Skip to content

ROMÂNISM ŞI BISERICĂ

11 October 2010

Scris de Nichifor CRAINIC

Universală în dogmă şi naţională în mijloacele de a întrupa dogma în viaţă, Biserica Ortodoxă e cea mai potrivită formă de creştinism pentru dezvoltarea morală şi spirituală a unui popor. Ea nu-i sileşte natura etnică, ci i-o desăvârşeşte. Pacea şi buna învoire între oameni, adică scopul ei social, se realizează prin ridicarea oamenilor la un nivel spiritual, acelaşi pentru toţi. Dar în această operă de transformare şi de omogenizare socială pe un plan superior, Biserica Ortodoxă ţine seama de toate elementele pe care natura însăşi le pune la dispoziţie. Neamul e o unitate socială naturală. Ca organizaţie militantă, Biserica porneşte de la această unitate, potrivindu-şi forma pe măsura ei. Câte neamuri sunt ortodoxe, atâtea forme naţionale creează Biserica. Această plasticitate formală o deosebeşte fundamental de romano-catolicism care, peste unităţile naturale ale popoarelor şi nevrând să ţină seama de ele, impune forma unică, universală, juridică şi rigidă a statului papal. Istoria Occidentului e plină de conflictele razboinice dintre puterea papală şi diversele naţiuni, care refuzau pe rând să adere la statul juridic universal şi căutau să-şi întemeieze state naţionale independente. Aceste conflicte durează acolo din Evul Mediu până în zilele noastre, când le actualizează într-o formă atât de răsunătoare statul hitlerist în luptă cu Vaticanul.

În ortodoxie, asemenea conflicte sunt necunoscute. Biserica Ortodoxă nu concepe un Stat juridic supranaţional, pe care sa-l impună popoarelor. În această privinţă ea nu este rigidă, ci plastică, adică se organizează după unităţile naturale ale neamului. Biserica Ortodoxă e una în dogmă şi în spirit, dar multiplă în formele de organizaţie socială. Sub acest raport, ea e cu totul apolitică, pe când romano-catolicismul are un caracter politic acuzat. Pacea pe care o urmăreşte ortodoxia nu e uniformitatea juridică a statului papal (Pax romana), ci armonia liber consimţită a diversităţilor naţionale în sfera sublimă a ecumencităţii spirituale.

Noi avem un Patriarhat ecumenic la Constantinopol. Dar faţă de el, din punct de vedere al organizaţiei formate, fiecare Biserică naţională e independentă sau autocefală. Această autocefalie se obţine cu uşurinţă când respectiva naţiune ortodoxă a ajuns la un stadiu de conştiinţă independentă. Regimul aceste e necunoscut în romano-catolicism. În locul principiului autocefal, romano-catolicismul cunoaşte compromisul concordatelor.

Din imperiul medieval, fărâmiţat prin războaiele de independenţă ale naţiunilor occidentale, statul papal e redus azi la petecul de pământ al cetăţii Vaticanului. El n-a renunţat însă la universalismul juridic. În această perspectivă, el îi revendică pe catolicii din toate statele unde trăiesc. Peste calitatea lui naturală de cetăţean naţional al statului unde trăieşte, un catolic e cetăţean al statului juridic roman. Regimul concordatelor dintre Vatican şi diferitele state naţionale unde trăiesc catolici e un compromis între putere politică şi putere politică, prin care se recunoaşte, pe plan juridic, existenţa statului papal şi dreptul lui de imixtiune înlăuntrul graniţelor statelor naţionale.

Pentru noi, ortodocşii, e greu de conceput un asemenea regim. E ca şi cum am fi odată cetăţeni ai statului românesc, iar pe deasupra cetăţeni ai Patriarhatului de Constantinopol. Dacă guvernul român, bunăoară, ar lua câteva măsuri, care n-ar stânjeni întru nimic interesele noastre religioase, dar ar stânjeni interesele politice ale Patriarhatului de Constantinopol, am primi imediat ordin să luam atitudine împotriva statului nostru naţional. E cam ceea ce se întâmplă azi între Vatican şi statul german. Pentru mentalitatea noastră ortodoxă ar fi o situaţie absurdă. Principiul de la care pleacă ortodoxia în acţiunea ei pământească e respectarea unităţii naturale a colectivităţii naţionale, a neamului. Idealul ei social de pace şi de bunăvoire între oameni îşi găseşte elementele naturale în alcătuirea omogenă a neamului: sângele comun, sufletul comun, organizaţia politică comună. Toate aceste elemente sociale naturale care alcătuiesc baza organică de la care porneşte acţiunea de spiritualizare sau de perfecţionare a ortodoxiei. Departe de a stingheri aceste elemente ale vieţii naţionale, ortodoxia le ajută să se perfecţioneze.

Tocmai din această pricină, naţionalismul, ca tendinţă de afirmare amplă şi intensă a geniului etnic, nu se găseşte niciodată în conflict cu ortodoxia. El se găseşte însă în conflict aproape inevitabil cu catolicismul: atunci când se întâlneşte cu interesele supranaţionale ale statului juridic papal. Pentru ortodoxie, naţionalismul nu e decât lucrarea firească de perfecţionare a unităţii etnice, pe care Biserica e chemată s-o spiritualizeze. Astfel, naţionalismul e regimul politic care, cultivând şi intensificând principiile de omogenitate ale neamului, convine de minune ortodoxiei, care are de ridicat această omogenitate la nivelul spiritual al dragostei creştine. Între naţionalism şi ortodoxie nu poate exista decât cea mai strânsă colaborare în vederea operei de solidarizare socială şi de înnobilare a sufletului etnic în lumina idealului creştin.

Read more: ROMÂNISM ŞI BISERICĂ http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-40/item/506-romanism-si-biserica#ixzz1241zWmdm

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: