Skip to content

ŢARUL

11 October 2010

Scris de Maica Ecaterina

În rândurile de mai jos voi stărui puţin asupra noului eveniment cultural din tandemul Lunghin – Mamonov, mult controversatul film ,,Ţarul’’, avându–i ca figură centrală pe cel ce a fost cunoscut în istorie ca Ivan cel Groaznic – interpretat absolut magistral, de la fel de mult controversatul actor Piotr Mamonov – şi viaţa Mitropolitului Filip, prietenul din copilărie al Ţarului.

Nici nu a apărut bine în România în circuitul binecunoscut al internetului şi filmul acesta – chiar mai mult decât „Ostrovul” – a produs o adevărată furtună intelectuală şi … de ce să nu recunoaştem, intelectualitatea română a secolului XI se pricepe de minune la aşa ceva.

Polemici istorice, exegeze cinefile, acuzaţii politice, învinuiri adevărate şi false, ba chiar şi trucaje fotografice, toate ingredientele acestea au izbucnit deodată în lumea virtuală a internetului românesc în urma vizionării acestui film. S–au spus cuvinte grele, s–au dat verdicte istorice actuale, care contravin istoriei şi sutelor de ani care s–au aşternut asupra evenimentelor dramatice din viaţa primului Ţar rus. Aşa că am luat hotărârea să nu vorbesc prea mult în numele meu, ci am selectat mai multe pagini semnificative din materialele puse la dispoziţie de istorie şi chiar de pe internet.

 

Dar înainte de a da cuvântul celor competenţi în religie şi istorie, voi încerca măcar timid, în urma experienţei de douăzeci de ani pe platourile de filmare şi scenelor teatrului, să–mi exprim admiraţia încă o dată faţă de talentul şcolii ruse de film şi a mai noului regizor Pavel Lunghin.

Ca şi la înaintaşul său Tarkovski, capodopera acestuia, „Andrei Rubliov”, filmul „Ţarul”, al lui Pavel Lunghin adânceşte o durere existentă în sufletul creştin universal – adică în ortodoxie – prezentând una din perioadele cele mai tulburi din istoria creştină a pământului rusesc, când misticul, dragostea şi jertfa pentru aproapele şi pentru Hristos, sunt împletite cu nebunia, lăcomia, mândria, desfrâul şi crima. De–a lungul timpului, toată arta a fost preocupată de a scoate în valoare figura stranie a primului Ţar rus, precum şi a rudelor acestora, precum Ţarul Boris Godunov.

,,Monstru sângeros pentru unii, justiţiar şi unificator de pământuri pentru alţii, el înaintează spre tribunalul posterităţii într–o ceaţă străbătută de raze’’ – scrie în cartea sa ,,Ivan cel Groaznic’’ scriitorul de origine rusă născut la Moscova şi stabilit în Franţa secolului XX, Henry Troyat.

De la cronicarii de epocă istorici, scriitori cu mari valenţe literare, cum a fost Henry Troyat, la pictori renascentişti sau moderni trecând apoi prin teatru cu binecunoscuta piesă a lui Puşkin – „Boris Godunov” – apoi prin binecunoscuta operă modernă a lui Mussorsky cu acelaşi nume, ajungând pe aceeaşi temă la mai recenta ecranizare în 1986 a lui Serghei Bondarchuk – „Boris Godunov” – iată numai câteva din operele ce au frământat minţile şi sufletele creatorilor de artă din aceşti 500 de ani, scurşi de la acele încercări grele ale Rusiei ţariste. Şi exemplele ar putea umple încă trei–patru pagini de carte. Dar am să mă opresc aici pentru că în toate aceste exemple, un lucru este cât se poate de clar şi limpede: figura centrală a tuturor acestor opere a fost Ivan cel Groaznic şi următorul său la tron – de altfel cumnat şi socru în acelaşi timp – Boris Godunov. Subliniez acest fapt, tocmai pentru că polemicile şi disputele în jurul filmului regizat de Pavel Lunghin s–au învârtit în jurul ideii  de cât de ortodox este acest film.

Chiar dacă afirmaţiile mele vor stârni noi polemici, mărturisesc aşa cum am făcut–o şi pentru filmul „Ostrov”, că „Ivan cel Groaznic” regizat de Pavel Lunghin este un film sută la sută ortodox, încadrându–l alături de „Andrei Rubliov” al lui Tarkovski sau mai recentele filme ale lui Abulatze în ,,modalităţi de mărturisire creştină ale secolului XXI’’. Fac aceste afirmaţii bazându–mă pe genialitatea regizorului de a scoate în prim plan, exact ceea ce nu au făcut ceilalţi creatori de artă – prezentarea Mitropolitului Filip – cel ce a fost prezent în istorie la început ca prietenul din copilărie al Ţarului Ivan şi mai târziu ca martir al acestuia.

Voi lăsa mai întâi textul Sinaxarului de la Mânăstirea Radonej să vorbească despre viaţa Mitropolitului şi apoi vom încerca să comentăm faptele istorice ce cuprind acţiuni atât ale Ţarului cât şi ale Mitropolitului:

Sfântul Ierarh Filip se trăgea din viţa boierilor Kolacev, familie vestită prin marile merite ale strămoşilor şi prin curata evlavie. Boierul Stepan Mihailovici se bucurase de dragostea şi preţuirea marelui cneaz Vasilie, ca un vrednic şi viteaz conducător de oaste. Soţia sa, Varvara, era o femeie foarte pioasa, ajutătoare fără preget a săracilor. Ultimii ani din viaţă şi i–a petrecut în călugărie, numindu–se Varsanufia. Fiul lor, Teodor – numele de botez al lui Filip, a primit o educaţie superioară, în spiritul acelor vremuri. A învăţat să scrie şi să citească după cărţile bisericeşti, a căpătat şi a păstrat până la sfârşitul vieţii dragostea de cărţile bisericeşti ziditoare.

Marele cneaz Vasilie l–a luat pe tânărul Teodor Kolacev la curte, iar fiul său, tânărul Ioan, l–a îndrăgit. Faptul că Teodor l–a cunoscut din tinereţe pe cel ce avea să devină Ţarul Ivan cel Groaznic avea să se afle, mai târziu la obârşia tuturor necazurilor lui Filip. În timpul crizelor care aveau să–i răvăşească sufletul, Ivan avea să–şi aducă aminte de prietenul său iubit de odinioară care devenise călugăr, retras la Mănăstirea Solovet. Spera că dacă ar reînnoda această prietenie, aflând de la el cuvânt ziditor şi de mângâiere, ar putea să se împace cu sine, să–şi liniştească cugetul, bântuit de atâtea furtuni. Cu această speranţă îl va fi chemat din „pustie” pentru a împodobi şi înnobila cu prezenţa sa scaunul de întâistătător al Bisericii, dar şi capitala imperiului. Mai târziu, tot el îl va împodobi cu cununa muceniciei.

Viaţa la curte, pe vremea copilăriei lui Ivan era ameninţată în acelaşi timp din două părţi. Pericolul venea, pe de o parte dinspre boierii complotişti, iar pe de alta, de la desfrâul care domnea acolo şi care ameninţa sufletele. Tragica soartă a rudelor lui Teodor nu putea să nu aibă consecinţe asupra sufletului tânărului, care şi–a dat seama de câte păcate este plină viaţa lumii şi cât de pustie este. Într–o duminică – era 5 iunie 1587 – s–a nimerit să audă la Liturghie cuvintele Mântuitorului: „Nimeni nu poate sluji la doi domni.” Dumnezeieştile cuvinte l–au impresionat într–o asemenea măsură, încât s–a hotărât să se despartă pentru totdeauna de „lume”. Avea atunci 30 de ani.

Rugându–se cu mult sârg sfinţilor făcători de minuni de la Moscova, Teodor a părăsit oraşul în taină, îmbrăcat în straie sărăcăcioase. Ajungând lângă lacul Onega a rămas o vreme acolo, în satul Hij ca să i se piardă urma. S–a oprit la casa unui ţăran şi pentru a nu–i fi aceluia o povară i–a propus să–i muncească în schimb, pentru găzduire. Ţăranul l–a trimis să pască vitele, iar fiul de boier, viitorul întâistătător al Bisericii ruseşti, a primit cu bucurie smerita îndeletnicire de văcar. Apoi, tot neştiut de nimeni avea să ajungă la mănăstirea de la Solovet, luându–şi asupra munci dintre cele mai grele.

Fiul unor părinţi cu faimă, care se bucurau de un imens prestigiu, tăia şi căra lemne, săpa pământul în grădină, lucra la moară, se ducea la pescuit. Astfel pus la încercare timp de un an şi jumătate, Teodor Kolacev avea să fie călugărit la cererea sa, primind numele Filip, şi încredinţat supravegherii experimentatului Bătrân Iona Samin, prietenul şi confidentul Preacuviosului Alexandru Svirski. Egumenul Alexie l–a trimis pe tânarul monah la fierărie, Filip deprinzând repede lucrul acolo, bătând fierul cu un baros uriaş. Apoi l–a trimis să lucreze la pitărie. Pretutindeni Filip s–a arătat ascultător ca nimeni altul. În ciuda muncii grele la care era supus, nu neglija niciodată rugăciunea la biserică, ajungând acolo primul şi plecând ultimul.

Smeritul nevoitor avea să se învrednicească de un semn de sus. În biserica mănăstirii de la Solovet poate fi văzută până astăzi o icoană a Maicii Domnului numită „a pâinii”, cea la care se ruga şi de la care primea mângâiere pitarul Filip. Fraţii îl lăudau pe osârduitorul călugăr, care avea să părăsească pentru o vreme mănăstirea, nevoindu–se în singurătate, într–un loc retras.

După nouă ani de nevoinţe duhovniceşti, smeritul „poslusnic” a fost ridicat la rangul de egumen (în 1548), ales într–un singur glas de obştea fraţilor, vrednicie de la care chinovia Preacuvioşilor Zosima şi Savatie avea să se aleagă cu multe foloase. Sfântul Filip a fost aşezat în scaunul de egumen împotriva voinţei sale, dar s–a apucat îndată de treabă, îndeplinindu–şi obligaţiile cu dragoste şi râvnă. A condus mănăstirea timp de 18 ani, făcând pentru ea atât de multe lucruri, încât a fost considerat, pe bună dreptate, al doilea ctitor al ei, după Făcătorii de minuni Zosima si Savatie. În anii 1550 şi 1551 a călătorit la Moscova şi Novgorod, în chestiuni legate de viaţa mănăstirii, întorcându–se cu bogate daruri împărăteşti şi cu gramate de apreciere. Multă vreme mănăstirea n–a putut să–şi revină după un incendiu din 1538.

Egumenul Alexie, predecesorul lui Filip a izbutit, într–o oarecare măsură să o aducă la vechea ei stare, fără să o fi facut întru–totul. Filip a construit numeroase spaţii de locuit şi anexe gospodăreşti, a extins şi îmbunătăţit cariera de extragere a sării, a cărei exploatare aducea cea mai mare parte din veniturile mănăstirii. Se aprovizionau cu sare extrasă de aici oraşele Holmogori, Ustiug, Vologda, Totma. În timpul egumeniei lui s–a amenajat o moară, cincizeci şi două de lacuri au fost legate între ele prin canale, obţinându–se astfel desecarea unor lacuri mlăştinoase, pe locul cărora au început să apară pajişti cu fâneţe. S–au deschis noi drumuri printre bălţi si hăţişuri.

La o distanţă de zece verste de mănăstire, pe o insula, a fost amenajată o crescătorie de reni, ale căror blăni şi piei luau drumul târgurilor. Egumenul Filip a instituit o seamă de reguli pentru viaţa de toate zilele a fraţilor, ce haine şi ce încălţăminte să aibă fiecare, prin aceasta punând capăt încercării unora de a se purta după bunul lor plac. Pentru călugării bătrâni şi pentru bolnavi a făcut o bolniţă mănăstirească. Sub ocârmuirea sa, viaţa duhovnicească la Solovet a cunoscut o mare înflorire. Atunci s–au nevoit acolo Preacuvioşii Ioan şi Longhin, Vasian şi Iona, preaslăviţi de Domnul. Pentru a trezi în fraţi duhul marilor întemeietori ai locaşului a căutat icoana Maicii Domnului – „Odighitria”, care fusese adusă pe insulă de Preacuviosul Savatie, crucea de piatră aflată atunci în faţa chiliei sale, psaltirea şi odăjdiile de slujbă ale preacuvioşilor de odinioară. A dat dispoziţie să fie scrise amintirile, păstrate prin viu grai, despre minunile preacuvioşilor părinţi din trecut.

Pe vremea sa a fost construită biserica trapezei, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, lungă de 84 de stânjeni, precum şi o clopotniţă, sfinţită în anul 1557. A făcut rost de unelte cu care puteau fi realizate legături durabile şi sigure atât pentru construcţiile de piatră cât şi pentru cele din lemn ale mănăstirii. A înzestrat mănăstirea cu trei clopote noi. În 1558 a pus piatra de temelie a unei biserici mari cu hramul „Schimbarea la Faţă”, lucrând el însuşi în rând cu zidarii. În partea de nord a bisericii şi–a făcut sieşi o criptă, alături de cea a îndrumătorului său, Stareţul Iona. Din când în când se retrăgea la linişte, la vreo două verste de mănăstire; locul unde se nevoia se numeşte până astăzi „pustia lui Filip”. Pentru iubitorii de singurătate a întemeiat un schit, pe insula Zaiatkoe; în alte locuri au fost construite chilii, pentru cei dornici să se retragă o vreme în ele.

Acesta era cel pe care la anul 1566 Ivan cel Groaznic l–a chemat la Moscova pentru a fi aşezat pe scaunul de mitropolit. Nu este exclus ca pe evlaviosul egumen să–l fi frapat de la prima vedere şi să–i fi produs o impresie neplăcută modul cum arăta Ţarul. Faţa congestionată, continua agitaţie, scânteia malefică din ochii săi, altădată limpezi, pleşuvia precoce, toate acestea puteau să–l facă pe încercatul călugăr să–şi dea seama că Ţarul trece printr–o alarmantă criză sufletească şi că este răvăşit de patimi.

Ivan spera să găsească în Filip un sfetnic care să nu aibă nimic de–a face cu boierimea, aflată – credea el – într–o perpetuă stare de răzvrătire, deoarece călugărul stătuse departe de ea, mai întâi prin concepţiile sale şi prin educaţia pe care o primise, apoi prin anii de izolare la Marea Albă. În concepţia Ţarului, însăşi sfinţenia lui Filip ar fi trebuit să însemne pentru nevrednicii şi corupţii boieri din jurul său o sfidare şi un reproş. Lui Ivan i se părea că, dacă va înmâna cârja arhipăstorească unui asemenea om, va bineplăcea lui Dumnezeu, prin râvna şi bunăvoinţa pe care o arăta Bisericii, găsindu–şi pentru sine un rugător de nădejde şi un duhovnic capabil să–i aducă linişte în suflet, în acelaşi timp era îndreptăţit să creadă că smeritul ascet nu va îndrăzni să se amestece în conducerea statului şi că de bunătatea sa va trage el însuşi foloase, în măsura în care îl va ridica în ochii poporului. L–a primit pe egumenul de la Solovet cu onoruri, i–a vorbit prieteneşte, l–a reţinut la masă, iar în cele din urmă i–a spus că şi–ar dori să–l vadă în scaunul de mitropolit. O bună bucată de timp, Filip n–a acceptat să primească acest rang înalt. „Nu pot să primesc – zicea, cu ochii în lacrimi – o sarcină care mă depăşeşte; lasă–mă să mă întorc de unde m–ai chemat; de ce vrei să pui pe un spate atât de firav o greutate atât de mare?”

Ţarul o ţinea una şi bună. În cele din urmă, Filip i–a făcut pe voie, punându–i însă condiţia să desfiinţeze opricinina, din cauza căreia i se trăgeau Rusiei atâtea suferinţe. Ivan a căutat să–i explice că „opricinina” este o necesitate de care nu se pot dispensa nici ţarul, nici ţara, în condiţiile în care toţi complotează împotriva sa. Înalţii ierarhi au reuşit să–l convingă pe Filip să accepte, supunându–se voinţei mâniosului Ţar, sfătuindu–l să nu se amestece în treburile curţii şi ale „opricininei”, iar după ce va fi înscăunat, să nu–i treacă prin minte să se retragă, pe motiv că Ţarul n–a desfiinţat „opricinina”. Să se sfătuiască cu el, aşa cum au făcut–o şi mitropoliţii de dinaintea lui.

Acceptând aceste condiţii, Sfântul Filip şi–a asumat, printr–un act de conştiinţă, sarcina şi dreptul de a se preocupa el însuşi de soarta celor prigoniţi fără vină şi de a predica şi susţine adevărul evanghelic.

La 25 iulie 1566, Filip a fost consacrat Mitropolit. La început, lucrurile păreau să meargă bine. Dezmăţul „opricininei” se mai potolise de teama ierarhului ascet. Ţarul îl copleşea cu complimente şi atenţii. Moscova se bucura de liniştea care apăruse o dată cu înscăunarea noului Mitropolit.

Chiar şi după ce primise înalta vrednicie de arhipăstor al Bisericii ruseşti, sufletul lui Filip tânjea după mănăstirea de la Solovet, atât de scumpă inimii sale. Avea să pună să se construiască la reşedinţa sa o biserică cu hramul „Sfinţii Făcători de minuni Zosima şi Savatie” de la Solovet.

În cea de–a doua jumătate a anului 1567, „opricinina” a început din nou să ridice capul: prădăciuni, denunţuri, omoruri, jafuri. Întors înfrânt din campania împotriva Lituaniei, Ţarul se afla într–o mare derută, ceea ce i–a facut pe sceleraţii opricinici să profite de această situaţie. Suspinelor nevinovaţilor le răspundeau cu râsete batjocoritoare şi cu fapte oribile. Suferind de neputinţă şi de tulburări psihice, Ivan îi făcea şi pe alţii să sufere, pe măsura acceselor de boală şi a furiei sale. Reuşise să–i facă să–şi plece capul pe mulţi dintre boierii cei mai de vază, atât din Moscova, cât şi din alte oraşe: pe unii să–i supună prin tortură, pe alţii făcând să li se rostogolească capetele de pe eşafod, de securea călăului.

Unii au fost ucişi chiar de mâna lui Ivan, nu numai dregătorii ce i se păreau a fi virtual periculoşi, ci şi cetăţeni anonimi, paşnici, nevinovaţi. Oamenii tremurau de groaza acelor tâlhari despre care se ştia că sunt sub protecţia Ţarului şi care nu se mai ruşinau de nimic; disperaţi, se baricadau în case. Moscova părea ca lovită de moarte, sub imperiul spaimei; pieţele şi uliţele capitalei erau pustii, nu se vedeau decât cadavre rămase neîngropate. În mijlocul acestei înfricoşătoare muţenii, nefericiţii oameni aşteptau doar–doar va începe să cuvânteze singura voce de la care le–ar fi putut veni salvarea: cea a lui Filip.

Ce făcea Filip? Alesul lui Dumnezeu suferea pentru toţi cu sufletul, amintindu–şi cuvântul Apostolului de a persevera „cu timp şi fără timp” în această suferinţă. Fără să se amestece în treburile „opricininei”, aşa cum făgăduise, nu putea să nu considere că este de datoria sa să se ridice împotriva celor ce ruinau ţara şi în apărarea celor ce sufereau fără vină, oriunde tăia şi spânzura „opricinina”. Filip a încercat să–l convingă pe Pimen, Arhiepiscopul Novgorodului şi pe alţi episcopi să se ridice în apărarea dreptăţii în faţa furiosului tiran. Din păcate nu mai era în viaţă Sfântul Ierarh Gherman al Kazanului, „nebiruitul râvnitor întru Domnul”, iar ceilalţi tremurau de frică. Atunci zelosul arhipăstor s–a decis să pornească singur, fără teamă, neajutat de nimeni, la luptă. S–a dus să–l caute pe Ivan şi să–i spună tot ce avea pe suflet, în chiar bârlogul dezmăţului şi fărădelegilor sale, la Alexandrovskaia, unde îşi făcea de obicei veacul.

„– Atotputernicule Ţar, i–a spus lui Ivan între patru ochi, eşti învestit cu cea mai înaltă vrednicie şi, în această calitate, se cuvine să–L cinsteşti pe Dumnezeu mai mult decât noi toţi, fiindcă de la El ai primit puterea şi coroana; tu eşti, ca şi noi toţi, chip al lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp şi pulbere trecătoare. Stăpân adevărat este cel ce se stăpâneşte pe sine şi nu se lasă robit de pofte josnice, care nu–şi şubrezeşte puterea prin uitare de sine.

La auzul acestor cuvinte atât de neaşteptate şi de îndrăzneţe Ioan a prins a clocoti de mânie, răcnind:

– Cine eşti tu, boaită cernită, de te amesteci în treburi împărăteşti?

Sfinţitul arhipăstor a răspuns calm:

– Prin harul Sfântului Duh, prin alegerea Sfântului Sobor şi prin a voastră îngăduinţă, sunt păstorul Bisericii lui Hristos. Şi eu, şi tu trebuie să ne îngrijim de pacea şi buna orânduială a pravoslavnicii împărăţii.

– Să taci! – s–a răstit la el Ţarul.

– Acum nu mai e timp de tăcere, a continuat ierarhul; tăcerea n–ar face decât să sporească păcatele şi răul. Dacă ne vom supune pornirilor omeneşti ticăloase, ce răspuns vom da în ziua celei de–a doua veniri a lui Hristos? Domnul a spus: «Iubiţi–vă unii pe alţii, mai mare iubire nu este decât a–ţi da sufletul pentru aproapele tău. Dacă veţi rămâne în dragostea Mea veţi fi cu adevărat ucenicii Mei.”

Ţarul, care era tare întru cunoaşterea Cărţilor Sfinte, putând reproduce pe de rost multe citate, îl înfrunta pe Filip cu cuvintele Psalmistului:

– „Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s–au apropiat şi au şezut; apropiaţii mei departe de mine au stat şi peste măsură se sileau cu cei ce–mi căutau mie sufletul; cei ce căutau să–mi facă rău grăiau deşertăciuni şi vicleşuguri toată ziua cugetau.” (Ps. 37, 11–12)

– Suveranul, îi răspundea sfântul, trebuie să deosebească pe cei ce fac răul de cei ce fac binele; unii stau de pază binelui obştesc, alţii grăiesc vicleşuguri, mint, spunându–ţi ce le convine lor şi ţie; mare păcat este să nu–i ţii în frâu pe aceşti oameni periculoşi, care pot face mare rău, ţie şi împăraţiei; fă ca să triumfe dragostea, în locul dihoniei şi vrăjmăşiei!

– Filipe, i–a întors vorba, clocotind de furie Ivan, să nu defăimezi stăpânirea noastră, ca să nu se abată asupra ta mânia noastră sau, de nu, i–aţi adio de la scaunul de mitropolit!

– Din câte ştii – i–a răspuns Mitropolitul – nu eu te–am rugat să–mi dai acest scaun, nici n–am trimis pe cineva la tine să mi–l ceară şi nici n–am dat bani cuiva ca să–l obţin. Tu m–ai lipsit de pustia mea. Acum, fă ce vrei.

Ţarul a plecat mânios cum nu se mai afla, fără să ia o hotărâre, cugetând în sinea sa ce să facă.”

De atunci „opricinicii” nu conteneau să–l aţâţe pe Ţar împotriva Mitropolitului. Ivan s–a întors la Moscova, iar fărădelegile şi execuţiile au continuat. Dregătorii şi oamenii de rând au prins a–l căuta pe ierarh, implorându–l cu lacrimi în ochi să–i apere. Arhipăstorul îi mângâia pe nefericiţi cu cuvinte din Evanghelie: „Copiii mei – le zicea – Domnul este milostiv! Încercările pe care ni le trimite nu sunt mai grele decât puterea noastră de a le suporta. Nu putem rămâne neispitiţi, dar vai de cei prin care vine ispita! Tot ce ni se întâmplă este numai din vina păcatelor noastre, fiindu–ne nouă spre îndreptare, iar fericirea nu ne aşteaptă aici pe pământ, ci în ceruri”.

În Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post – Duminica Crucii – la 2 martie 1568, Ţarul a intrat în catedrală. Era înconjurat de „opricinici”, toţi îmbrăcaţi în straie cernite, purtând pe cap cagule şi arme la vedere. Ivan s–a apropiat de locul pe care stătea mitropolitul, aşteptând să primească binecuvântare. Sfinţitul Părinte stătea nemişcat, privind ţintă la icoana Mântuitorului. „Opricinicii” au răcnit către el:

„–Au nu vezi că înaintea ta stă împăratul? Dă–i binecuvantare, vlădico!”

Uitându–se cu asprime la Ivan, Filip a cuvântat zicându–i:

„–După cine te vei fi luat, măria ta, îmbrăcându–te ca un măscărici şi batjocorind prin aceasta vrednicia rangului tău? Nici hainele şi nici faptele nu te arată a fi ţar. La latini şi la păgâni există lege şi dreptate; în Rusia, dreptate nu e; în toată lumea mila de cel căzut e la mare preţ, în Rusia nu există milosârdie nici măcar pentru cei drepţi şi nevinovaţi. Teme–te, măria ta, de judecata lui Dumnezeu. Gândeşte–te câţi oameni nevinovaţi suferă din pricina ta. Noi săvârşim aici jertfa cea fără de sânge, înaintea lui Dumnezeu, iar afară curge sânge creştinesc nevinovat.

Crimele şi prădăciunile se fac în numele Ţarului”. Vânăt de mânie, Ivan i–a răspuns, zicându–i:

„– Filipe! Tu chiar crezi că vei putea să–mi schimbi voia? Nu crezi că ţi–ar fi mai de folos să fii într–un gând cu mine?

– Dacă aş face aşa, i–a răspuns fără frică sfântul, ce s–ar alege de credinţa noastră? Nu–i jelesc pe cei ce au suferit fără vină; ei sunt mucenicii lui Dumnezeu. De sufletul tău mă întristez.”

Nemaifiind în stare să se stăpânească, Ivan a început să bată cu cârja în podeaua bisericii şi să ameninţe cu pedeapsa cumplită:

„–Nouă ţi–ai găsit tu să te împotriveşti? Lasă că vedem noi, cât timp o să mai fii atât de băţos!

–Eu, asemenea tuturor celor de dinaintea mea, nu sunt pe acest pământ decât un biet pribeag – i–a răspuns sfântul –; pentru dreptate sunt gata să îndur orice.”

Furios din cale–afară, Ivan a părăsit biserica.

A doua zi, pentru a–l înfunda pe omul lui Dumnezeu, i–a adunat, ţinându–i sub aspră strajă, pe înalţii dregători, silindu–i prin tortură să spună ce plănuieşte în ascuns Filip. L–au pus la cale pe un biet cântăreţ de strană să facă o jalbă neroadă către Soborul arhiereilor împotriva Mitropolitului.

Pimen, eparhul Novgorodului, gudurându–se înaintea ţarului, a cuvântat în auzul tuturor:

Atunci mărturisitorul dreptăţii şi al adevărului a zis către Pimen:

„–Tu crezi, iubitule, că punându–te bine cu oamenii, vei reuşi să pui mâna pe un scaun care nu este al tău? Bagă de seamă, că s–ar putea să–1 pierzi şi pe cel pe care stai acum!„

Cântăreţul avea să recunoască cu lacrimi în ochi că îl clevetise pe mitropolit sub ameninţare. Vlădica Filip l–a iertat, încredinţându–se pe sine voinţei Celui de Sus.

–Îmi dau seama – s–a adresat el înalţilor dregători bisericeşti – că se pune la cale pieirea mea, dar mă întreb pentru ce? Pentru că nu m–am linguşit faţă de nimeni, n–am făcut cadouri nimănui şi nici ospeţe n–am încins pentru careva. Orice mi s–ar mai putea întâmpla, nu voi conteni să spun adevărul, nu vreau să–mi port cârja arhipăstorească de pomană.

Dându–şi seama că ţarul nu vrea să–l mai aibă în preajma sa, s–a mutat din Kremlin la Mănăstirea Sfântul Nicolae, de pe uliţa Nikolskaia.

Tot atât de plin de curaj în a–l demasca pe ţar s–a arătat sfântul şi în timpul unei procesiuni, la 23 iulie, când Ivan îşi făcuse din nou apariţia, înconjurat de „opricinici”, toţi îmbrăcaţi în obişnuitele lor straie. Ţarul a apărut chiar în momentul când urma să se citească Evanghelia, iar sfântul să rostească „Pace tuturor!” Dând cu ochii de un opricinic care nu–şi scosese acoperământul de pe cap, mitropolitul i s–a adresat ţarului, spunându–i:

„–Măria ta! Bunii creştini ascultă cuvântul lui Dumnezeu cu capetele descoperite; de ce oare unii oameni de–ai tăi se ţin după mahomedani şi nu–şi scot căciulile de pe cap?”

„–Cine–i acela?” – a întrebat Ţarul. Făptaşul însă avusese grijă să se descopere, iar cei ce ţineau partea aceluia au zis că nimic nu este adevărat şi că mitropolitul caută să aţâţe lumea împotriva ţarului. Ivan şi–a ieşit din fire, a început să–l împroaşte pe ierarh cu grele cuvinte de ocară, l–a făcut mincinos, răzvrătitor, ticălos, jurându–se că–i va veni de hac, dându–i în vileag „crimele”.

Întorcâdu–se la Moscova, au căutat să găsească ceva cu care să–l acuze pe mitropolit, dar le–a fost cu neputinţă să găsească şi atunci s–au gândit că ar putea afla martori mincinoşi la Solovet. Toţi cei de–acolo îl considerau însă pe Filip un drept şi un sfânt. Mulţi Bătrâni din mănăstire au înfruntat ameninţările şi bătăile, ca nişte adevăraţi mucenici, suportând toate chinurile pentru bunul lor păstor, dând mărturii despre viaţa lui curată şi despre grija părintească pe care a purtat–o obştii. În cele din urmă, egumenul Paisie, căruia i s–a făgăduit un scaun de episcop, monahul Zosima şi încă vreo câţiva care se arătaseră nemulţumiţi de severitatea lui Filip, pe timpul când le fusese egumen, au consimţit să depună mărturii mincinoase împotriva ierarhului. La Moscova, egumenul Paisie, în prezenţa ţarului şi a înaltului cler, a avut neobrăzarea să–l învinuiască pe Filip. Sfântul nu i–a spus lui Paisie decât atât:

Şi întorcându–se către ţar, i–a spus:

„–Chiar crezi, măria ta, că mă tem de moarte? Aflându–mă acum la bătrâneţe sunt gata să–mi încredinţez sufletul Celui Preaînalt, Stăpânului meu şi al tău. Este mai bine să mor nevinovat, ca un mucenic, decât, rămânând în scaunul de mitropolit, să–mi ţin gura şi să stau nepăsător faţă de toate grozăviile şi fărădelegile! Îmi voi depune cârja şi mantia de mitropolit. Iar voi, sfinţiţilor şi prea sfinţiţilor slujitori ai altarului, paşteţi–vă cu credincioşie turma cea cuvântatoare a lui Hristos, pregătindu–vă să daţi socoteală şi să vă înspăimântaţi în faţa Împăratului Ceresc mai mult decât a celui pământesc.” Zicând aceasta şi–a scos de pe cap camilafca albă (kukol–ul) şi s–a dezbrăcat de mantie. Ţarul însă a căutat să–l oprească zicându–i că trebuie să aştepte să fie supus judecăţii, obligându–l să nu renunţe la distincţiile rangului său şi să slujească Liturghia în ziua de 8 noiembrie. Vrăjmaşii mitropolitului îşi puseseră în gând să–l facă de ruşine în faţa poporului credincios. Soarta lui Filip fusese pecetluită: urma să fie acuzat de vrăjitorie, ţarul insistând să fie ars pe rug. Clerul a cerut să–i fie comutată pedeapsa în închisoare pe viaţă.

A venit şi ziua de 8 noiembrie. De–abia începuse Liturghia, că a şi năvălit în catedrală unul dintre cei mai ticăloşi favoriţi ai ţarului, Basmanov, care a dat citire în auzul tuturor celor de faţă, actului de acuzare împotriva lui Filip. „Opricinicii” au năvălit în altar, au smuls veşmintele de pe mitropolit, l–au îmbracat în zdrenţe, l–au înghiontit afară din biserică, l–au pus pe o sanie ţărănească şi l–au dus la Mănăstirea Bogoiavlenskaia, cu înjurături şi bătăi. O gloată imensă l–a condus, cu lacrimi în ochi pe marele ierarh, alesul Domnului, care binecuvânta, calm, mulţimea. Înainte de a intra pe porţile mănăstirii s–a îndreptat către popor, zicând:

„–Copiii mei! Am făcut tot ce mi–a stat în putinţă. Dacă nu v–aş fi iubit, n–aş fi stat nici o zi în scaunul de mitropolit. Puneţi–vă nădejdea în Dumnezeu, răbdaţi!”

A doua zi l–au adus la Kremlin pentru a i se citi sentinţa. Acuzat păsămite de vrăjitorie şi de alte crime, Filip urma să–şi petreacă restul vieţii în temniţă. Aici avea să–l întâlnească pe fostul său ucenic, Paisie, acum egumen la Solovet, care nu s–a ruşinat să clevetească împotriva sfinţitului său dascăl şi îndrumător. Sfântul i–a reamintit pe scurt cuvintele Mântuitorului: cine va zice fratelui său, nebunule, vinovat este să ardă în focul gheenei…

„–Omul culege ceea ce seamană, i–a mai spus Filip. Ţine minte că nu vorbesc de la mine, Mântuitorul o spune. Iar tu, ţarule – a cuvântat dreptul arhipăstor îndreptându–se către Ivan cel Groaznic –, gândeşte–te la împăraţii care s–au preaslăvit prin fapte bune, dar şi la cei care au fost supuşi asprei şi dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.”

Cu o mişcare smucită a braţului, Ivan a făcut semn ca Filip să fie îmbrâncit afară. A fost dus îndată într–o chilie umedă şi întunecoasă de la Mănăstirea Bogoiavlenskaia, în care neînfricatul mărturisitor al adevărului şi al dreptei credinţe avea să rămână legat în lanţuri grele, cu gâtul prins în obezi, lipsit de hrană. Acolo avea să–i trimită Ivan capul tăiat al iubitului său nepot, cu porunca de a i se spune întemniţatului: „După cum vezi, iubitei tale rude nu i–au ajutat vrăjitoriile tale”. Sfântul s–a ridicat în picioare, a binecuvântat capul retezat, l–a sărutat pe frunte şi a rugat ca sângerosul „cadou” să–i fie înapoiat ţarului. Mânios la culme, Ivan a poruncit ca întemniţatul să fie executat îndată, dar episcopii, puşi în faţa unei situaţii nemaiîntâlnite, fiindcă până atunci nu fusese ucis, astfel nici un întâistătător al Bisericii, l–au implorat pe ţar să cruţe viaţa mitropolitului.

Sfântul arhipăstor a fost dus de la Mănăstirea Bogoiavlenskaia la Mănăstirea Nikolskaia, unde a fost închis din nou într–o chilie întunecoasă; din nou i–au pus picioarele în obezi şi lanţuri grele la mâini, legându–l cu un lanţ gros de gât. În aceeaşi chilie a fost închis şi un urs flămând. A doua zi, ţarul însuşi s–a dus la temniţă, convins că mucenicul pierise în ghearele ursului, dar cumplita fiară stătea liniştită într–un colţ al chiliei–temniţă. Mulţimea înconjurase mănăstirea, rămânând acolo ziua şi noaptea, vrând să ştie dacă preaiubitul păstor mai este sau nu în viaţă. În popor începuse să se vorbească despre minunile sale, ceea ce l–a înfuriat şi mai mult pe Ivan, determinându–l să–l trimită pe Filip la o mănăstire în Tver, unde urma să rămână tot întemniţat.

A trecut aproape un an de când Sfântul Filip se chinuia în închisoare. În decembrie 1569, ţarul, în fruntea „drujinei” sale, a întreprins o campanie de „pedepsire” a oraşelor Novgorod şi Pskov pentru o aşa–zisă trădare. Atunci, din porunca lui Ivan, în chilia lui Filip s–a înfăţişat Ivan Maliuta Skuratov, zicându–i păsămite cu adâncă smerenie: „Stăpâne sfinte! Am venit să primesc de la tine binecuvântare pentru măritul ţar care pleacă la luptă ca să–i pedepsească pe răzvrătiţii din Novgorod”. Sfântul cunoştea prea bine adevăratul motiv pentru care venise Maliuta. Cu trei zile mai devreme se destăinuise cuiva, spunându–i: „Nevoinţele mele se apropie de sfârşit!”, şi a cerut să fie împărtăşit cu Sfintele Taine. Răspunzându–i ticălosului, i–a zis: „Fă ce vrei, dar să ştii că darul lui Dumnezeu nu se obţine prin înşelăciune”. Spunând aceasta a început a se ruga, implorându–L pe Domnul să–i primească sufletul în pace. Maliuta i–a pus pe faţă o pernă, ţinându–i–o aşa până când l–a sufocat, iar mai–marelui mănăstirii i–a spus în batjocură că fostul mitropolit murise, fiindcă îl bătuse mangalul la cap, din neglijenţă.

Era în ziua de 23 decembrie 1569. În acest chip s–a sfârşit viaţa pământească a marelui ierarh, care şi–a jertfit viaţa pentru turma sa. Pe firmamentul Bisericii ruseşti au strălucit mulţi ierarhi, dar există printre ei doar un singur mucenic care şi–a dat viaţa pentru adevăr şi pentru iubirea de oameni. Slava lui va rămâne şi nu se va veşteji în veci, aşa cum întregi şi neputrezite au rămas moaştele sale.

Moaştele lui au fost încredinţate pământului îndată după mucenicescul său sfârşit şi chiar în prezenţa ucigaşului, într–un mormânt aflat în spatele bisericii mănăstirii, în anul 1591, ele au fost strămutate de la Tver la mănăstirea de la Solovet, locul nevoinţelor monahiceşti ale Sfântului Mucenic, după ce fuseseră găsite pe de–a–ntregul intacte, neputrezite. Ele au fost aşezate într–un mormânt pregătit dinainte, în biserica pe care o ctitorise, lângă locul de veci al îndrumătorului său întru viaţa monahicească, călugărul Iona Sanin.

Prima minune săvârşită de Sfântul Ierarh Filip a fost asupra arhitectului Vasilie, peste care se prăvălise un copac uriaş, zdrobindu–i mâinile şi picioarele, încât a fost transportat cu mare greutate, din locul unde se întâmplase nenorocirea, la mănăstirea Solovet. A zăcut, nemişcat, la pat trei ani la rând. În ajunul sărbătorii Naşterii Domnului a adormit supărat că nu poate merge la biserică. Avea totuşi să se afle într–o biserică în vis; se făcea că era la Vecernie şi în faţa lui statea Filip, înveşmântat ca pentru slujbă, strălucind de o sfântă lumină, cu cadelniţa în mână. Minunatul bărbat i–a vorbit, spunându–i: „Scoală–te, Vasilie, şi i–a întins mâna să se ridice, murmurând: fă–te sănătos, în numele Domnului!” Bolnavul a început să tremure, s–a deşteptat, dându–şi seama cu uimire că stă pe picioarele lui, lângă patul pe care bolise trei ani, fără să se poată ridica. Îndată a mers la biserică şi le–a povestit fraţilor toate câte i se întâmplaseră.

Încă în anul 1636 a fost alcătuită şi tipărită slujba sfântului, iar în 1646 sfintele sale moaşte au fost aşezate în biserică, la vedere, pentru închinare. În anul 1652, faimosul Nicon, pe vremea aceea Mitropolitul Novgorodului, din însărcinarea Ţarului Alexie Mihailovici şi a Patriarhului Iosif, a mers la Solovet după moaştele Sfântului Ierarh Filip. Venise la mormântul acestuia aducând cu sine o emoţionantă scrisoare a Ţarului în care i se adresa sfântului, ca şi cum ar fi vorbit cu el, fiind în viaţă. „Te rog, vino aici, pentru că greşeala străbunicului meu, Ţarul şi Marele Cneaz, făcută din nestăpânită mânie şi din îndemnul celor ce te pizmuiau, să capete dezlegare. Supărarea pe care i–o porţi ne face să ne simţim părtaşi la crima lui. Eu nu sunt vinovat de suferinţele tale, dar mă simt îndemnat să mă întristez şi să deplâng faptul că ai fost izgonit pe nedrept şi că până în ziua de astăzi ai fost lipsit de vrednicia de întâistătător al cetăţii de scaun împărăteşti. Prin aceasta îmi plec autoritatea mea împărătească înaintea ta, în numele celui ce a greşit faţă de tine. Odată cu venirea ta la noi, iartă–i greşeala.” Solemnitatea întoarcerii ierarhului pe scaunul de pe care fusese izgonit s–a arătat a fi emoţionantă, dar şi plină de învăţăminte.

Ţarul îi scria boierului Obolenski: „Dumnezeu ne–a dăruit nouă, marelui domn şi stăpân, un soare măreţ, întocmai cum în vechime împăratului Teodosie, tot El i–a redat moaştele prealuminatului Ioan Gură de Aur, aşa a binevoit să ne redea şi nouă moaştele neputrezite ale unui nou Petru, ale unui al doilea Pavel, propovăduitorul, şi ale unui al doilea Gură de Aur, măreţul soare Filip, Mitropolitul Moscovei. Noi, marele domn atotstăpânitor, cu de Dumnezeu iubitorul Mitropolitul nostru Nicon al Novgorodului, acum, din mila lui Dumnezeu Patriarh, cu Sfântul Sobor, cu boierii şi cu toţi creştinii pravoslavnici, până la copii în scutece i–am ieşit în întâmpinare, la Naprudnaia, primindu–l cu mare cinste în capitala noastră. De îndată ce l–am primit, a vindecat–o pe o mută demonizată care a început să vorbească, devenind pe deplin teafără. Când am ajuns la scaunul de judecată, nu departe de locul unde se afla stabul stingătorilor de focuri năprasnice, a mai vindecat o tânără, care îi ieşise în cale, de faţă fiind şi soli veniţi din Lituania. Când moaştele au ajuns la „Lobnoe mesto” (locul unde se citeau ukazurile împărăteşti şi se executau osândiţii la moarte), toţi au vărsat lacrimi de umilinţă. Păstorul izgonit fără vină se întorcea la scaunul său, în piaţa de lângă Palatul de culoarea granitului a fost vindecat un orb. În catedrală a stat zece zile, în mijlocul sfântului locaş. Se trăgeau clopotele de dimineaţa până seara, ca în Săptămâna luminată, în fiecare zi căpătau vindecare doi, trei bolnavi, uneori chiar cinci, şase sau şapte. S–a însănătoşit soţia lui Ştefan Veliaminov. Mai înainte ea rugase să i se facă rugăciunea de ieşire a sufletului.

Când nu mai nădăjduia în nimic, i–a apărut Făcătorul de minuni, zicându–i: „Du–te la mormântul meu”. Femeia era oarbă şi surdă şi timp de opt ani nu se ridicase din pat. Când au adus–o şi s–a apropiat de moaşte a început să vadă şi să audă şi a plecat sănătoasă. Când au fost aduse moaştele sfântului în catedrală şi au fost aşezate pe amvon, ne–am minunat foarte, dând slavă şi vărsând lacrimi la gândul că izgonitul se întoarce, bucurându–se de cinstirea ce i se cuvenea. Unde îi erau acum prigonitorii? Sfetnicii mincinoşi? Unde clevetitorii şi pârâşii? Minţile orbite de goana după câştiguri ruşinoase? Unde cei ce îşi doreau putere pe seama prigonitului?

Mai rămas–a oare vreunul dintre ei? Nu! Pierit–au cu toţii! Dispărut–au pe vecie toţi cei orbiţi de setea de răzbunare a bunicului meu. Iar dacă nu se vor fi pocăit înainte de moarte, blestemaţi vor fi în vecii vecilor! Ce fericiţi sunt cei ce ţin poruncile lui Hristos! Fericită este dreptatea care nu–i face pe oameni să se schimbe după cum bate vântul! Fericit, de trei ori fericit, este cel ce a ţinut poruncile lui Hristos, suferind pentru aceasta chiar de la ai săi! Nimic nu poate fi mai de preţ şi mai de folos decât să te mângâi cu adevărul, să suferi pentru el, să–i judeci pe oameni cu dreptate. Să ne rugăm zi de zi Creatorului cu mulţumire, pentru ca Domnul, prin mijlocirea Maicii Preacurate şi pentru rugăciunile sfinţilor Săi, să ne dea nouă şi boierilor noştri a–i judeca pe oameni cu dreptate şi pe toţi deopotrivă.”

Sfintele moaşte au fost depuse în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”, în altar, la uşa dinspre miazăzi, unde odihnesc şi astăzi. Pe locul unde s–a săvârşit solemnitatea de întâmpinare a sfintelor moaşte s–a aşezat o Cruce, care se află şi astăzi în înteriorul unui paraclis, pe locul care avea să se numească „Krestovaia zastava”.

„Slăvimu–l pe Filip înţeleptul, îndreptător pravoslavnicii credinţe, vestitor al adevărului, râvnitor al lui Gură de Aur, luminătorul pământului rusesc. Neobosit osânditu–i–ai cu cuvântul pe cei ce nu ascultau de poruncile tale, cu singura putere ce ţi–a fost dată de Dumnezeu. Săvârşi–tu–ţi–ai călătoria, păzind dreapta credinţă, fericitule sfinţite părinte, învrednicindu–te de cununa cea luminoasă a dreptăţii. Cu tine împodobeşte Domnul biserica Maicii Sale, iar trupul tău cel neputrezit, cel ce, în surghiun fiind a fost încercat de crâncena suferinţă, rămas ani mulţi în adâncul pământului, ca o comoară de mare preţ, întors a fost scaunului tău arhipăstoresc, spre mângâierea şi bucuria turmei tale” (Condac şi stihoavna din slujba Sfântului Ierarh Filip).

Sinaxarul de la Radonej

Read more: ŢARUL http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-31/item/360-tarul#ixzz1236GIjQ0

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: