Skip to content

TÎLCUIRE A SFÎNTULUI TEOFILACT AL BULGARIEI LA EVANGHELIA MORŢII ŞI ÎNVIERII DOMNULUI, DUPĂ MARCU

11 October 2010

ÎNTÎIA VESTIRE A LUI HRISTOS CĂTRE UCENICI PENTRU MOARTEA ŞI ÎNVIEREA SA

„Şi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrîni, de arhierei şi de cărturari; şi să fie omorît, iar după trei zile să învieze. Şi zicea acest cuvînt pe faţă. Şi, luîndu-L de o parte, Petru a început să-L dojenească. Dar El, întorcîndu-Se şi uitîndu-Se la ucenicii Săi, l-a certat pe Petru şi i-a zis: «Mergi înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor»” (Marcu 8:31-33).

După ce mărturisiseră că El este adevăratul Hristos, atunci le arată ucenicilor şi taina crucii. Dar nu cu totul descoperit, căci nici aşa nu pricepeau ei ce zicea Domnul, nici nu înţelegeau ce este aceea „a învia”, ci doar atît socoteau: că e mai bine să nu pătimească El nicidecum. De aceea Îl şi dojeneşte Petru: pentru că, fiind cu putinţă să nu pătimească nimic, El Se arunca pe Sine în moarte. Iar Domnul – arătînd că patima Lui se va face pentru mîntuirea noastră şi că singur Satana nu voieşte ca El să pătimească, pentru a nu-i mîntui pe oameni – îl numeşte pe Petru „satană”, ca pe cel ce cugeta cele cugetate şi de Satana. Şi Domnul îl numeşte aşa şi pentru că Petru nu voia ca El să pătimească, ci era împotrivitor Lui, căci „satana” se tîlcuieşte „potrivnic”. Şi zice: „Mergi înapoia Mea!”, adică: Urmează voii Mele şi nu te împotrivi, nici să stai împotriva Mea, ci urmează pe urma Mea! Şi Domnul zice că Petru cugetă „cele ale oamenilor” pentru că, cuge­tînd unele smerite şi trupeşti, voia ca Domnul să fie în odihnă şi să nu Se răstignească, nici să cadă în ispite pentru mîntuirea oamenilor.

„Şi, chemînd la Sine mulţimea împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: «Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine şi pentru evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să cîştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?»” (Marcu 8:34-37).

 

De vreme ce Petru Îl dojenise pentru că avea să Se răstignească, Domnul cheamă mulţimea şi zice în auzul tuturor, îndreptînd cuvîntul mai mult către Petru: O Petre! – tu Mă dojeneşti că aleg crucea, iar Eu îţi zic că nimeni nu se va mîntui dacă nu va muri pentru lucrul cel bun şi pentru adevăr. Şi vezi că Domnul nu a zis: „măcar de nu ar voi cineva, trebuie să moară”, ci: „oricine voieşte”. Căci zice: Nu silesc pe nimeni, căci chem la lucruri bune, nu la rele, ca să-l silesc. Pentru aceasta, dacă cineva nu voieşte, nici nu este vrednic de acestea.

Iar ce este „a te lepăda de sine” în acest chip, am fi învăţat dacă am fi cunoscut ce este a te lepăda de altul, atunci cînd cel ce se leapădă – de frate poate, sau de slugă sau de tată, măcar în cazne sau omorît fiind acela – nu se întoarce, nu este împreună-pătimitor, ca unul ce s-a înstrăinat. Deci întru acest chip voieşte şi Domnul să nu ne fie milă de trupul nostru – măcar de ar fi bătut, măcar oricîte ar pătimi – ci fiecare „să-şi ia crucea”, adică moartea cea de ocară, căci crucea părea atunci a fi de ocară. Dar, fiindcă mulţi se răstignesc fiindcă sînt tîlhari şi ucigaşi, adaugă că, împreună cu răstignirea, se cuvine să aibă şi toată fapta bună, căci aceasta este „şi să-Mi urmeze Mie”. Şi – fiindcă această poruncă, adică a se da pe sine omul la moarte, pare a fi grea şi fără de milă – Domnul arată că porunca luării crucii este cu prisosinţă un lucru al iubirii de oameni. Căci – zice – cel ce îşi pierde sufletul – însă pentru Mine, nu fiind omorît ca un tîlhar sau sugrumîndu-se pe sine, căci aceasta nu este pentru Mine – unul ca acesta „îşi va afla sufletul său”, adică se va mîntui. Aşa cum, tot la fel, cel căruia i se pare că şi-a dobîndit sufletul îl va pierde dacă în vremea muceniciei nu va sta împotrivă, răbdînd. Fiindcă să nu-mi zici mie că a dobîndit viaţa, căci, dacă împreună cu aceasta vei adăuga că a dobîndit şi toată lumea, nici un folos nu are. Fiindcă este oare cu putinţă a răscumpăra mîntuirea cu bani? Căci, dacă aceasta ar fi fost cu putinţă, cel care a dobîndit lumea dar şi-a pierdut sufletul ar fi dat mulţime de bani ca să se afle nevinovat atunci cînd se frige ca în tigaie în para focului veşnic. Însă nu e cu putinţă a se face acolo un asemenea schimb. Deci, dintru unele ca acestea, vom astupa gurile ereticilor care urmează socotelii lui Orighen şi care zic că sufletele vor veni iarăşi la starea cea dintîi, după ce se vor munci după măsura păcatelor. Deci să audă ei că nu este cu putinţă a da ceva în schimb pentru suflet şi că nu este cu putinţă nici a se potrivi caznele pe măsura păcatelor.

„Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrînat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el cînd va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8:38). „Şi le zicea lor: «Adevărat grăiesc vouă că sînt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea pînă ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere»” (Marcu 9:1)

Nu este de ajuns credinţa cea din minte, ci Domnul cere şi mărturisirea prin cuvînt. De vreme ce omul este îndoit, îndoită facă-se şi sfinţirea! – sfinţindu-se sufletul prin credinţă, iar trupul prin mărturisire. Deci – de cel ce se va ruşina a mărturisi că Cel răstignit este Dumnezeu al său – de acesta Se va ruşina şi El, judecîndu-l slugă nevrednică a Sa cînd va veni din nou, dar nu smerit, nici nebăgat în seamă – precum S-a arătat acum, aşa încît unii să se ruşineze de El – ci întru slavă şi înconjurat de sfinţii îngeri.

Şi, vorbind despre slava Sa, ca să arate că nu le spune acestea în deşert, zice: Sînt unii dintre cei ce stau de faţă – adică Petru, Iacov şi Ioan – care nu vor muri pînă cînd nu le voi arăta, întru schimbarea Mea la faţă, în ce fel de slavă voi veni la a doua venire. Căci nimic altceva n-a fost schimbarea la faţă decît mai înainte vestire a venirii celei de-a doua, fiindcă întru acest chip va străluci şi El Însuşi, dar şi drepţii.

 

A DOUA VESTIRE A LUI HRISTOS CĂTRE UCENICI PENTRU MOARTEA ŞI ÎNVIEREA SA

„Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci îi învăţa pe ucenicii Săi şi le zicea că Fiul Omului Se va da în mîinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvîntul şi se temeau să-L întrebe” (Marcu 9:30-32).

La facerile de minuni aduce pretutindeni şi cuvîntul despre patima Sa, ca să nu fie socotit că a pătimit din pricina neputinţei. Deci – după ce a zis-o pe cea de întristare, că-L vor omorî adică – o adaugă şi pe cea de bucurie, că va învia a treia zi, ca să ne învăţăm că după cele de întristare urmează pururea cele de bucurie şi ca să nu ne întristăm în deşert pentru cele de mîhnire, ci să nădăjduim spre cele mai bune.

 

A TREIA VESTIRE A LUI HRISTOS CĂTRE UCENICI PENTRU MOARTEA ŞI ÎNVIEREA SA

„Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi, şi cei ce mergeau după El se temeau. Şi, luînd la Sine iarăşi pe cei doisprezece, a început să le zică ce avea să I se întîmple: «Căci iată ne suim la Ierusalim; şi Fiul Omului va fi dat arhiereilor şi cărturarilor, şi-L vor osîndi la moarte şi-L vor da în mîna păgînilor. Şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui şi-L vor omorî; dar după trei zile va învia»” (Marcu 10:32-34).

De ce le spune dinainte cele ce I Se vor întîmpla? Ca să gătească dinainte mintea ucenicilor, încît aceştia, mai înainte auzindu-le, să le sufere mai cu lesnire, şi să nu se înspăimînte de întîmplarea cea fără de veste şi să cunoască ei că El pătimeşte de bună voie. Căci este arătat că Cel ce a ştiut mai înainte şi putea să fugă, dar n-a fugit, Se dă pe Sine la patimă de bună voie. Şi, luîndu-i pe ucenici de-o parte, le spune numai lor; pentru că, taină fiind patima, se cuvenea să le fie descoperită celor mai de aproape. Pentru aceasta merge înaintea tuturor, vrînd să-i despartă pe ucenicii Săi de mulţime. Prin aceasta, că merge înaintea tuturor şi îi întrece în cale, mai arată şi că aleargă la patimă şi că nu fuge de moartea cea pentru mîntuirea noastră. Şi, măcar că le povesteşte pe toate cele întristătoare, totuşi mîngîierea acestora este că „după trei zile va învia”.

 

UNGEREA DIN BETANIA. CINA CEA DE TAINĂ. GHETSIMANI. PRINDEREA. ÎNFĂŢIŞAREA LA CAIAFA. LEPĂDAREA LUI PETRU.

„Şi după două zile erau Paştile şi Azimile. Şi arhiereii şi cărturarii căutau cum să-L prindă cu vicleşug, ca să-L omoare.

Dar ziceau: «Nu la sărbătoare, ca să nu fie tulburare în popor!»

Şi – fiind El în Betania, în casa lui Simon leprosul, şi şezînd la masă – a venit o femeie avînd un alabastru cu mir de nard curat, de mare preţ. Şi, spărgînd vasul, a vărsat mirul pe capul lui Iisus.

Dar erau unii mîhniţi între ei, zicînd: «Pentru ce s-a făcut această risipă de mir? Căci acest mir putea să se vîndă cu peste trei sute de dinari, şi să se dea săracilor!» Şi cîrteau împotriva ei” (Marcu 14:1-5).

Soborul s-a adunat şi a ţinut sfat miercuri, şi pentru aceasta postim şi noi miercurile. Deci aceia voiau să treacă vremea praznicului, dar n-au fost îngăduiţi de Hristos. Ci, purtînd El Însuşi grijă de vremea patimii Sale, la Paşti a binevoit a Se răstigni, pentru că El Însuşi era Paştile cele adevărate. Drept aceea, ni se cuvine a ne minuna de puterea Lui: căci, atunci cînd voiau să-L prindă pe Dînsul, aceia n-au putut; iar cînd nu voiau ei, din pricina praznicului, atunci S-a dat pe Sine lor de bunăvoie.

„Şi – fiind El în Betania, în casa lui Simon leprosul, şi şezînd la masă – a venit o femeie…” Toţi cei patru Evanghelişti fac pomenire de mir (Matei 26:7, Luca 7:37, Ioan 11:2), şi unora li se pare că una singură este femeia cu mirul. Dar nu este aşa, ci sînt două, şi anume: una cea de la Ioan, care îi era soră lui Lazăr, iar alta cea pomenită de ceilalţi trei Evanghelişti. Însă, dacă vei lua aminte, vei vedea că aceste femei sînt trei: la Ioan una, la Luca alta şi la ceilalţi doi alta. Iar zisa din urmă se adevereşte prin aceea că femeia de la Luca era desfrînată şi a venit la Hristos pe la mijlocul propovăduirii, iar cea de la Matei a venit aproape de vremea patimii, şi nu se mărturiseşte că ar fi fost desfrînată.

Şi Domnul primeşte rîvna femeii care a adus alabastrul cu mir pentru că ea cheltuise atît de mult pentru nard. Iar prin „nard de credinţă” se cuvine a înţelege fie că aşa era numit un fel de nard, fie că aici este arătat nardul cel curat, neamestecat, întocmit cu adeverire şi de credinţă.

Şi „erau unii mîhniţi între ei”. Iar Ioan zice că [doar] Iuda s-a mîniat, dar se poate ca şi ceilalţi apostoli să o fi defăimat pe femeie, fiindcă pururea Îl auzeau pe Hristos învăţînd pentru milostenie. Dar Iuda nu s-a mîniat asupra femeii cu aceeaşi socoteală, ci din pricina iubirii de argint şi dintru urîciunea cîştigării argintului. Pentru aceasta şi face Ioan pomenire numai de el (Ioan 12:4-6), ca de unul ce a defăimat-o pe acea femeie cu socoteală vicleană. „Şi se răsteau împotriva ei”, adică se mîniau, o ocărau, o mustrau pe ea.

„Dar Iisus a zis: «Lăsaţi-o! De ce îi faceţi supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine. Căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi şi puteţi să le faceţi bine oricînd voiţi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Ea a făcut ceea ce avea de făcut: a uns mai dinainte trupul Meu spre înmormîntare. Adevărat zic vouă: oriunde se va propovădui evanghelia, în toată lumea se va spune şi ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei»” (Marcu 14:6-9).

Domnul îi mustră pe Apostoli fiindcă împiedicau osîrdia femeii fără de vreme, zicînd El: De ce îi faceţi ei supărare după ce a adus darul, întorcînd-o pe dînsa înapoi prin înfruntare? Apoi, Hristos îl îmboldeşte şi pe Iuda vînzătorul, atunci cînd zice: „A făcut acest lucru spre îngroparea Mea.” Şi îl mustră ca pe un neînţelegător, ca şi cum i-ar fi zis: Dîndu-mă pe Mine la moarte, tu nu eşti mustrat de cugetul tău; iar această femeie, aducînd mirul spre îngroparea Mea îndemnată ca de Dumnezeu, oare se cuvine să fie mustrată de tine? Şi aici Domnul face două proorocii: că evanghelia se va propovădui în toată lumea, şi că fapta cea bună a femeii se va vesti împreună cu evanghelia Sa.

Drept aceea, să se ruşineze de aici cei ce îi cinstesc mai mult pe săraci decît pe Hristos, căci am auzit şi eu pe oarecari argintari zicînd: „Dacă, stricînd un vas sfinţit, voi da săracilor şi voi trăi şi eu, nu este osîndă.” Să audă dar aceia cum Hristos alege mai mult a Sa cinste decît pe săraci! Căci Trupul lui Hristos este cel ce se află cu adevărat pe discul de aur şi cu adevărat Sîngele Lui cel din potir. Deci, acela care ia discul de mult preţ şi sileşte să se pună Trupul lui Hristos într-unul mai prost, aducîndu-i ca pricină pe săraci, să cunoască de aici al cui părtaş se face!

„Iar Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, s-a dus la arhierei ca să li-L dea pe Iisus. Şi, auzind, ei s-au bucurat şi au făgăduit să-i dea bani. Şi el căuta cum să-L dea lor la timp potrivit” (Marcu 14:9-11).

Cînd femeia îşi arată a sa osîrdie şi dragoste, atunci turbează ucenicul, cel care este „unul din cei doisprezece”. Şi nu fără socoteală este scris „unul din cei doisprezece”, ci ca să se arate că şi Iuda a fost ales a fi unul din cei de frunte. Dar ce este aceasta: „să-L dea lor”? Adică să le vestească cînd va fi Hristos singur, căci ei se temeau să năvălească asupra Lui cînd învăţa, din pricina norodului. Iar Iuda le-a făgăduit arhiereilor să-L dea lor cînd Domnul va fi singur.

„Iar în ziua cea dintîi a Azimilor, cînd jertfeau Paştile, ucenicii Lui L-au întrebat: «Unde voieşti să gătim ca să mănînci Paştile?» Şi a trimis doi din ucenicii Lui, zicîndu-le: «Mergeţi în cetate, şi vă va întîmpina un om ducînd un urcior cu apă; mergeţi după el! Şi, unde va intra, spuneţi stăpînului casei că Învăţătorul zice: Unde este odaia în care să mănînc Paştile împreună cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un foişor înalt aşternut gata. Acolo să gătiţi pentru noi»” (Marcu 14:12-l5).

„Ziua cea dintîi a Azimelor” este numită ziua de joi, care era mai înainte de Azime, pentru că azimele se mîncau vineri. Deci ucenicii au venit la Dînsul şi L-au întrebat unde vor mînca Paştile. Iar dintru aceasta se arată că Hristos nu avea un locaş osebit al Său şi că nici ucenicii nu aveau case; căci, dacă ar fi avut, L-ar fi luat pe El împreună cu ei acolo. Şi a trimis pe doi dintre ucenicii Săi – pe Petru şi pe Ioan, precum zice Luca (Luca 22:8-11) – către un om neştiut, arătîndu-le că ar fi putut să nu pătimească. Fiindcă Cel ce a plecat cugetul omului neştiut ca să-L primească pe Dînsul, ce nu ar fi făcut cu alţii, dacă ar fi voit? Şi le dă lor şi un semn pentru a afla casa: să meargă după omul care duce un vas cu apă. Lucru care, după înalta înţelegere, se tîlcuieşte aşa: „urcior cu apă” poartă cel ce s-a botezat; şi el merge în „casă”, adică în starea cea cuvenită celor cuvîntători [raţionali], pentru că acela care are Botezul merge întru odihnă, vieţuind cu cuvînt, odihnindu-se în starea aceasta ca într-o casă. Iar „stăpîn al casei” este mintea, care arată „foişor înalt”, adică înălţimea înţelegerilor ei. Dar foişorul acesta este şi „aşternut”; şi, măcar că este înalt, nu are nimic aspru şi mîndru, fiindcă este aşternut şi netezit de smerenie. Deci acolo, întru o minte ca aceasta, se gătesc lui Hristos Paştile de către doi ucenici – Petru şi Ioan, anume de către lucrare şi de către vederea cea duhovnicească – pentru că Petru, fierbinte fiind în credinţă, este lucrător; iar Ioan, văzător ca un teolog.

„Şi au ieşit ucenicii, şi au venit în cetate şi au găsit aşa precum le-a spus; şi au gătit Paştile. Iar făcîndu-se seară, a venit cu cei doisprezece. Pe cînd şedeau la masă şi mîncau, Iisus a zis: «Adevărat grăiesc vouă că unul dintre voi, care mănîncă împreună cu Mine, Mă va vinde.» Ei au început să se întristeze şi să-I zică, unul cîte unul: «Nu cumva sînt eu?» Iar El le-a zis: «Unul dintre cei doisprezece, care întinge cu Mine în blid. Căci Fiul Omului merge precum este scris despre El; dar vai de omul acela prin care este vîndut Fiul Omului! Bine era de omul acela dacă nu s-ar fi născut!»” (Marcu 14:16-21).

Cum de au şezut, de vreme ce Legea poruncea ca să mănînce Paştile stînd în picioare? (Ieşire 12:11) Urmează de aici că mai întîi au săvîrşit cele ale Legii, apoi au şezut, vrînd Hristos să dea Paştile Sale. Şi au început a se întrista ucenicii pentru cuvîntul Domnului prin care a zis: „Unul dintre voi, care mănîncă împreună cu Mine, Mă va vinde.” Căci, măcar că ei erau afară de patima aceasta, totuşi se temeau, crezînd lui Dumnezeu, Celui care ştie inimile, mai mult decît lor înşile. Vezi şi cuvîntul acesta, „merge”, căci moartea Îi era lui Hristos ca o călătorie, iar nu moarte. Iar „bine era de omul acela dacă nu s-ar fi născut” s-a zis pentru munca pe care avea să o pătimească Iuda vînzătorul, căci mai bine i-ar fi fost dacă nu s-ar fi născut decît să se fi născut spre cazne. Deci chiar din sfîrşitul lucrului se vede că mai bine ar fi fost dacă Iuda n-ar fi fost nicidecum, căci Dumnezeu l-a făcut pe el spre lucruri bune; dar, de vreme ce el a căzut întru o atît de mare răutate, se pare că mai bine era de nu s-ar fi născut nicidecum.

„Şi, mîncînd ei, Iisus a luat pîine şi, binecuvîntînd, a frînt şi le-a dat lor. Şi a zis: «Luaţi, mîncaţi, acesta este Trupul Meu.» Şi – luînd paharul, mulţumind, le-a dat şi au băut din el toţi. Şi a zis lor: «Acesta este Sîngele Meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă. Adevărat grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul viţei pînă în ziua aceea cînd îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu!»” (Marcu 14:22-25).

Unii zic că Iuda nu s-a împărtăşit cu Tainele, ci a ieşit mai înainte de a da Domnul Tainele; iar alţii zic că Hristos i-a dat din Cele Sfinte şi lui, nemulţumitorului.

Şi a frînt pîinea „binecuvîntînd”, adică mulţumind, lucru pe care şi noi îl facem citind rugăciuni. „Acesta este Trupul Meu.” Acesta pe care acum Îl primiţi, căci pîinea nu este închipuire a Trupului Domnului, ci se preface întru însuşi trupul lui Hristos. Pentru că şi Domnul zice: „Pîinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu”, iar nu: „este închipuire a Trupului Meu”, ci: „Trupul Meu este” (Ioan 6:51). Şi iarăşi: „Dacă nu veţi mînca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sîngele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6:53). Şi cum zice „trup”? Căci nu se vede a fi trup! Pentru a noastră neputinţă, o omule! Căci – de vreme ce pîinea şi vinul sînt obişnuite ochilor noştri, iar dacă am fi văzut că ne stă înainte sînge şi carne nu am fi suferit, ci ne-am fi înfiorat – pentru aceasta Iubitorul de oameni, pogorîndu-Se neputinţei noastre, ţinînd chipul pîinii şi al vinului, le preface întru puterea Trupului şi a Sîngelui Său.

Şi a zis „Sîngele Meu, al legii celei noi”, spre deosebire de al celei vechi, pentru că şi legea cea veche avea sînge cu care se stropea norodul şi Cartea Legii (Ieşirea 25:8).

Şi a zis: „Nu voi mai bea din vin pînă la înviere”, fiindcă „împărăţie” numeşte învierea, pentru că El a împărăţit atunci peste moarte. Căci după înviere a mîncat şi a băut cu ucenicii (Ioan 21:15), adeverindu-le lor că Însuşi El este Cel care a pătimit. Şi îl bea pe el „nou” – adică într-un chip nou şi străin, pentru că nu mai avea trup pătimitor, căruia să-i trebuiască hrană, ci nestricăcios şi nemuritor. Înţelege încă şi aşa: „viţa” este Însuşi Domnul, iar „rodul viţei” sînt tainele şi cunoştinţa cea ascunsă pe care o rodeşte Însuşi Cel care-l învaţă pe om cunoştinţa. Deci întru „împărăţia lui Dumnezeu” – adică întru al optulea veac – va bea cu ucenicii Săi Tainele, învăţîndu-ne înţelepciunea unor lucruri noi şi nemaiauzite şi descoperindu-ni-le pe cele ce acum sînt ascunse.

„Şi, după ce au cîntat cîntări de laudă, au ieşit la Muntele Măslinilor. Şi le-a zis Iisus: «Toţi vă veţi sminti, căci scris este: Bate-voi păstorul, şi se vor risipi oile. Dar, după învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea.» Iar Petru I-a zis: «Chiar dacă toţi se vor sminti întru Tine, totuşi eu nu!» Şi i-a zis Iisus: «Adevărat grăiesc ţie că tu astăzi – în noaptea aceasta, mai înainte de a cînta de două ori cocoşul – de trei ori te vei lepăda de Mine.» El însă spunea mai stăruitor: «Şi de-ar fi să mor cu Tine, nu Te voi tăgădui!» Şi aşa ziceau toţi” (Marcu 14:26-31).

Domnul a mulţumit şi mai înainte de a bea, a mulţumit şi după ce a băut, ca şi noi să ne învăţăm că se cuvine să mulţumim şi să dăm laudă şi mai înainte de hrană, şi după ce ne-am hrănit. Încă şi aceasta mai arată, că moartea cea pentru noi Îi era Lui iubită; căci, şi ieşind ca să Se dea morţii, Îl laudă pe Dumnezeu. Şi ne învaţă cu adevărat ca, atunci cînd vom cădea în necazuri pentru mîntuirea multora, să nu ne mîhnim, ci să mulţumim lui Dumnezeu, Celui ce lucrează mîntuirea multora prin necazul nostru.

Şi a ieşit la Muntele Măslinilor ca, fiind singur, să vină aceia asupră-I şi, prinzîndu-L, să nu facă atîta tulburare. Căci, dacă ar fi venit ei asupră-I cînd era în cetate, poate că mulţimea s-ar fi tulburat pentru Dînsul şi atunci, vrăjmaşii luînd pricină cuvioasă, ar fi părut că Îl omoară după dreptate, ca pe un tulburător de norod.

Şi le prooroceşte ucenicilor că se vor sminti. Apoi, ca să nu pară că este osîndire împotriva tuturor, aduce şi mărturie de la proorocul Zaharia: „Bate-voi păstorul, şi se vor risipi oile” (Zaharia 13:7). Iar mai pe urmă le adaugă lor şi mîngîiere: „Dar, după învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea.” Dar Petru se împotriveşte la aceasta şi aude: „Adevărat grăiesc ţie că tu astăzi – în noaptea aceasta, mai înainte de a cînta de două ori cocoşul – de trei ori te vei lepăda de Mine.” Iar aceasta este întru acest chip: Petru s-a lepădat o dată, iar apoi a cîntat cocoşul; lepădîndu-se apoi cu celelalte două lepădări, atunci a cîntat a doua oară cocoşul. Deci aceasta zice aici prin: „Mai înainte de a cînta de două ori cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine.” La fel şi toţi ceilalţi, fierbinţeală rece arătînd, se făgăduiau Lui, făcîndu-L mincinos pe El, Cel ce este însuşi Adevărul. Pentru aceasta şi lasă Domnul ca firea omenească să-şi arate cele ale ei. Căci Domnul putea cu adevărat să-i păzească pe dînşii, iar mai vîrtos pe Petru; însă i-a lăsat, pentru a ne învăţa să nu nădăjduim spre noi înşine.

Iar „bate-voi păstorul, şi se vor risipi oile” zice Tatăl. Căci, de vreme ce a lăsat a fi bătut Fiul, se zice că Tatăl Îl bate pe Cel ce a fost bătut cu a Lui îngăduinţă. Iar „oi” i-a numit pe Apostoli, ca pe cei ce sînt fără de răutate.

„Şi au venit la un loc al cărui nume este «Ghetsimani», şi acolo a zis către ucenicii Săi: «Şedeţi aici pînă ce Mă voi ruga!» Şi i-a luat cu El pe Petru, şi pe Iacov şi pe Ioan şi a început a Se tulbura şi a Se mîhni. Şi le-a zis lor: «Întristat este sufletul Meu pînă la moarte. Rămîneţi aici şi privegheaţi!» Şi, mergînd puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pămînt şi Se ruga ca, de este cu putinţă, să treacă de la El ceasul (acesta). Şi zicea: «Avva, Părinte, toate sînt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce Tu voieşti!» Şi a venit şi i-a găsit dormind; şi i-a zis lui Petru: «Simone, dormi? N-ai avut tărie ca să veghezi un ceas? Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită! Căci duhul este osîrduitor, dar trupul neputincios.» Şi, mergînd iarăşi, S-a rugat, acelaşi cuvînt zicînd. Şi, venind iarăşi, i-a găsit dormind, căci ochii lor erau îngreuiaţi şi nu ştiau ce să-I răspundă. Şi a venit a treia oară şi le-a zis: «Dormiţi de acum şi vă odihniţi! E gata! A sosit ceasul. Iată Fiul Omului este dat în mîinile păcătoşilor»” (Marcu 14:32-41).

Domnul avea obicei a se ruga întotdeauna deosebi, dîndu-ne şi nouă pildă să căutăm liniştea întru săvîrşirea rugăciunii. Şi i-a luat numai pe cei trei care au fost văzători şi ai slavei Lui de pe Tabor (Matei 17:2; Marcu 9:2, 3; Luca 9:28,29), ca aceia ce le văzuseră pe cele slăvite să le vadă şi pe cele de întristare şi să cunoască despre El că este şi om cu adevărat, şi Se întristează şi Se mîhneşte la fel ca noi. Căci, de vreme ce a luat firea omenească cu toate însuşirile ei cele fireşti, a luat cu adevărat şi a se întrista şi a se mîhni; căci noi, oamenii, în chip firesc ne aflăm înaintea morţii fără de îndulcire şi bucurie.

Deci, zicînd: „depărtează paharul”, arată firea Sa omenească. Iar zicînd: „dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce Tu voieşti”, ne învaţă să defăimăm firea [noastră], chiar silită de ar fi, cerînd noi ceea ce este bine-plăcut lui Dumnezeu.

Şi, venind după rugăciune şi aflîndu-i pe cei trei dormind, îl mustră doar pe Petru, ca şi cum ar fi zis către dînsul unele ca acestea: Oare nu tu eşti cel ce te-ai făgăduit că vei muri împreună cu Mine? Un ceas nu ai putut să priveghezi, deci cum vei defăima moartea? Dar privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispita lepădării de Mine! Căci duhul vostru este osîrduitor spre a nu se lepăda de Mine, şi de aceea Îmi făgăduiţi aceasta, dar trupul este neputincios; şi, dacă nu vă va da Domnul putere trupului prin rugăciune, vă veţi primejdui. Şi, mergînd iarăşi, S-a rugat zicînd acelaşi cuvînt; ca, rugîndu-Se şi a doua oară, să-i încredinţeze că era om în chip firesc şi întru adevăr şi ca să ne înveţe şi pe noi să ne rugăm de multe ori, iar nu, zicînd doar o dată ceva, să ne lăsăm de rugăciune. Şi, aflîndu-i iarăşi dormind, nu îi dojeneşte greu, „căci ochii lor erau îngreuiaţi”. Pentru aceasta, cunoaşte tu uşurimea şi slăbiciunea omului: cum noi, care nu putem sta nici împotriva somnului, făgăduim de multe ori cele ce nu sînt întru putinţa noastră. Şi iarăşi se roagă, a treia oară, pentru aceleaşi pricini pe care le-am pomenit mai sus. Şi a venit iarăşi, nu certîndu-i mai greu – măcar că se cădea să-i certe, fiindcă nici după mustrare nu s-au făcut mai buni, ci s-au dat somnului – ci zicîndu-le: „Dormiţi de acum şi vă odihniţi!” Şi aceasta a zis-o cu ironie, fiindcă ştia că vine Iuda vînzătorul, şi le zice: Acum este vreme de dormit, aşa că dormiţi! Iată vine vrăjmaşul! Şi aceasta a zis-o luînd în rîs somnul lor. Iar ca să ştii că a zis aceasta cu ironie, ascultă ce zice mai jos: „Sculaţi-vă să mergem!” Însă nu pentru a fugi zice aceasta, ci mai vîrtos pentru a-i întîmpina pe vrăjmaşi.

Iar unii au înţeles acel cuvînt: „întristat este sufletul Meu pînă la moarte”, aşa: Mă întristez nu pentru că voi muri, ci pentru că Israilitenii, cei ce sînt ai Mei, voiesc să Mă răstignească şi pentru aceasta vor fi lepădaţi dintru împărăţia lui Dumnezeu.

„«Sculaţi-vă să mergem! Iată, cel ce M-a vîndut s-a apropiat.» Şi îndată, încă vorbind El, a venit Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece; şi cu el mulţime cu săbii şi cu ciomege, de la arhierei, de la cărturari şi de la bătrîni. Iar vînzătorul le dăduse semn, zicînd: «Pe care-L voi săruta, Acela este. Prindeţi-L şi duceţi-L cu pază!» Şi, venind îndată şi apropiindu-se de El, a zis Lui: «Învăţătorule!» Şi L-a sărutat. Iar ei au pus mîna pe El şi L-au prins. Unul din cei ce stăteau pe lîngă El, scoţînd sabia, a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea. Şi răspunzînd, Iisus le-a zis: «Ca la un tîlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu toiege, ca să Mă prindeţi. În fiecare zi eram la voi în biserică învăţînd, şi nu M-aţi prins. Dar acestea sînt ca să se împlinească Scripturile.»” (Marcu 14:42-49).

Ceea ce zice evanghelistul, anume: „unul din cei doisprezece”, nu este pusă în zadar, ci spre ruşinea vînzătorului; căci, fiind el din ceata cea dintîi, s-a răzvrătit asupra Stăpînului. Şi vezi şi nesimţirea lui, cum a socotit că se va tăinui de Domnul şi cum, prin sărutarea ce I-a dat, a crezut că va fi socotit prieten al lui Hristos. Iar de eşti prieten, pentru ce ai venit cu vrăjmaşi? Cu adevărat, nebunie este vicleşugul!

Iar „unul din cei ce stăteau pe lîngă El” este Petru, dar Marcu trece sub tăcere numele lui, ca să nu pară că îl laudă pe dascălul său ca pe cel ce a fost rîvnitor pentru Hristos. Şi cu cuviinţă a tăiat urechea slugii arhiereului, aceasta însemnînd că erau neascultători şi nesupuşi, defăimînd Scripturile; căci, dacă ar fi avut urechi să asculte Scripturile, nu L-ar fi răstignit pe Domnul măririi. Şi Petru nu a lovit pe sluga altuia, ci pe sluga arhiereului, pentru că cei dintîi neascultători ai Scripturilor erau arhiereii, ei făcîndu-se robi ai zavistiei şi ai iubirii de sine.

Şi Domnul a zis mulţimii: „Ca la un tîlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu toiege, ca să Mă prindeţi. În fiecare zi eram la voi în biserică învăţînd, şi nu M-aţi prins.” Iar aceasta arată dumnezeirea Lui: căci, cînd învăţa în biserică, nu au putut să-L prindă, deşi era în mîinile lor, din pricină că încă nu sosise vremea Patimii; iar cînd El a voit, atunci S-a dat pe Sine, ca să împlinească scripturile proorocilor, anume că S-a adus spre junghiere precum o oaie, fără împotrivire, nici strigînd, ci mergînd de voie (Isaia 53:7).

„Şi, lăsîndu-L, au fugit toţi. Iar un tînăr mergea după El, înfăşurat într-o pînzătură pe trupul gol, şi au pus mîna pe el. El însă, smulgîndu-se din pînzătură, a fugit gol. Şi au dus pe Iisus la arhiereu şi s-au adunat acolo toţi arhiereii, şi bătrînii şi cărturarii. Iar Petru a mers după El de departe, pînă a intrat înăuntru în curtea arhiereului; şi şedea împreună cu slugile, încălzindu-se la foc” (Marcu 14:50-54).

Ucenicii au fugit, căci nu era cu putinţă să mintă Cel ce este însuşi Adevărul; nici nu era cu putinţă să se afle mincinoşi proorocii. Iar un tînăr oarecare mergea după El; şi tînărul acela era poate din casa unde Hristos mîncase Paştile împreună cu ucenicii. Iar unii zic că acesta este Iacov, „fratele Domnului”, care a mai fost numit şi „drept”. Căci acesta a purtat o singură îmbrăcăminte în toată viaţa lui, iar după înălţarea Domnului a primit de la Apostoli scaunul Ierusalimului. Deci acesta, „smulgîndu-se din pînzătură”, a fugit; însă nu e lucru de mirare că L-a părăsit şi el pe Domnul, de vreme ce căpeteniile [ucenicilor] fugiseră. Dar Petru merge după Dînsul, arătînd dragoste prea-fierbinte către Dascăl.

Şi Legea poruncea ca un singur om să se afle în slujba arhieriei toată viaţa, dar în vremea aceea erau mai mulţi, cumpărînd de la Romani dregătoria aceasta în fiecare an. Deci „arhierei” sînt numiţi aici cei ce împliniseră vremea orînduită lor şi lăsaseră arhieria.

„Arhiereii şi tot sinedriul căutau împotriva lui Iisus mărturie ca să-L dea la moarte, dar nu găseau. Căci mulţi mărturiseau mincinos împotriva Lui, dar mărturiile nu se potriveau. Şi, ridicîndu-se, unii au dat mărturie mincinoasă împotriva Lui, zicînd: «Noi L-am auzit zicînd: Voi dărîma această biserică făcută de mînă, şi în trei zile voi clădi alta, nefăcută de mînă.» Dar mărturia lor nu era la fel nici aşa. Şi, sculîndu-se în mijlocul lor, arhiereul L-a întrebat pe Iisus, zicînd: «Nu răspunzi nimic la tot ce mărturisesc împotriva Ta aceştia?» Iar El tăcea şi nu răspundea nimic. Iarăşi L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: «Eşti tu Hristosul, Fiul Celui binecuvîntat?»” (Marcu 14:55-61).

Cei vrednici de osîndă plăsmuiesc chip de divan de judecată, ca să pară că L-au omorît pe El făcînd judecată dreaptă. Şi cum este judecată dreaptă aceea unde se aduc martori ca aceştia, care nu grăiesc nimic adevărat, ci toate tulburate şi nepotrivite? Încă şi cei ce păreau că zic ceva grăiau vorbe mincinoase, pentru că Domnul n-a zis: Voi dărîma biserica! – ci: „Dărîmaţi biserica aceasta, şi în trei zile o voi ridica” (Ioan 2:19).

Iar arhiereul, sculîndu-se, Îl întreabă pe Iisus vrînd să-L tragă spre răspuns, ca din răspuns să-L prindă pe Dînsul. Iar El tace, cunoscînd dinainte că nu vor lua aminte la cuvintele Lui. Ceea ce zice şi Luca, anume că, întrebat dacă El este Hristosul, Domnul a zis: „Dacă vă voi spune, nu veţi crede; iar dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde” (Luca 22:67, 68).

„Iar Iisus a zis: «Eu sînt, şi veţi vedea pe Fiul Omului şezînd de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului.» Iar arhiereul, sfîşiindu-şi hainele, a zis: «Ce trebuinţă mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare vouă?» Iar ei toţi au judecat că El este vinovat de moarte. Şi unii au început să-L scuipe, şi să-I acopere faţa, şi să-L bată cu pumnii şi să-I zică: «Prooroceşte!» Şi slugile Îl băteau cu palmele” (Marcu 14:62-65).

Arhiereul Îl întreabă iarăşi, dar nu pentru a crede după ce se va înştiinţa, ci pentru a afla în vorbele Lui pricină de osîndă. Şi adaugă la cuvintele „eşti Tu Hristosul” şi pe celelalte: „Fiul Celui binecuvîntat”, pentru că mulţi erau „hristoşi” – adică „unşi”, precum împăraţii şi arhiereii – dar nici unul dintre aceia n-a fost Fiul lui Dumnezeu, al Celui pururea blagoslovit şi lăudat. Iar Iisus răspunde: „Eu sînt.” El ştia că ei nu vor crede, însă răspunde, silit fiind, ca aceştia să nu poată zice mai pe urmă: Căci, de L-am fi auzit pe El spunînd în chip arătat, am fi crezut! Pentru aceasta este şi mai mare osînda lor: că nici acum, după ce au auzit, n-au crezut. Şi zice Domnul: Mă veţi vedea şezînd de-a dreapta puterii Tatălui ca pe un fiu al omului (prin „Cel atot-puternic” numindu-L aici pe Tatăl), pentru că nu voi veni fără de trup, ci astfel încît să fie văzut trupul Meu de cei care l-au răstignit şi dintru aceasta să cunoască (Fapte 1:11).

Şi, „sfîşiindu-şi hainele”, arhiereul împlineşte obicei iudaic, căci Evreii îşi rupeau hainele cînd îi întîmpina ceva greu şi de necaz. Pentru aceasta îşi rupe arhiereul hainele şi aici, ca şi cum Domnul ar fi hulit şi s-ar fi făcut mare rău. Şi în bună vreme ar fi zis cineva pentru acestea cuvîntul lui David: „Risipiţi au fost, dar nu s-au căit” (Psalmul 34:15). Însă acesta era şi semn, măcar că aceştia nu înţelegeau, că arhieria Iudeilor se va rupe şi se va da pierzării.

Deci, după ce L-au osîndit pe Dînsul prin hotărîrea de obşte a arhiereilor, slugile Îl loveau, acoperindu-L, şi ziceau: „Prooroceşte cine este cel ce Te-a lovit?” Aşadar cîte sîntem datori să pătimim şi noi, ca să răsplătim deopotrivă Stăpînului! Pline de spăimîntare şi de frică sînt acestea!

„Şi, Petru fiind jos în curte, a venit una din slujnicele arhiereului; şi, văzîndu-l pe Petru încălzindu-se, s-a uitat la el şi a zis: «Şi tu erai cu lisus Nazarineanul.» El însă a tăgăduit, zicînd: «Nici nu ştiu, nici nu înţeleg ce zici.» Şi a ieşit afară înaintea curţii; şi a cîntat cocoşul. Iar slujnica, văzîndu-l, a început iarăşi să spună celor de faţă că acesta este dintre ei. Iar el a tăgăduit iarăşi. Şi, după puţin timp, cei de faţă îi ziceau iarăşi lui Petru: «Cu adevărat eşti dintre ei, căci eşti şi Galileean şi vorbirea ta se aseamănă.» Iar el a început să se blesteme şi să se jure: «Nu-l ştiu pe omul acesta despre care ziceţi!» Şi îndată cocoşul a cîntat a doua oară. Şi Petru şi-a adus aminte de cuvîntul pe care i-l spusese Iisus: «Înainte de a cînta de două ori cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine.» Şi a început să plîngă” (Marcu 14:66-72).

Petru a slăbit în credinţă, măcar că era mai fierbinte. Şi se leapădă de Domnul fiind tulburat de frică, şi mai vîrtos slujnica înfricoşîndu-l pe el. Iar Dumnezeu l-a slobozit să pătimească aceasta cu iconomie, ca să nu se înalţe, dar şi ca să fie lesne iertător celor ce greşesc, de la cele întîmplate sie-şi învăţîndu-se ce este sila şi neputinţa omenească.

Şi e lucru fără de însemnătate dacă era aceeaşi slujnică aceea care l-a vădit pe Petru, ori de era alta; căci Matei zice că aceasta era alta (Matei 26:71), iar Marcu zice că era aceeaşi. Însă acest lucru nu ne e nouă poticnire către adevărul evangheliei, căci oare nu se unesc cele două evanghelii în lucrurile cele mari şi cuprinzătoare ale mîntuirii noastre? Oare unul zice că S-a răstignit Domnul, iar altul nu? Să nu fie! Deci Petru s-a lepădat de Domnul fiind tulburat de frică, uitînd cuvîntul zis de Domnul, că: „De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10:33, Marcu 8:38, Luca 12:9). Dar pocăinţa şi lacrimile l-au împrietenit iarăşi pe el cu Hristos, căci a început a plînge, întristîndu-se cu mare durere.

Iar ceea ce a zis Matei în chip acoperit: „mai înainte de a cînta cocoşul” (Matei 26:75), Marcu a tîlcuit aşa: „înainte de a cînta de două ori cocoşul”; căci cocoşii obişnuiesc a cînta de mai multe ori la fiecare cîntare, apoi a dormita oarecum şi după oarecare vreme încep iarăşi a cînta. Deci ceea ce a zis Matei: „mai înainte de a cînta cocoşul”, însemnează că: Mai înainte de a împlini cocoşul strigările cele dintîi, te vei lepăda de Mine de trei ori. De aici sînt ruşinaţi novaţienii, care nu-i primesc pe cei care au păcătuit după Botez şi după împărtăşirea cu Sfintele Taine: căci iată Petru a fost primit, prin pocăinţă, şi după ce se împărtăşise cu prea-curatul Trup şi Sînge iar apoi se lepădase. Căci pentru aceasta s-au scris neajunsurile (neputinţele) sfinţilor, ca noi să putem privi la pildele acelora, dacă vom greşi vreodată din neluare aminte, şi să ne sîrguim a ne îndrepta prin pocăinţă.

 

IISUS ÎNAINTEA LUI PILAT. JUDECATA ŞI OSÎNDA. CUNUNA DE SPINI. RĂSTIGNIREA ŞI ÎNMORMÎNTAREA.

„Şi îndată dimineaţa – ţinînd sfat cu bătrînii, cu cărturarii şi cu tot sinedriul şi legîndu-L pe Iisus – arhiereii L-au dus şi L-au dat lui Pilat. Şi Pilat L-a întrebat: «Tu eşti Împăratul Iudeilor?» Iar El, răspunzînd, i-a zis: «Tu zici!». Iar arhiereii Îl învinuiau de multe. Iar Pilat L-a întrebat: «Nu răspunzi nimic? Iată cîte spun împotriva Ta.» Dar Iisus n-a mai răspuns nimic, încît Pilat se mira. Iar la sărbătoarea Paştilor le libera un întemniţat pe care-l cereau ei. Şi era unul cu numele «Varava» închis împreună cu nişte răzvrătiţi, care săvîrşiseră ucidere în răscoală. Şi mulţimea, venind sus, a început să-i ceară lui Pilat să le facă precum obişnuia pentru ei. Iar Pilat le-a răspuns, zicînd: «Voiţi să vă liberez pe Împăratul Iudeilor?» Fiindcă ştia că arhiereii Îl dăduseră în mîna lui din zavistie. Dar arhiereii au aţîţat mulţimea să le libereze mai degrabă pe Varava. Iar Pilat, răspunzînd iarăşi, le-a zis: «Ce voi face deci cu Cel despre Care ziceţi că e Împăratul Iudeilor?» Ei iarăşi au strigat: «Răstigneşte-L!» Iar Pilat le-a zis: «Dar ce rău a făcut?» Iar ei mai mult strigau: «Răstigneşte-L!» Şi Pilat, vrînd să facă pe voia mulţimii, le-a liberat pe Varava, iar pe Iisus, biciuindu-L, L-a dat să fie răstignit” (Marcu 15:1-l5).

Iudeii L-au dat Romanilor pe Domnul; şi ei au fost daţi de Domnul în mîinile Romanilor. Şi se împlinesc scripturile care zic: „Vai de cel rău, că răutatea este a lui şi va fi judecat după faptele lui!” (Isaia 3:11); şi iarăşi: „După lucrul mîinilor lor dă-le lor!” (Psalmul 27:4); şi iarăşi: „Cum ai făcut, aşa ţi se va face; fapta ta se va întoarce asupra ta” (Avdie 1:15).

Şi, întrebînd Pilat: „Tu eşti Împăratul Iudeilor?”, Domnul dă răspuns îndoit (cu două înţelesuri). Pentru că aceasta: „Tu zici!”, poate să se înţeleagă şi: Adevărat ai zis, tu ai zis ceea ce sînt! – dar poate să se înţeleagă şi aşa: Eu nu zic aceasta, ci tu zici! Şi, fiind întrebat iarăşi după ce nu răspunsese nimic, Hristos l-a adus pe Pilat întru mirare; căci acela se minuna că – Domnul fiind ştiutor de Lege, şi lesne-grăitor şi putînd să surpe clevetirile prin răspuns – El mai degrabă răbda năpăstuirile cu bărbăţie.

Însă vezi tulburarea spre ucidere a Iudeilor şi blîndeţea lui Pilat! – măcar că şi el este vrednic de osîndire, fiindcă nu a stăruit cu osîrdie pentru dreptate. Căci mulţimea striga să fie răstignit, iar el se ispiteşte să-L răpească pe Iisus de la osîndire cu moliciune. Căci pentru aceasta întreabă iarăşi: „Ce voi face deci cu Cel despre Care ziceţi că este împăratul Iudeilor?” – din toate părţile dîndu-le lor pricini de a-L slobozi pe Domnul ca nevinovat; şi, pentru aceasta, Pilat zăboveşte şi lungeşte vremea. Iar mai apoi, plecîndu-se voii acelora despre toate, a pus ca Domnul să fie bătut cu bici de curele împletite, ca să pară că L-au osîndit pe Dînsul de la divanul de judecată. Şi L-a dat lor să fie răstignit, căci voia să facă pe voia norodului, adică spre a plăcea acestuia pe cît ar fi cu putinţă, iar nu spre a fi bine-plăcut dreptăţii şi lui Dumnezeu.

„Iar ostaşii L-au dus în lăuntrul curţii, adică în pretoriu, şi au adunat toată cohorta. Şi L-au îmbrăcat în purpură şi, împletindu-I o cunună de spini, i-au pus-o pe cap. Şi au început să se plece în faţa Lui, zicînd: «Bucură-Te, Împăratul Iudeilor!» Şi-L băteau peste cap cu o trestie şi-L scuipau şi, căzînd în genunchi, I se închinau. Şi, după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de purpură şi L-au îmbrăcat cu hainele Lui. Şi L-au dus afară ca să-L răstignească. Şi au silit pe un trecător, care venea din ţarină – pe Simon Cirineul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf – să ducă crucea Lui”(Marcu 15:16-21).

Desfătîndu-se pururea întru neorînduieli şi ocări, neamul ostăşesc [Roman] le arăta pe cele ale sale. Căci – dacă Iudeii, cei ce auziseră mii de învăţături şi dobîndiseră de multe ori faceri de bine, Îi făceau Lui unele ca acestea – ce putem zice de păgîni? Deci „au adunat toată cohorta”– adică toată ceata – „şi L-au îmbrăcat pe El în purpură”, ca pe un împărat, în batjocură. Iar jucăuşii diavolului iau aici cununa de spini în loc de coroană şi trestia în loc de sceptru.

Şi au silit pe un oarecare să ducă crucea Lui, deşi alt Evanghelist zice că Iisus, „ducîndu-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al «Căpăţînii»” (Ioan 19:17). Dar s-au făcut amîndouă, căci El a dus lemnul crucii pînă la un loc, iar după ce au aflat pe altul să-l ducă, Iudeii l-au silit pe acela, şi de aici încolo crucea a fost dusă de acela. Dar pentru care pricină a spus evanghelistul al cui tată era omul? Spre mai muită încredinţare, căci poate el încă trăia şi putea să spună toate cele făcute pe cruce.

Dar şi noi să purtăm „purpură”, ceea ce este podoabă împărătească; adică sîntem datori să călcăm peste şerpi şi peste scorpii ca nişte împăraţi şi să biruim păcatul. Căci „Hristiani” ne numim, adică şi noi sîntem „unşi”, aşa cum sînt numiţi „hristoşi” („unşi”) şi împăraţii. Fie deci viaţa noastră nu ca de robi şi de neam necinstit, ci împărătească şi plină de slobozenie. Să purtăm încă şi „cunună de spini”, adică să ne nevoim a ne încununa cu viaţa cea aspră, şi înfrînată şi nedesfătată. Să ne facem încă şi „simon”, ceea ce se tîlcuieşte „ascultare”, şi să ridicăm crucea lui Hristos, omorînd patimile noastre cele trupeşti.

„Şi L-au dus la locul zis «Golgota», care se tălmăceşte «locul Căpăţînii». Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncînd sorţi pentru ele, care ce să ia. Iar cînd L-au răstignit, era ceasul al treilea. Şi vina Lui era scrisă deasupra: «Împăratul Iudeilor». Şi împreună cu El au răstignit doi tîlhari: unul de-a dreapta şi altul de-a stînga Lui. Şi s-a împlinit scriptura care zice: «Cu cei fără de lege a fost socotit» (Isaia 53:12)”(Marcu 15:22-28).

De la Sfinţii Părinţi a ajuns pînă la noi o predanie care zice că acolo [pe Golgota] a fost îngropat Adam. Deci Domnul – Cel care vindecă şi căderea, dar şi moartea lui Adam – Se răstigneşte acolo unde a fost începătura morţii, pentru ca tot acolo să fie şi stricarea morţii.

Şi Îi dau să bea „vin amestecat cu smirnă”, smirna fiind foarte amară; şi Îi dădeau Domnului să bea unele ca acestea în batjocură. Iar alt Evanghelist zice că s-a adus lui Iisus „vin amestecat cu fiere” (Matei 27:34), iar altul pomeneşte că I s-a adus altceva. Dar nu este nici o împotrivire între aceştia, căci, fiind nerînduială, unii aduceau unele, iar alţii altele. De pildă, unul aducea vin cu fiere, iar altul vin amestecat cu smirnă; şi poate că vinul era oţetit, iar smirna e amară. Şi, de aici, cel ce vorbeşte de „vin amestecat cu smirnă” şi cel ce vorbeşte de „vin cu fiere” se unesc între ei; căci vinul era „oţet” şi smirna „fiere”, acela pentru că era oţetit, iar aceasta pentru că e amară.

Dar nici cel ce zice că „I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, iar El n-a luat” nu se împotriveşte celui ce zice: „Şi gustînd, nu a voit să bea” (Matei 27:34); căci, cînd s-a zis că „n-a luat”, s-a arătat cu adevărat că n-a băut.

Au pus încă şi sorţi pe hainele Lui (Ioan 19:24); şi aceasta au făcut-o ei spre luarea în rîs, ca şi cum ar fi împărţit nişte haine ale vreunui împărat, măcar că acelea erau cu totul de rînd.

Au scris încă şi titlu – adică pricina pentru care S-a răstignit, „Împăratul Iudeilor” – ca şi prin aceasta să batjocorească slava Lui, ca şi cum Domnul ar fi fost potrivnic şi S-ar fi propovăduit pe Sine împărat, şi ca toţi cei ce vor trece, în loc să li se facă milă de El, mai vîrtos să strige asupra Lui ca asupra unui răpitor de împărăţie.

Dar cum de zice Marcu că Domnul S-a răstignit în ceasul al treilea, iar Matei (27:45), că întunericul s-a făcut în ceasul al şaselea? La aceasta, răspundem că Domnul S-a răstignit în ceasul al treilea, iar întunericul a început a se face de la ceasul al şaselea pînă la ceasul al nouălea. Şi Domnul este răstignit împreună cu tîlharii, ca oamenii să socotească rău pentru Dînsul şi să creadă că şi El a fost făcător de rele. Iar aceasta s-a săvîrşit cu iconomie, ca să se împlinească proorocia care zice: „Cu cei făcători de rele a fost numărat” (Isaia 53:12).

Să înţelegi încă şi întru acest chip: cei doi tîlhari sînt semn al celor două noroade, al celui iudaic şi al celui păgînesc. Fiindcă neamul cel păgînesc a călcat legea cea firească, iar cel iudaic a călcat-o şi pe aceasta, şi pe cea scrisă pe care i-a dat-o Dumnezeu. Dar neamul păgînesc este însemnat prin tîlharul cel binecunoscător de Dumnezeu, pe cînd cel iudaic se adeverează pînă în sfîrşit ca neam hulitor. Şi Domnul este răstignit între cei doi tîlhari, pentru că El este „piatra” cea care ne uneşte pe noi.

„Iar cei ce treceau pe acolo Îl huleau, clătindu-şi capetele şi zicînd: «Huu! Cel care dărîmi templul şi în trei zile îl zideşti, mîntuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborîndu-Te de pe Cruce!» De asemenea, şi arhiereii, batjocorindu-L între ei împreună cu cărturarii, ziceau: «Pe alţii i-a mîntuit, dar pe Sine nu poate să Se mîntuiască! Hristos, împăratul lui Israil, să Se coboare de pe Cruce, ca să vedem şi să credem.» Şi cei răstigniţi împreună cu El Îl ocărau” (Marcu 15:29-32).

Evanghelistul zice că pe Domnul Îl huleau şi cei ce treceau pe cale, batjocorindu-L ca pe un înşelător. De asemenea, şi arhiereii ziceau: „Pe alţii i-a mîntuit, dar pe Sine nu poate să Se mîntuiască!” Şi aceasta o ziceau bătîndu-şi joc de minunile Lui şi luîndu-le în rîs, ca şi cum toate ar fi fost făcute după nălucire; căci, făcînd minuni, Domnul îi mîntuia pe mulţi. Iar diavolul îi îndemna pe aceia să zică: „Pogoară-Te de pe cruce!” căci, cunoscînd începătorul răutăţii că prin cruce urma să se facă mîntuirea, el Îl ispitea iarăşi pe Domnul; ca, de Se va pogorî de pe cruce, să se adevereze oamenilor că El nu este Fiu al Lui Dumnezeu, şi aşa să se surpe mîntuirea săvîrşită prin cruce. Dar Acela era cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu şi mai vîrtos pentru aceasta nu S-a pogorît; căci, de ar fi voit să Se pogoare, nu S-ar fi suit dintru început. Drept aceea, ştiind că aşa se va săvîrşi mîntuirea oamenilor, Hristos a răbdat a Se răstigni, şi a le pătimi pe toate celelalte şi a-Şi săvîrşi lucrul Său.

Şi cei ce erau [răstigniţi] cu Dînsul Îl ocărau întru început amîndoi, apoi unul L-a cunoscut că este nevinovat, iar mai vîrtos îl şi certa pe celălalt tîlhar pentru că hulea, precum spune Luca (Luca 23:40).

„Iar cînd a fost ceasul al şaselea, întuneric s-a făcut peste tot pămîntul, pînă la ceasul al nouălea. Şi, la al nouălea ceas, Iisus a strigat cu glas mare: «Eloi, Eloi, lama sabahtani?», care se tălmăceşte: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?» Iar unii din cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau: «Iată, îl strigă pe Ilie.» Şi, alergînd, unul a înmuiat un burete în oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea, zicînd: «Lăsaţi să vedem dacă vine Ilie ca să-L coboare.» Iar Iisus, scoţînd un strigăt mare, Şi-a dat duhul” (Marcu 15:33-37).

Întunericul nu s-a făcut doar într-un singur loc, ci peste tot pămîntul. Şi, de ar fi fost vremea întunecării soarelui (eclipsă), cineva ar fi putut zice că patima a fost firească, dar acum lumina lunii era de paisprezece zile, cînd este cu neputinţă a se face întunecare firească a Soarelui.

Şi Domnul strigă în evreieşte cuvîntul cel proorocesc (Psalmul 21:1), arătînd că le are în cinste pe cele evreieşti pînă la suflarea cea mai de pe urmă. Şi, spunînd: „De ce M-ai părăsit?”, o zice ca despre faţa [persoana] firii celei omeneşti, ca şi cum ar fi zis: O Dumnezeule, pentru ce m-ai lăsat pe mine, omul?; dar şi pentru a şti noi că cel ce îşi ia crucea şi se răstigneşte pentru Domnul are nevoie de Dumnezeu. Pentru că noi, oamenii, eram lepădaţi, însă Mîntuitorul n-a fost părăsit de Tatăl niciodată. Căci auzi-L pe Dînsul ce zice: „Nu sînt singur, pentru că Tatăl este cu Mine” (Ioan 16:32). Sau Domnul zice aceasta şi pentru Evrei, ca unul ce era El Însuşi Evreu după trup: Pentru ce m-ai părăsit pe mine – adică pe norodul cel evreiesc – ca să răstignească pe Fiul Tău? Căci, aşa cum ne-am obişnuit a zice: Dumnezeu S-a îmbrăcat cu mine, în loc de: „cu firea omenească”, aşa şi aici: prin „M-ai părăsit”, să înţelegi „pe firea Mea cea omenească” sau „pe norodul Meu cel iudaic”.

Şi, alergînd, unul L-a adăpat pe El cu oţet, ca iuţimea oţetului să-L omoare pe El mai degrabă. Iar Iisus, strigînd cu glas mare, Şi-a dat duhul, ca şi cum ar fi chemat la Sine moartea ca un stăpîn, şi a murit cu stăpînire. Iar ce glas a fost acela, a arătat Luca: „Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23:46). Căci şi aceasta ne-a rînduit nouă Domnul, adică a se sui duhurile Sfinţilor în mîinile lui Dumnezeu, fiindcă mai înainte duhurile sfinţilor erau ţinute în iad, pînă ce au venit cele ce au propovăduit slobozire celor robiţi.

„Şi catapeteasma bisericii s-a rupt în două, de sus pînă jos. Iar sutaşul care stătea în faţa Lui, văzînd că astfel Şi-a dat duhul, a zis: «Cu adevărat Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!» Şi erau şi femei care priveau de departe – între ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi Salomeea – care, pe cînd era El în Galileea, mergeau după El şi Îi slujeau; şi multe altele care se suiseră cu El la Ierusalim” (Marcu 15:38-41).

Catapeteasma s-a rupt arătînd Dumnezeu că darul Duhului s-a depărtat de la biserica cea veche şi că Sfînta Sfintelor va fi văzută şi călcată de toţi, ceea ce s-a şi făcut după ce au intrat Romanii în biserica cea veche. Aceasta mai arată că şi biserica cea veche plînge şi, după obiceiul Iudeilor de a-şi rupe hainele, aşa şi aceea, ca şi cum ar fi fost însufleţită, L-a arătat pe Ziditorul ce pătimea rupîndu-şi haina sa.

Încă şi alt lucru se arată: trupul acesta este catapeteasmă a „bisericii” noastre, adică a minţii; deci puterea trupului asupra duhului s-a rupt cu Patimile lui Hristos de sus pînă jos – adică de la Adam pînă la cei mai de pe urmă oameni. Pentru că Adam s-a sfinţit cu Patimile lui Hristos şi trupul aceluia nu va mai fi blestemat, nici supus stricăciunii, ci cu nestricăciune am fost cinstiţi toţi.

Şi, văzînd că Domnul Şi-a dat duhul cu stăpînire, sutaşul s-a minunat şi L-a mărturisit pe Hristos, zicînd: „Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” Însă vezi şi rînduială întoarsă împotrivă: Iudeii omoară, iar păgînul mărturiseşte; ucenicii fug, iar femeile rămîn. Căci erau şi femei, între care Maria Magdalena şi „Maria, mama lui Iosi”. Iar aceasta [din urmă] era Născătoarea de Dumnezeu care, fiind logodită cu Iosif, era şi „mamă” a fiilor lui Iosif, adică a lui Iacov şi a lui Iosi. Deci este numită „mamă” a lor în loc de „mamă vitregă”, precum i se zice şi „femeie a lui Iosif” în loc de „logodnică”. Iar Salomeea era mama fiilor lui Zevedeu. Dar mai erau multe alte femei, însă evanghelistul le-a pomenit după numele lor doar pe cele mai însemnate.

„Şi – făcîndu-se seară, fiindcă era vineri, care este înaintea sîmbetei, şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic cu bun chip, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu – îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemîndu-l pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi, aflînd de la sutaş, i-a dăruit lui Iosif trupul. Şi Iosif, cumpărînd giulgiu şi coborîndu-l de pe cruce, l-a înfăşurat în giulgiu, şi l-a pus într-un mormînt săpat în stîncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormîntului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde l-au pus” (Marcu 15:42-47).

Fericitul Iosif, slujind încă Legii, L-a cunoscut pe Hristos că este Dumnezeu; pentru aceasta îndrăzneşte îndrăzneală lăudată, căci nu a cugetat [aşa]: Sînt bogat şi, dacă voi cere trupul Celui care a fost osîndit pentru răpirea de împărăţie, voi cădea din bogăţie şi voi fi clevetit de Iudei. Nimic din acestea n-a zis întru sine; ci, toate socotindu-le în al doilea rînd şi trecîndu-le cu vederea, a cerut trupul Celui osîndit, spre a fi îngropat. Iar Pilat s-a mirat că a murit aşa degrabă, socotind că El va suferi mai mult, cum a fost cu cei doi tîlhari. Şi a întrebat şi pe sutaş dacă murise de mult. Deci Iosif, luînd trupul, a cumpărat şi giulgiu; şi, pogorîndu-l de pe Cruce, l-a înfăşurat cu giulgiul, îngropîndu-L cu cinste pe Cel cinstit. Căci şi el era ucenic al lui Hristos şi ştia cum se cuvine a-L cinsti pe Stăpînul. Şi era el „cu bun chip”, adică om cucernic, fără de prihană. Şi era „sfetnic”, adică dregător cu slujbă şi vrednicie obştească, fiind silit prin slujba lui a cerceta pricinile cetăţii. Şi multora le-au venit de multe ori asupră-le primejdii dintru această dregătorie, din pricina răutăţilor din cetate. Să audă deci bogaţii şi cei ce se îndeletnicesc cu lucrurile cele de obşte ale norodului cum dregătoria sfetniciei nu l-a întors pe Iosif cu nimic de la fapta cea bună. Şi „Iosif” se tîlcuieşte „adăugire”, iar „Arimateea”: „ţinînd pe acela”. Aşadar, o! – facă-se ca şi noi să fim ca „Iosif din Arimateea”, pururea adăugînd la drumul faptei celei bune întru a-L ţine pe Acela, adică pe Cel cu adevărat bun! Să luăm încă şi trupul lui Iisus prin împărtăşire şi să-l punem pe el în „mormînt săpat în stîncă” – adică în suflet ce ţine minte şi nu-L uită pe Dumnezeu. Să fie sufletul acela „săpat în piatră”, adică avînd întemeiere de la Hristos, Care este Piatra. Şi să-l înfăşurăm pe el „în giulgiu”, adică să-l primim în trup curat, căci trupul nostru este oarecum giulgiu şi haină a sufletului. Deci se cuvine să primim dumnezeiescul trup al Domnului nu numai în suflet curat, ci şi în trup curat; şi „să-l înfăşurăm” pe el, adică să-l întoarcem şi să-l strîngem, iar nu să-l întindem, pentru că Taina este înfăşurată şi ascunsă, iar nu arătată.

 

ÎNVIEREA DOMNULUI. TREI ARĂTĂRI. PORUNCA BOTEZULUI. ÎNĂLŢAREA LA CER.

„Şi, după ce a trecut ziua sîmbetei, Maria Magdalena, Maria mama lui Iacov şi Salomeea au cumpărat miruri, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă – în prima zi a săptămînii (Duminică), pe cînd răsărea soarele – au venit la mormînt. Şi ziceau între ele: «Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormîntului?» Dar, ridicîndu-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrînd în mormînt, au văzut un tînăr şezînd în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmînt alb, şi s-au spăimîntat. Iar el le-a zis: «Nu vă spăimîntaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus.» Şi, ieşind, au fugit de la mormînt, căci erau cuprinse de frică şi de uimire; şi n-au spus nimic nimănui, căci se temeau” (Marcu 16:1-8).

Femeile şedeau lîngă mormînt necugetînd nimic mare ori vrednic de dumnezeirea lui Iisus. Şi femeile cumpără miruri spre a unge trupul, după obiceiul Iudeilor, pentru a fi acela bine-mirositor şi a nu suferi împuţiciune din pricina stricăciunii. Căci mirurile, avînd oarecare putere de a usca umezeala trupului, îl păzesc pe acesta neputred. Unele ca acestea cugetau femeile. Şi, sculîndu-se foarte de dimineaţă […], au venit la mormînt şi se întrebau între ele cine le va prăvăli piatra. Iar în vremea în care au cugetat ele acestea, un înger a prăvălit piatra, femeile nesimţind nimic, lucru pe care îl zice şi Matei: anume că, după ce au venit femeile, un înger a prăvălit piatra (Matei 28:2). Iar Marcu a trecut sub tăcere acest lucru, fiindcă spusese Matei de cine a fost prăvălită piatra.

Şi – dacă Matei zice că îngerul şedea pe piatră (Matei 28:2), în vreme ce Marcu zice că femeile l-au văzut pe înger şezînd în lăuntru, după ce au intrat în mormînt – nu se cuvine a te tulbura. Căci e cu putinţă ca pe cel văzut şezînd afară pe piatră (precum zice Matei), tot pe acesta să-l fi văzut iarăşi în lăuntru, apucînd el să intre în mormînt înaintea femeilor. Iar oarecari zic că unele au fost femeile cele de la Matei şi altele cele de la Marcu, şi că Maria Magdalena a mers cu toate, fiind fierbinte şi înfocată cu osîrdia. Deci cel ce s-a arătat a zis femeilor: „Nu vă înspăimîntaţi!”, căci el le izbăveşte mai întîi de cele de temere, şi abia apoi le binevesteşte învierea. Şi Îl numeşte pe El „răstignit”, căci nu se ruşinează de cruce, fiind aceasta mîntuirea oamenilor şi capul tuturor bunătăţilor. [Şi zice:] „A înviat!” De unde este arătată aceasta? Din aceea că „nu este aici!” Şi voiţi a vă încredinţa? „Iată locul [– zice – ] unde L-au pus pe El!” Şi, cu adevărat, pentru aceasta a ridicat îngerul piatra, ca să arate locul.

„Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru…” Pe Petru îl deosebeşte de ucenici ca pe un mai mare – numindu-l pe el cu mai multă cinste, deosebit de aceia – sau fiindcă Petru se lepădase. Deci – dacă femeile ar fi venit şi ar fi zis: Ni s-a poruncit să spunem ucenicilor! – Petru ar fi răspuns: Eu m-am lepădat, de acum nu mai sînt ucenic al Lui, căci şi El m-a lepădat pe mine, m-a urît Domnul. Deci pentru aceasta adaugă: „şi lui Petru”, ca să nu se smintească Petru, ca unul ce nu s-a învrednicit de acea chemare fiindcă s-a lepădat, şi pentru aceasta n-a fost vrednic nici a se rîndui împreună cu ucenicii. Şi îi trimite pe ei în Galileea ca să îi scape de tulburare şi de multa frică din partea Iudeilor.

Read more: TÎLCUIRE A SFÎNTULUI TEOFILACT AL BULGARIEI LA EVANGHELIA MORŢII ŞI ÎNVIERII DOMNULUI, DUPĂ MARCU http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-35/item/417-t%C3%AElcuire-a-sf%C3%AEntului-teofilact-al-bulgariei-la-evanghelia-mor%C5%A3ii-%C5%9Fi-%C3%AEnvierii-domnului-dup%C4%83-marcu#ixzz123STCJ3Q

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: