Skip to content

SEARA LA TELEVIZOR

11 October 2010

Scris de Mugur VASILIU

Pe la sfârşitul anilor 80, tata a cumpărat un televizor cu tranzistori. Ne-am hotărât ca televizorul vechi, cu lămpi, să-l ducem la ţară, la bunica. Bunica era foarte bătrână şi nu prea plecase din bătătură, până la cei 90 de ani ai ei. Am făcut după cum am hotărât, apoi am montat o antenă pe casă, şi în cele din urmă i-am explicat bunicii cum se bagă în priză. A trecut un timp şi am ajuns din nou la ea, şi mare ne-a fost mirarea când ne-a pus că nici nu băgase în priză televizorul. Ne-am gândit că o fi teama şi sfiiala ţăranului în faţa tehnicii; am dat drumu la televizor, am făcut claritatea imaginii – sub ochii ei. Când a văzut imaginea în mişcare a rămas o clipă descumpănită. Apoi s-a relaxat şi m-a descumpănit pe mine pentru mult timp: „Uite mamaie cum se vede, de parcă ar fi nişte oameni!”. A fost pentru prima dată când mi-am pus problema războiului dintre „a fi” şi „a părea”, fiindcă pentru mine, până în acel moment ceea ce vedeam la televizor, chiar aia era. Un tigru la vânătoare era un tigru la vânătoare – aşa încât eram oricând gata să bag mâna în foc că eu – cu ochii mei am văzut un tigru la vânătoare. Şi tocmai nu-i aşa, ceea ce am văzut eu a fost o imagine care părea că este un tigru la vânătoare. Cu acest raport între „a fi” şi „a părea” se ocupă ocultismul şi magia, care stau la baza construcţiei iluziei şi pierderii sufletului – dar despre aceste lucruri nu vom discuta în textul de faţă.

Din ce în ce mai multe lucruri – obiecte – de care ne folosim, pe care le îngrijim cu multă atenţie îşi pierd semnificaţia iniţială

Mai precis îşi schimbă semnificaţia, ca într-un act ritualic de magie. Mobilul, maşina, televizorul, etc., sunt obiecte care s-au transformat în prelungiri ale corpului uman, în motor al gândirii omului contemporan, mai pe scurt în elemente fără de care – în gândul fiecăruia – viaţa noastră nu ar mai fi posibilă. Raportul nostru cu aceste obiecte devine unul foarte strâns.

La prima vedere e explicabil: telefonul te ajută să-ţi rezolvi cu mult mai uşor treburile şi unde mai pui că într-un fel îţi dă o stare de securitate – în orice situaţie poţi să chemi un ajutor. Computerul, este evident, te ajută să iei contact cu lumea întreagă şi totodată îţi deschide mintea – orice informaţie, în orice moment este un record şi un deziderat al oricărui om care vrea să fie informat, în această epocă a informaţiei. Televizorul nici nu ştim dacă mai trebuie luat în discuţie. E evident că nu ai cum să trăieşti fără să ştii ce se petrece în lume – toate informaţiile, imaginile, sunetele îţi sunt înfăţişate, fireşte prin grija unor oameni care au intenţii bune, care vor să te convingă că tu eşti cel mai bun, că tu meriţi, că tu participi la viaţa întregului univers, care probabil ar dispărea fără tine.

Dar, prima vedere este un fel de promo, e display-ul, fiindcă la o analiză mai atentă vom constata că lucrurile stau cu totul altfel.

Fiindcă tocmai aceste obiecte sunt folosite împotriva noastră: pentru supravegherea noastră (telefonul şi calculatorul şi în perspectiva apropiată cipurile implantate în corpul uman), pentru transmiterea ordinelor de la stăpânii noştri în aşa fel încât noi să ne dorim mai mult ca orice să le executăm (aşa des numita manipulare cu televizorul şi celelalte mass-media), pentru a putea să punem în aplicare ce ne cer aceştia (maşina de la firmă,…).

Cum altfel decât prin mass-media, prin televizor – pe care cei mai mulţi îl iubesc cu ardoare – cum altfel ar fi putut fi propagate nişte inepţii atât de mari, fără precedent în istoria omenirii: boli care nici nu există sunt declarate ca pandemice (consecinţele sunt uriaşe şi nu doar economic prin schimbarea pieţei de carne ci, cu mult mai important, prin verificarea şi probarea funcţionalităţii maşinii de manipulare), războaie criminale, în care sunt bombardate spitale, creşe şi şcoli, în care sunt ucişi civili în casele lor sunt prezentate şi crezute ca acte de eroism; catastrofe reale ale economiei româneşti sunt prezentate ca victorii triumfale; crima este prezentată ca o binefacere iar eroul devine un criminal odios?

Şi iată cum jocul încetează de a mai fi o joacă de-a democraţia, de-a ştiinţa şi de-a binefacerea umanităţii. În momentul în care începi să observi, totul devine abrupt şi deosebit de periculos. Pe cât de odios, pe atât de incredibil – mintea unui om normal refuză să creadă anormalitatea în act. Acesta este un lucru foarte bun pentru ei, cei din spate, cei nevăzuţi. Pentru a fi şi mai greu de crezut au inventat „teoria conspiraţiei” – cei care văd, cei care ştiu, cei care încearcă să le atragă atenţia celorlalţi, toţi aceştia sunt oficial „bolnavi de teoria conspiraţiei”. Şi la urma urmei „n-o fi dracu atât de negru”. Ei bine, aici e o problemă, fiindcă dracu este cel care defineşte negru, este cel mai negru-negru care există, este esenţa negrului – iată adevărul, pe care însă, până la actul final, lumea nu-l va crede!

Am urmărit împreună, ca pe un meci sau ca pe un film american, cum a fost creat pretextul distrugerii unui popor:

nu mai este un secret nici pentru americani – care de altfel au şi protestat aflând adevărul – că blocurile gemene au fost dinamitate, că nu a fost vorba de nici un act terorist musulman; secret a rămas însă motivul pentru care a fost invadat Irakul. Dar din acest act de terorism internaţional practicat de SUA, noi am rămas cu imaginea eroismului armatei americane, propagată de televiziune. Această imagine falsă, ,de fapt întoarsă cu totul pe dos, s-a dovedit a fi foarte folositoare pentru conducătorii României, care au avut creat pretextul pentru „a ajuta” cu armată şi financiar o Americă victimizată la maxim – în realitate pentru a participa şi noi la aceste acte de jaf şi terorism internaţional. Iată cum traficul cu imagine pregăteşte şi justifică anticipat acţiuni de război, obţinând şi sprijinul nostru. Şi aceasta tot cu ajutorul acelui instrument numit televizor.

Postul tv Realitatea ne prezintă ştirea de senzaţie: vinovaţi de transmitea virusului gripei porcine se fac moaştele şi icoanele!

Priviţi cum zilele acestea toate mijloacele de propagarea minciunii în mase se străduiesc să ne arate împotriva oricărui bun simţ că suntem într-un pericol enorm dacă nu ne vaccinăm. Urmăriţi cum vietăţile pe care ne-am obişnuit să le numim oameni, din raţionamente pur anatomice, se înghesuie fără a avea nici cea mai vagă idee despre ceea ce fac, şi cum o moarte este transformată, prin tehnica minciunii fără limite, într-un motiv de isterie naţională.

Mai urmăriţi cum toate mijloacele de minţit masele sunt de aceiaşi părere susţinând aberaţii nemaiîntâlnite în istoria omenirii – cum că în anul 1918 au murit 50 de milioane de oameni din cauza aceluiaşi virus de gripă porcină!!! Sigur că au murit foarte mulţi oameni în 1918 dar nu pentru că nu se inventase vaccinul, ci pentru că Lenin şi Stalin ştiau să vaccineze doar cu gloanţe.

Însă, ceea ce nu se spune este că în anul 1976, în America s-a făcut acelaşi vaccin care a fost oprit, fiindcă a lăsat în urma lui o mulţime de morţi şi, oficial, 4000 de copii handicapaţi. Nu se spune nici că o mulţime de savanţi din toate ţările atrag atenţia asupra inutilităţii şi pericolului acestui vaccin; sau că în Anglia vaccinul acesta se donează, fiindcă nu vrea nimeni să-şi pună viaţa în pericol inutil. Aceşti oameni care propagă boala şi moartea prin minciună sunt cei care ar trebui să se îngrijească de viaţa şi sănătatea noastră? Şi, de fapt, cine sunt şi ce urmăresc ei? Cu siguranţă că dacă urmăresc un bine nu e binele românilor.

Şi mai departe, priviţi cum postul tv Realitatea ne prezintă ştirea de senzaţie, descoperită de curând şi care este menită să ne salveze pe toţi de o moarte groaznică în chinurile gripei porcine: vinovaţi de transmitea virusului gripei porcine se fac moaştele şi icoanele! Până unde poate merge ticăloşia lor? Tocmai am spus, nu are margini! Nu tăcerea şi nu poziţia de pasivitate legumicolă ne poate scoate din această situaţie, pe care sunt destui în România care o pricep.

„Intelectualitatea noastră reacţionează; …prin tăcere!”

Când am discutat cu un prieten despre situaţia generală de la noi din ţară, fiind eu neresemnat faţă de complicitatea românilor la toate ticăloşiile ştiute ale conducătorilor, la lipsa de reacţie a intelectualităţii româneşti care nu mai are nici o părere – în cel mai bun caz –, am primit un răspuns care m-a lăsat perplex. „Nu-i aşa! Intelectualitatea noastră reacţionează; sigur că o face, dar trebuie ţinut cont de toate circumstanţele actuale. Chiar cred că se poate spune că există o luare de poziţie… prin tăcere!”. Cu alte cuvinte, tăcerea pe care eu o credeam vinovată devenise sau era, în ochii prietenului meu, nici mai mult nici mai puţin decât o reacţie. De atunci am refuzat să mai vorbesc cu el, nu din supărare, ci tot ca reacţie.

Realitatea este că atunci când este vorba de lucrurile importante, românii au învăţat să tacă cu aplomb, cu înţelepciune şi cu mare hotărâre. Despre hoţie se tace hotărât şi poate mustrător, despre vânzarea şi distrugerea ţării se tace dezaprobator dacă nu chiar cu indignare, despre gripa porcină se tace ştiinţific şamd. Şi fiindcă de văzut sunt văzute toate ticăloşiile şi prostiile celor care sunt angrenaţi şi răspunzători pentru viaţa noastră atât cotidiană cât şi în istorie, cred că ne apropiem de o stare nemaivăzută în istoria românilor: cred că suntem în pericol să amuţim cu toţii şi de tot (sigur că şi din înţelepciune şi din creştinismul nostru cel de tot păgân şi din…).

Odată ce ai înţeles lucrurile acestea te vei linişti, nu vei mai aştepta niciodată o reacţie faţă de aberaţiile şi tâmpeniile care ţi se întâmplă. Fiindcă, vei şti că există o reacţie foarte solidă şi hotărâtă şi promptă etc,… prin tăcere. Şi, dacă atunci când se va reacţiona cel mai tare – asta numai tu o vei şti, tocmai ca urmare a discreţiei cu care se va lua poziţie! – dacă atunci ţi se va face dor să auzi şi vorbe, nu-i nici o problemă. Deschizi televizorul şi vei auzi ceea ce este de auzit. Şi fireşte că te vei supune la tot ce vei auzi, la tot ce ţi se va transmite prin suprafaţa lucioasă a ecranului. Dar – şi asta desigur, ştii tot numai tu! – te vei supune numai aşa… ca să-i păcăleşti pe cei care pur şi simplu te subjugă; adică te prefaci că te laşi subjugat, fiindcă tu în interiorul tău eşti un… om liber.

Toate aceste judecăţi şi multe altele le-am auzit şi nu doar o dată şi nu de la oameni cu probleme mintale, ci de la indivizi care fac parte, în cea mai mare parte, din ceea ce se numeşte – ridicol! – intelectualitatea românească.

Demenţa capătă dimensiuni siderale

Complicitatea intelectualilor la devalizarea culturii şi a însăşi existenţei româneşti este escamotată în fel şi chip – de la superioritatea gânditorului care nu se amestecă în viaţa cotidiană (dar care fireşte nu uită să profite de toate privilegiile care îi ies înainte în toată viaţa lui) şi până la defectul de auz, care duce la rândul său printr-un proces complex şi neînţeles la defectul de vorbire, adică la muţenie. Cine nu se supune acestor „strategii”, dezvoltate de-a lungul istoriei noastre democratice, este după cum urmează: inconştient, nematurizat, excentric, se dă mai deştept decât ceilalţi, un neisprăvit, şamd. Întreţinerea demenţei se face foarte simplu cu ajutorul celui mai mare rău la care suntem cu toţii părtaşi: acceptarea asumată a subjugării personale de către un sistem al cărui reprezentanţi sunt în cea mai mare parte nevăzuţi. Or, această stare de sclavie nu mai este menţinută cu biciu – ca în vremurile vechi – ci prin impunerea unor norme „democratice” transmise prin mass-media – în primul rând prin televizor.

Lordul J. K. Chesterton recomandă ca aparatele de radio să fie împărţite pe reţetă

Într-un volum de eseuri de la începutul secolului trecut, lordul J.K. Chesterton punea în discuţie invenţia momentului: aparatul de radio. Nu că n-ar fi fost bun, dar Chesterton discuta despre situaţiile în care acesta ar trebui să fie folosit, de împrejurările când aparatul de radio şi-ar dovedi utilitatea. În concluzie, lordul recomandă ca aparatele de radio să fie împărţite pe reţetă, de către medici, fireşte, mai întâi bolnavilor locomotori. Adică celor care nu pot merge la concert, celor care nu pot lua contact cu lumea, ca urmare a faptului că nu pot merge. Fiindcă, motivează Chesterton, dacă s-ar răspândi aparatele de radio cu nemiluita atunci foarte mulţi ar fi în situaţia bolnavilor locomotori, folosind cârje fără însă ca ei să fie bolnavi de loc, iar urmarea ar fi că, în timp, picioarele celor sănătoşi care ar folosi cârjele s-ar atrofia, devenind ei înşişi bolnavi locomotori. Aceiaşi discuţie ar putea fi făcută şi despre televizor – sau ar fi putut fi făcută mai înainte ca acest aparat să ni se pară un membru al familiei, acum e mult prea târziu.

Dacă ne uităm puţin în urmă constatăm că întreaga perioadă din decembrie 1989 şi până acum stă sub semnul televizorului

Am aflat cu stupoare – chiar în perioada când încă mai mureau oameni nevinovaţi pe străzile regizate de Sergiu Nicolaescu, răpuşi de gloanţe de loc regizate – că românii se bucurau, în sfârşit, de libertatea de a vedea mai multe desene animate! Nu inventez, vă rog să vă amintiţi! Lovitura de stat dată în numele unei revoluţii a fost una construită regizoral, de altfel este uşor de înţeles că, dacă românii nu s-ar fi uitat încontinuu la televizor, „revoluţia n-ar fi reuşit”. Aşa a continuat şi continuă şi astăzi. E adevărat că s-au schimbat tragi-comic subiectele trucajelor, iar maisusnumitul regizor nu mai participă. E interesant cum, dintr-o repulsie faţă de propaganda făcută pentru Ceauşescu s-a ajuns astăzi să se facă propagandă neîncetat pentru pasta de dinţi, pentru medicamente, mai pe scurt pentru obiecte. Altfel spus, cântările de laudă care se cuvin şi se cuveneau lui Dumnezeu şi care erau rostite, prin perversiune, pentru un om şi pentru o orânduire – pentru Ceaşescu şi pentru orânduirea comunistă – astăzi sunt rostite pentru pasta de dinţi şi guma de mestecat şcl. De la Dumnezeu şi până la pasta de dinţi pare a fi traseul omului îndumnezeit, al creştinului, până la omul modern.

S-au văzut multe, din cât putem afla de la cei care ne-au scris din timp, dar să cânţi pasta de dinţi pare prea mult. Şi totuşi aşa este. Astfel că, în ultimă instanţă, televizorul este garantul cel mai important pentru orientarea noastră în existenţă – ceea ce vezi la televizor aia e!

Aceasta este utilitatea televizorului: declanşarea paraliziei sufleteşti, bestializarea fiinţei umane prin golirea interioară şi apoi prin primirea nălucilor, pentru ca mai apoi să poată fi trecută în rândurile, din ce în ce mai mari, ale nefiinţelor. Nu este nici un fel de exagerare.

Ce este uluitor în această poveste este faptul că tocmai noi, fiecare dintre noi, suntem în stare de mari sacrificii – pe care chiar le facem – pentru a ne procura aceste obiecte

Din altă perspectivă, ceea ce este uluitor în această poveste este faptul că tocmai noi, fiecare dintre noi, ne dorim cu ardoare, suntem în stare de mari sacrificii – pe care chiar le facem – pentru a ne procura aceste obiecte care sunt spre des-fiinţarea noastră. Iar dacă se întâmplă dintr-un motiv sau altul să nu ne putem folosi de unul dintre aceste obiecte, atunci e catastrofă. Cum să stai fără mobil (doar trăim într-o lume a comunicării)? Ce viaţă mai e şi asta fără televizor (ştiu nenumărate cazuri când faptul că s-a stricat televizorul a însemnat un dezastru)? Nu prea mai sunt copii moderni fără calculator şi nici părinţi moderni fără maşină.

Toate aceste obiecte nu sunt nici bune nici rele în sine. Dacă ar rămâne pur şi simplu nişte lucruri de care ne folosim atunci când este într-adevăr necesar, atunci ele îşi îndeplinesc funcţia. Dar dacă – aşa cum se întâmplă cel mai frecvent – ele devin mai mult sau mai puţin conştient părţi din noi, cârje pentru oameni sănătoşi atunci se poate vorbi despre un fenomen din ce în ce mai frecvent în lumea contemporană, o boală sufletească ucigătoare: înlocuirea sensului firesc al existenţei noastre cu un surogat obiectual, înlocuirea lui Dumnezeu cu un tub de pastă de dinţi.

Cum ar putea fi domolită populaţia care simte foamea şi frigul dacă nu prin prezentarea unei călduri insuportabile şi a unei îmbelşugări imaginare

Acestea şi mult mai multe ne sunt livrate de către cei care ne vor săraci, bolnavi, imbecili şi uşor guvernabili – de exemplu prin televizor. Adică prin acel obiect pe care noi ni-l dorim atât de mult, cu voluptatea cu care un dement îşi doreşte propria schilodire – şi mai şi plăteşte pentru ca să rămână infirm. Cum ar putea fi domolită populaţia care simte foamea şi frigul dacă nu prin prezentarea unei călduri insuportabile şi a unei îmbelşugări imaginare. Dacă nu am avea televizor cum s-ar putea ca să ne liniştim în faţa realităţii cutremurătoare a apropierii sfârşitului. Economia românească este la pământ? Nu-i nimic, ieşim la televizor şi explicăm lumii că nu-i adevărat, economia României nu este la pământ. Dimpotrivă ea înfloreşte dar nu ştim noi cum să ne dăm seama de asta, fiindcă nu suntem specialişti – de parcă trebuie să fii specialist să-ţi dai seama că nu e bine când oamenii n-au ce mânca, când se moare de foame şi de frig, când bătrânii care au muncit o viaţă cerşesc, pentru că nu mai pot trăi!

În cele din urmă, pentru a arăta ceea ce înseamnă această cutie în care se ivesc tot felul de maimuţe care mai de care mai necunoscute, n-ar trebui mai mult decât să ne imaginăm că într-o bună zi s-ar întrerupe curentul. Nu cred că ar însemna prea mult faptul că aceia care mergeau ieri cu tramvaiul vor merge astăzi cu autobuzul sau pe jos, şi nici nu cred că ar conta că nu am mai putea folosi sculele noastre electro-casnice – alţi membri ai familiei; cu certitudine ceea ce ar conta cel mai mult, atât de mult încât… nimic nu poate fi mai mult, ar fi că am fi puşi în situaţia – să nu fie! – de a nu mai putea să ne uităm la televizor.

Ce e de făcut? Cine ne apără, cine ne ajută să scăpăm de acest tăvălug care se îndreaptă spre noi?

Şi cu toate acestea, trebuie să mai existe o cale. Ce e de făcut? Cine ne apără, cine ne ajută să scăpăm de acest tăvălug care se îndreaptă spre noi şi pe care pare că nimic nu-l mai poate opri? În starea de criză îţi dai seama de pericol şi pricepi multe din momentele, gesturile, întâmplările, fenomenele pe lângă care ai trecut fără să le înţelegi.

În interiorul Bisericii şi în apropierea lui Hristos, a Adevărului, minciuna nu mai poate trece

Acum înţelegem de ce e atât de important, pentru cei din spatele celor care ne conduc, ca Biserica şi Hristos să fie alungaţi din viaţa noastră, să fie îndepărtaţi ca inutili şi, mai mult, ca piedici pentru existenţa noastră – tocmai fiindcă în interiorul Bisericii şi în apropierea lui Hristos, a Adevărului, minciuna nu mai poate trece; chiar dacă nu ştii multe dintre lucrurile acestea, ţi se poartă de grijă; doar în afara Bisericii şi îndepărtându-ne de Hristos putem fi minţiţi şi atraşi spre non sens. Mai departe, acum putem înţelege de ce icoanele trebuie să iasă din şcoli, de ce crucile jignesc demnitatea individului, de ce există drepturile omului ca cetăţean şi nu există drepturile soborului, comunităţii trăitorilor întru Hristos, de ce moaştele şi icoanele sunt vinovate pentru transmiterea bolilor ucigaşe (noi credem că într-adevăr sunt ucigaşe pentru ei şi icoanele şi moaştele).

Unii ierarhi ai Sinodului fac parte din organizaţii secrete, discrete sau anticreştine deghizate în asociaţii de binefacere şi caritate…

Şi mai înţelegem multe lucruri triste… de ce Biserica Ortodoxă Română nu a luat poziţie în momentele în care Hristos a fost hulit, de ce unii ierarhi ai Sinodului fac parte din organizaţii secrete, discrete sau anticreştine deghizate în asociaţii de binefacere şi caritate…; mai înţelegem de ce sunt nesocotite canoanele sfinţilor părinţi sau considerate ca depăşite şi interpretabile; de ce aceia care se implică în apărarea credinţei sunt prigoniţi, tocmai de ierarhi ai Bisericii; de ce cei care l-au mărturisit pe Hristos şi au murit cu moarte de martiri şi mucenici, au suferit prigoana din partea Bisericii prin vocea şi fapta Patriarhului Miron Cristea; de ce acum aceiaşi Biserică, de această dată prin vocea Patriarhului Daniel continuă prigoana, în ciuda evidenţei că se află în faţa unor sfinţi; de ce…

Istoria Bisericii este plină de încercări care de care mai grele

Pe de altă parte, înţelegem şi că există un singur acoperiş sub care trebuie să stăm: acela al Bisericii; mai înţelegem şi că Biserica este alcătuită din toţi credincioşii şi părinţii, iar cap îi e Hristos; şi că multe sunt ispitele prin care trec şi ierarhii noştri ca toţi credincioşii şi că nu toţi sunt la fel – istoria Bisericii este plină de încercări care de care mai grele, la capătul cărora de multe ori stă coroana muceniciei.

Read more: SEARA LA TELEVIZOR http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-30/item/348-seara-la-televizor#ixzz1231PROVg

 

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: