, acest caz din urmă, religia pozitivă, existenţa lui Dumnezeu şi contactul cu divinitatea trebuie să fie considerat imediat. Sunt anumite persoane, în anumite timpuri ale istoriei, anumite persoane cari au darul acesta de a intra în contact direct cu Dumnezeu şi prin revelaţia acestor persoane, prin contactul direct cu Dumnezeu, noi căpătăm cunoştinţă despre Dumnezeu. Aceştia sunt profeţii. Aceasta este legea pe care a dat-o Dumnezeu, cum zice Sfânta Scriptură, lege pe care a dat-o Dumnezeu, şi prin Moise, şi prin alţii. De aceea se spune, în Simbolul Credinţei, Duhul Sfânt, Tatăl şi Fiul, Carele au grăit prin prooroci. Avem de-a face aci cu o religie pozitivă, adică o revelaţiune directă, personală, către anumite persoane, cari transmit această revelaţie mai departe. Pe câtă vreme, cum spuneam adineauri, în religiunea naturală revelaţiunea aceasta nu are caracter personal, adică nu se raportează la anumite persoane îndeosebi, cum s-ar zice, „unse”, persoane asupra cărora graţia divină se coboară în special, ci avem de-a face cu o revelaţiune prin însăşi existenţa.

Argumentul cosmologic din metafizică nu este, iarăşi, decât tocmai un fel de trecere în alt plan, tocmai a religiozităţii şi a actului religios din religiunea naturală.

Religiune adevărată şi religiune falsă

Vasăzică, religia este propriu-zis o caracterizare a actului religios; şi anume, caracteristica aceasta care spune că, în actul religios, procesul are o dublă direcţiune: există o încercare de a ieşi din noi spre obiectul din afară, spre cel de al doilea termen al actului, şi o trecere a celui de-al doilea termen al actului spre noi. Problema aceasta a revelaţiunii pune, iarăşi, o problemă însemnată, pe care, însă, o voi atinge numai în treacăt: ce înseamnă religiune adevărată şi ce însemnează religiune falsă? Dacă în adevăr revelaţiunea stă la baza religiozităţii, dacă revelaţiunea este parte integrantă în actul religios, cum se face că există religie adevărată şi religie falsă? Cum se face, cu alte cuvinte, că sunt unii cari spun: adevărata religie este a mea, pe când religiozitatea pe care o trăieşti tu este falsă? Ar însemna, poate, că în aşa-numitele religii false nu există revelaţie? Ba există. Revelaţia este însă un regim general al vieţii religioase; în cadrul revelaţiei acesteia există însă adevărat şi fals, după cum în cadrul percepţiunilor şi al judecăţilor absolute există adevărat şi fals. Eu pot să am o percepţiune adecvată şi pot să am o percepţiune neadecvată; actul de cunoaştere există şi într-un caz, şi în altul. Numai că, într-un caz actul de cunoştinţă obişnuit poate să ducă la concluziunea unei exacte realităţi sensibile, altă dată, nu. Sau adevărate, sau false, concluziunile mele nu pun în discuţiune existenţa şi valabilitatea actului de cunoaştere. Ei bine, tot aşa adevăratul şi falsul în religie – şi o să vedem ce însemnează adevărat şi fals într-o religie – nu pun în discuţie valabilitatea sau generalitatea revelaţiunii în actul religios, ci adevăr şi fals sunt fenomene ce se întâmplă înăuntrul cadrului acesta general al actului religios, în care revelaţiunea intră ca parte integrantă.

Cam aceasta este schema generală a unei teorii a actului religios. Dar, toată această teorie se sprijină pe un punct care este, deocamdată, în demonstraţia noastră, slab; anume, se sprijină pe existenţa propriu-zisă a acestui al doilea pol al procesului, adică [pe] existenţa însăşi a divinităţii.

Ei bine, o să încercăm, în prelegerea viitoare, să vedem dacă nu cumva existenţa actului religos pur şi simplu, adică existenţa nedeterminată şi neanalizată a actului religios nu este suficientă ca să fundeze existenţa însăşi a lui Dumnezeu.

Read more: V. STRUCTURA ACTULUI RELIGIOS http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-34/item/399-v-structura-actului-religios#ixzz123JYbtpo

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: