Skip to content

PROTOCOALELE ÎNŢELEPŢILOR SIONULUI II

11 October 2010

CAPITOLUL X

Forţa lucrurilor în politică. „Genia­litatea” mulţimii de jos. Ce promite lovitura de stat francmasonă. Votul obştesc. Stima de sine însuşi. Conducătorii francmasonilor. Călăuza genială a francmasoneriei. Otrava liberalismului. Constituţia e şcoala neînţelegerilor dintre partide. Epoca repu­blicană. Preşedinţii sunt creaturile francmasone­riei. Responsabilitatea preşedinţilor. „Panamaua”. Rolul camerei deputaţilor şi al preşedintelui. Franc­masoneria e o putere legiuitoare. Noua constituţie republicană. Trecerea la „autocraţia” francmasonă. Momentul proclamării „regelui universal”. Inocula­rea bolilor şi a altor nenorociri ale francmasoneriei.

Încep astăzi repetându-vă ceea ce v-am mai spus altă­dată, şi vă rog să vă aduceţi aminte că guvernele şi popoa­rele nu văd decât aparenţa, înfăţişarea de la suprafaţă a lucrurilor. Cum ar putea ele să le descurce înţelesul ascuns, când reprezentanţii lor se gândesc la petreceri înainte de orice? E de mare însemnătate pentru politica noastră să cunoaştem acest amănunt: ne va fi în ajutor când vom trece la discuţia diviziunii puterii, a libertăţii cuvântului, a pre­sei, a libertăţii de conştiinţă, a dreptului de asociaţie, a egalităţii înaintea legii, a inviolabilităţii proprietăţii, a locuinţei, a impozitului şi în sfârşit la discuţia puterii retrospective a legilor. Toate aceste chestiuni sunt de aşa natură încât nu trebuie să te atingi de ele de-a dreptul şi pe faţă, înaintea poporului. În cazul când eşti silit să iei contact cu ele, nu trebuiesc înşirate una câte una, ci trebuie să declarăm în bloc că principiile dreptului modern sunt recunoscute de către noi. Însemnătatea acestei omiteri constă în aceea, că un principiu căruia nu i-ai spus pe nume, îţi lasă libertatea de a exclude din el câte ceva fără ca aceasta să se observe, pe când dacă le-am enumera, ar trebui să le primim fără rezervă.

Poporul are o dragoste deosebităşi o mare stimă pen­tru geniile politice şi răspunde tuturor actelor de violenţă ale acestora prin cuvintele: „…E ticălos, grozav de ticălos, dar cât e de dibaci!… e numai un joc abil, dar cât e de bine jucat, cât e de obraznic!…”

Noi socotim să atragem toate naţiunile la zidirea unui nou edificiu fundamental, al cărui plan îl avem gata. Iată de ce trebuie ca, înainte de toate, să dăm dovadă de această îndrăznealăşi de această putere de spirit care, prin persoa­na actorilor noştri, va sfărâma toate piedicile din calea noastră. Când vom fi dat lovitura noastră de stat, vom spune popoarelor: „Totul mergea îngrozitor de rău, toţi au suferit mai mult decât poate îndura un om. Noi vom îndepărta pricinile suferinţelor voastre, adică naţionalită­ţile, graniţele şi diversitatea banilor. Bine înţeles că sunteţi liberi de a ne jura sau nu credinţă, însă puteţi voi oare face aceasta cu bună dreptate, dacă o faceţi înainte de a fi văzut ceea ce vă dăm noi?…” Atunci ne vor slăvi şi ne vor purta în triumf într-o însufleţire înnebunită de nădejdi. Votul obştesc, din care am făcut arma ridicării noastre la putere, şi cu care am obişnuit, prin diferite reuniuni şi tovărăşii, pânăşi unităţile cele mai mici ale membrilor omenirii -îşi va juca o ultimă dată rolul, pentru a exprima dorinţa întregii omeniri de a ne cunoaşte mai deaproape înainte de a ne judeca.

Iată de ce trebuie să împingem toată lumea spre votul obştesc, fără deosebire de clasăşi de cens electoral, pentru a putea întrona absolutismul majorităţii, pe care nu-l poţi obţine de la clasele censitare inteligente. După ce vom fi obişnuit în acest chip toată lumea cu ideea propriei sale valori, vom nimici însemnătatea familiei creştine şi valoa­rea ei educatoare, nu vom lăsa să se ridice individualităţile, cărora mulţimea, călăuzită de noi, nu le va îngădui să se scoată la ivealăşi nici chiar să vorbească: ea e obişnuită să nu ne asculte decât pe noi, care îi plătim supunerea şi atenţia. În acest fel vom face din popor o forţă atât de oarbă, încât nu va fi în stare să se mişte în nici o parte, fără a fi călăuzit de agenţii noştri, puşi în locul conducătorilor săi. El se va supune acestui regim, deoarece va şti că de aceşti noi conducători vor depinde câştigurile sale, darurile gratuite şi toate felurile de bunătăţi.

Un plan de guvernământ trebuie să iese gata dintr-un singur cap, deoarece ar fi incoerent, fără legătură, dacă mai multe minţi şi-ar împărţi sarcina de al stabili. De aceea, noi putem cunoaşte un plan de acţiune, dar nu trebuie să-l discutăm, pentru a nu-i distruge caracterul genial, legătura dintre părţile sale, puterea practicăşi înţelesul tainic al fiecăruia din punctele sale. Dacă e discutat şi schimbat prin votul obştesc, atunci planul va păstra urma tuturor concep­ţiilor false ale spiritelor care nu vor fi pătruns adâncimea şi legătura scopurilor urmărite. Planurile noastre trebuie să fie puternice şi bine concepute. De aceea noi nu trebuie să aruncăm munca genială a conducătorului nostru în picioarele mulţimii şi nu trebuie s-o încredinţăm nici chiar unei societăţi restrânse.

Aceste planuri nu urmăresc deocamdată răsturnarea aşezămintelor moderne. Ele le vor schimba numai econo­mia şi prin urmare toată dezvoltarea lor, care se va îndru­ma astfel potrivit planurilor noastre.

Lucruri aproape identice există, sub numiri diferite, în toate ţările: Reprezentanţa, Ministerele, Senatul, Consiliul de stat, Corpul Legislativ şi Corpul Executiv. Nu trebuie să vă explic mecanismul legăturilor dintre aceste aşezăminte, deoarece îl cunoaşteţi prea bine; observaţi numai că fiecare din aceste aşezăminte corespunde unei anumite funcţii importante a statului şi vă rog să mai observaţi că ceea ce e important nu e aşezământul, ci funcţia; aşadar funcţiile iar nu instituţiile sunt importante. Instituţiile, aşezămintele, şi-au împărţit toate funcţiile guvernământului: funcţii administrative, legislative, executive. De aceea lucrează ele în organismul statului ca şi organele în corpul omenesc. Dacă stricăm vreo parte a maşinei statului, acesta va cădea bolnav, ca şi corpul omenesc, şi va muri.

Când am introdus în organismul statului otrava libera­lismului, toată constituţia sa politică s-a schimbat: statele au căzut bolnave de o boală mortală: descompunerea sângelui, nu ne mai rămâne decât să aşteptăm sfârşitul agoniei lor.

Din liberalism s-au născut guvernele constituţionale care au înlocuit, pe seama creştinilor, autocraţia salvatoare cu Constituţia, care, după cum o ştiţi bine, nu e altceva decât o şcoală de discordii, de neînţelegeri, de discuţii, de deosebiri de vederi şi de frământări sterpe ale partidelor; într-un cuvânt, e şcoala a tot ce face ca un stat să-şi piardă individualitatea şi personalitatea. Atât tribuna cât şi presa, i-a condamnat pe conducători la inacţiune şi slăbiciune; ea a făcut astfel din ei nişte elemente puţin necesare, nefolositoare; prin aceasta se explică răsturnarea lor. Epoca republicană a devenit atunci posibilă, am înlocuit pe guvernator cu o caricatură a guvernului, cu un preşedinte luat din mulţime, din mijlocul creaturilor noastre, al sclavilor noştri. Aici zăcea fundamentul minei săpate de către noi sub poporul creştinilor sau, mai bine zis, sub popoarele creştinilor.

Într-un viitor apropiat vom întemeia responsabilitatea preşedinţilor de republică.

Atunci vom putea introduce fără teamă anumite schimbări, de care nu va răspunde decât această creatură a noastră. Ce ne pasă nouă dacă rândurile celor ce aleargă după putere vor deveni mai rare, dacă se vor produce, în lipsă de preşedinţi, încurcături capabile de a dezorganiza în întregime ţara?…

Pentru a ajunge la acest rezultat, vom unelti alegerea de preşedinţi care au în trecutul lor o pată ascunsă, vreo „panama” oarecare. Teama de descoperire, dorinţa proprie fiecărui om ajuns la putere de a-şi menţine privilegiile, foloasele şi onorurile legate de condiţia lor, vor face din ei servitori credincioşi ai poruncilor noastre. Camera deputa­ţilor va acoperi, va apăra, va alege preşedinţi, dar îi vom retrage dreptul de a propune legi, de a le schimba; acest drept va fi dat preşedintelui responsabil, care va fi o jucărie în mâinile noastre.

Puterea Guvernului va deveni fără îndoialăţinta tutu­ror atacurilor. Noi îi vom da, pentru a se apăra, dreptul de a apela la hotărârea poporului, fără de a trece prin inter­mediarul reprezentanţilor săi, adică dreptul de a recurge la servitorul nostru orb, la majoritate. Afară de acestea, vom da preşedintelui dreptul de a declara război. Vom motiva acest drept spunând că preşedintele, ca şef al întregii armate a ţării, trebuie s-o aibă la dispoziţia sa, pentru a apăra noua Constituţie republicană, al cărei reprezentant răspunzător va fi.

În aceste împrejurări, şeful sanctuarului va fi în mâini­le noastre şi nimeni, afară de noi, nu va mai conduce puterea legiuitoare.

Vom mai retrage Camerei, introducând noua Constitu­ţie Republicană, dreptul de interpelaţie, sub pretextul de a apăra secretul politic. Vom restrânge prin noua Constituţie numărul reprezentanţilor la minimum, lucru care va avea urmarea de a micşora cu atât mai mult pasiunile politice şi pasiunea pentru politică. Dacă, în contra oricăror aşteptări, ele se trezesc chiar în acest mic număr de reprezentanţi, le vom reduce la nimic, printr-un apel la majoritatea poporu­lui…

De preşedintele republicii va depinde numirea preşe­dinţilor şi a vice-preşedinţilor Camerei şi ai Senatului. În locul sesiunilor parlamentare constante, vom mărgini şedinţele parlamentelor la câteva luni. Mai departe, preşedintele, ca şef al puterii executive, va avea dreptul de a convoca sau a dizolva Parlamentul, şi, în cazul dizolvării, de a amâna momentul unei noi convocări. Dar pentru ca urmările tuturor acestor acţiuni, în realitate ilegale, să nu cadă asupra responsabilităţii, stabilite de către noi, a pre­şedintelui (lucru, care ar fi dăunător planurilor noastre), vom îndemna pe miniştri şi pe ceilalţi funcţionari care înconjoară pe preşedinte, să treacă peste hotărârile acestu­ia, prin măsuri luate pe răspundere proprie; în acest chip, ei vor fi vinovaţi şi răspunzători în locul său… Dăm sfatul de a încredinţa acest rol mai ales Senatului, Consiliului Miniştrilor, mai bine decât unui singur individ.

Preşedintele va interpreta după dorinţa noastră legile existente, care pot fi interpretate în mai multe feluri; el le va anula când îi vom spune noi că trebuie; va avea dreptul de a propune legi provizorii şi chiar o nouă schimbare a Constituţiei, sub pretextul binelui suprem al Statului.

Aceste măsuri ne vor da putinţa de a nimici încetul cu încetul, pas cu pas, tot ceea ce vom fi fost siliţi să intro­ducem în Constituţiile statelor, înainte de a apuca frânelor puterii; vom trece astfel pe nesimţite la suprimarea oricărei Constituţii, când va fi sosit timpul de a grupa toate guvernele sub autocraţia noastră.

Recunoaşterea autocraţiei noastre poate sosi şi înainte de suprimarea Constituţiei, dacă popoarele, obosite de neorânduielile şi caracterul uşuratic al conducătorilor lor, vor ajunge să strige: „Alungaţi-i şi daţi-ne un rege univer­sal, care să ne poată uni împreunăşi să distrugă cauzele neînţelegerilor noastre: graniţele naţiunilor, religiile, calculele statelor; un rege care să ne dea acea pace şi acea odihnă pe care n-o putem obţine de la conducătorii şi reprezentanţii noştri”.

Ştiţi foarte bine că pentru a face posibile asemenea dorinţe, trebuie să tulburăm în mod neîntrerupt, în toate ţările, legăturile dintre popor şi guvern, pentru a ajunge să obosim întreaga lume prin dezbinare, duşmănie, urăşi chiar prin martiriu, foame, răspândirea bolilor, mizerie, -pentru ca creştinii să nu vadă altă scăpare decât de a recurge la suveranitatea noastră absolutăşi întreagă.

Dacă dăm popoarelor timp să răsufle, momentul priel­nic nu va sosi poate niciodată.

CAPITOLUL XI

Programul noii Constituţii. Câteva amănunte în legătură cu lovitura de stat plănuită. Creştinii sunt nişte oi. Francmasoneria secretăşi reşedinţele sale de la suprafaţă.

Consiliul de stat va fi menit să sprijine puterea guver­nului. Sub înfăţişarea unui corp legiuitor el nu va fi în realitate decât un comitet de redacţie a legilor şi decretelor guvernatorului.

Iată care e programul noii Constituţii pe care o pregă­tim: vom crea Legea, Dreptul şi Tribunalul:

1) sub forma de propuneri corpului legislativ;

2) prin decrete ale Preşedintelui (republicii) sub formă de ordine generale; prin acte ale Senatului şi prin decizii al Consiliului de stat, sub forma de ordine ministeriale;

3) în cazul când am găsi că e folositor, sub forma de lovitură de stat. Acum, după ce am stabilit în mod aproxi­mativ acest modus agendi, să ne ocupăm cu amănuntele măsurilor care ne vor servi să terminăm transformarea statului în înţelesul pe care l-am spus. Vreau să zic că ne vom ocupa de libertatea presei, de dreptul de asociaţie, de libertatea conştiinţei, de principiul electiv şi de multe alte lucruri care vor trebui să dispară din repertoriul omenirii, sau să fie cu desăvârşire schimbate de îndată ce noua Constituţie va fi proclamată. Numai în acest moment vom putea publica toate ordinele noastre, deodată. Mai târziu, orice schimbare simţitoare va fi primejdioasăşi iată pentru ce: dacă această schimbare se face în înţelesul unei asprimi neîndurate, ea poate aduce după sine o deznădejde prici­nuită de teama de noi schimbări de acelaşi fel; dacă, dimpotrivă, schimbarea se îndeplineşte în înţelesul unor îngăduinţe ulterioare, se va zice că noi înşine ne-am recu­noscut greşelile, iar acest lucru ne va întuneca faima înaltei înţelepciuni a puterii noastre, sau se va zice că ne-a fost teamăşi că am fost siliţi să facem îngăduinţe, pentru care nimeni nu ne va mulţumi, deoarece toţi vor crede că au avut drept la ele… Atât una cât şi cealaltă din aceste even­tualităţi, ar fi deci păgubitoare pentru noua Constituţie. Noi vrem ca din ziua proclamării ei, când popoarele vor fi năucite de lovitura de stat care se va fi operat, când vor fi încă sub puterea terorii şi a nedumeririi, noi vrem ca din acel moment să recunoască cu toţii: că noi suntem atât de puternici, atât de invulnerabili, atât de tari, încât nu vom sta în nici un caz la tocmeală cu dânşii; că nu numai nu vom da nici o însemnătate părerilor şi dorinţelor lor, dar că suntem gata şi avem putinţa să înăbuşim cu o autoritate indiscutabilă orice încercare, orice manifestare a acestor dorinţe şi păreri că am ştiut să punem mâna dintr-o singură lovitură pe tot ceea ce ne era necesar, şi că nu vom împărţi în nici un caz puterea noastră cu ei… Atunci îşi vor închide ochii şi vor aştepta desfăşurarea lucrurilor.

Creştinii sunt o turmă de oi, iar noi suntem pentru ei nişte lupi. Şi ştiţi ce păţesc oile când pătrund lupii în staul!

De asemenea vor închide ochii înaintea oricărui lucru, deoarece le vom promite că le înapoiem toate libertăţile luate, atunci când duşmanii păcii vor fi potoliţi, iar partidele reduse la neputinţă.

Nu mai trebuie să spunem că vor aştepta multă vreme această întoarcere spre trecut…

Pentru ce am fi oferit şi inspirat creştinilor toată politi­ca aceasta, fără a le da putinţa de a o pătrunde, pentru ce dacă nu pentru a câştiga pe ascuns, ceea ce neamul nostru împrăştiat nu putea câştiga pe faţă? Acest lucru a servit ca bază a organizării francmasoneriei noastre secrete, care nu e cunoscută, şi ale cărei planuri nici nu sunt măcar bănuite de dobitoacele creştine, atrase de noi în organizaţia văzută a francmasoneriei, pentru a îndepărta astfel de la noi privirile bănuitoare ale fraţilor lor.

Dumnezeu ne-a dat nouă, poporului Său ales, răspândi­rea pe întregul glob al Pământului, dar din această slăbi­ciune a rasei noastre, s-a născut puterea care ne-a adus astăzi pe pragul dominaţiei universale.

Nu ne-a mai rămas decât puţin de zidit pe aceste temelii.

CAPITOLUL XII

Înţelesul francmasonic al cuvântului libertate. Viitorul presei în regatul francmasonilor. Controlul presei. Agenţiile corespondenţilor de presă. Ce e progresul pentru francmasoni? Solidaritatea francmasonilor în presa de astăzi. Aţâţarea cerinţelor „sociale” ale provinciilor. Noua stăpânire nu va face greşeli.

Cuvântul libertate, care poate fi tălmăcit în deosebite înţelesuri, noi îl vom defini astfel:

Libertatea e dreptul de a face ceea ce îngăduie legea. O astfel de tălmăcire a acestui cuvânt, făcută atunci când îi va fi sosit vremea, va pune toată libertatea în mâinile noastre, deoarece legile vor nimici sau vor crea ceea ce o să ne fie plăcut nouă, urmând programul înşirat mai sus.

Cu presa vom lucra în felul următor. Ce rol joacă astăzi presa? Ea serveşte la aţâţarea patimilor şi la întreţinerea egoismelor de partid. Ea e plină de deşertăciuni, nedreptăţi şi minciuni, iar cea mai mare parte a oamenilor nu-i înţelege deloc menirea. Noi o vom înjuga şi îi vom pune oprelişti puternice, vom face apoi tot astfel şi cu celelalte lucrări tipărite, căci la ce ne-ar servi subjugarea presei, dacă nu ne vom pune la adăpost şi de focul broşurii şi al cărţii? Vom transforma publicitatea – care ne costă astăzi scump, deoarece numai prin ea putem cenzura ceea ce se scrie în ziare, – într-un izvor de venit pentru statul nostru. Vom înfiinţa un impozit special asupra presei. Vom sili să ni se plătească o cauţiune atunci când se înfiinţează ziare ori tipografii. Astfel va fi scutit guvernământul nostru de orice atac din partea presei. Iar când se iveşte vreun prilej, vom decerne amenzi fără milă. Timbre, cauţiuni şi amenzi, toate acestea vor aduce statului venituri uriaşe.

E drept că ziarele de partid ar putea trece uşor peste asemenea pierderi băneşti. Le vom desfiinţa, îndată ce ne vor fi atacat a doua oară. Nimeni nu se va putea atinge nepedepsit de aureola atotputerniciei guvernământului nostru. Pretextul pentru a desfiinţa un ziar, va fi că organul în chestiune aţâţă spiritele fără motiv şi fără a avea drep­tate. Vă rog să nu treceţi cu vederea că printre ziarele care ne vor ataca, vor fi şi de cele întemeiate de noi, dar ele vor ataca numai acele puncte, ale căror schimbări le vom dori.

Nimic nu va putea fi adus la cunoştinţa lumii fără su­pravegherea noastră. Acest rezultat e deja atins din zilele noastre, prin faptul că toate ştirile şi noutăţile sunt primite de către mai multe agenţii, care le adună din toate părţile lumii. Aceste agenţii vor fi atunci fără deosebire numai ale noastre şi nu vor da în vileag decât aceea ce le vom îngădui noi.

Dacă deja de pe acum am ştiut să câştigăm spiritele societăţilor creştine în aşa măsură, încât aproape toţi privesc întâmplările lumii prin sticla colorată a ochelarilor pe care i-am pus noi pe nas, dacă deja de pe acum nu există uşi zăvorite care să ne împiedice cunoaşterea acelor lucruri pe care creştinii le numesc prosteşte „secrete de Stat” – ce va fi atunci când vom fi stăpânii recunoscuţi ai universului, în persoana regelui nostru universal?…

Oricine va voi să fie editor, bibliotecar sau proprietar de tipografie ori de alt aşezământ de industrie a tiparului, va trebui să primească o diplomă, care, în cazul că poseso­rul ei s-ar face vinovat de vreo nelegiuire oarecare, va fi numai decât luată înapoi. Cu asemenea măsuri, instrumen­tul gândirii va deveni un mijloc de educaţie în mâinile stăpânirii noastre, care nu va mai îngădui gloatelor poporului să bată câmpii asupra binefacerilor progresu­lui. Care dintre noi nu ştie oare că aceste binefaceri închipuite duc de-a dreptul la nişte visuri absurde? Din aceste visuri s-au născut raporturile anarhice ale oamenilor între ei şi faţă de stăpânire, deoarece progresul, sau mai bine zis ideea progresului, a dat naştere ideii tuturor emancipărilor, fără a le îngrădi deloc… Toţi acei pe care noi îi numim liberali, sunt anarhişti, dacă nu în fapte, cel puţin în gândul lor. Fiecare dintre ei urmăreşte iluziile libertăţii şi cade în anarhie, protestând pentru simpla plăcere de a protesta…

Dar să revenim la presă. O vom îngreuna, ca şi tot ceea ce se tipăreşte, cu impozite în timbre de fiecare foaie tipărităşi cu cauţiuni; cărţile cu mai puţin de 30 de pagini vor fi taxate dublu. Le vom înregistra în categoria broşu­rilor, pentru că, pe deoparte, vom reuşi prin aceasta să reducem, numărul revistelor, care sunt otrava cea mai primejdioasă, iar pe de altă parte această măsură va sili pe scriitori să producă lucrări atât de lungi, încât vor fi puţin citite, mai ales din cauza scumpetei lor. Dimpotrivă, ceea ce vom edita noi înşine pentru călăuzirea minţilor în direc­ţia pe care o vom fi stabilit, va fi ieftin şi citit de către toată lumea. Impozitul va înăbuşi deşarta dorinţă de a scrie, iar teama de pedeapsă va face ca literaţii să atârne de noi.

Dacă se vor găsi persoane care doresc să scrie împotri­va noastră, nu se va găsi în schimb nimeni care să le tipărească scrierile. Înainte de a primi o lucrare pentru tipărit, editorul va trebui să meargă la autorităţi pentru a obţine încuviinţarea de a o face. În acest chip vom cunoaşte dinainte cursele care ni se întind şi le vom zădărnici dând dinainte lămuriri asupra subiectului tratat.

Literatura şi ziaristica sunt cele două forţe educatoare mai însemnate, de aceea guvernământul nostru va trebui să fie proprietarul celor mai multe ziare. Prin aceasta, înrâurirea dăunătoare a presei private va fi îndepărtată, iar noi vom câştiga o influenţă uriaşă asupra spiritelor. Dacă încuviinţăm să apară zece ziare noi, îndată vom întemeia treizeci de ale noastre, şi aşa mai departe.

Publicul nu va bănui nimic. Toate ziarele editate de către noi, vor fi în aparenţă de tendinţele şi părerile cele mai potrivnice, lucru care va trezi încrederea în ele şi va atrage în jurul lor pe duşmanii noştri nebănuitori; aceştia vor cădea în cursăşi vor fi nevătămători.

Organele cu un caracter oficial vor sta în rândul întâi. Ele vor veghea totdeauna asupra intereselor noastre, de aceea influenţa lor va fi aproape nulă.

În rândul al doilea va sta oficioasele, al căror rol va fi de a atrage pe nepăsători şi pe cei fără vlagă.

În al treilea rând vom pune aşa numita opoziţie a noastră. Cel puţin un ziar din acestea va fi cu desăvârşire potrivnic ideilor noastre. Duşmanii noştii vor lua pe acest fals opozant drept un tovarăş de luptăşi ne vor descoperi astfel uneltirile lor.

Ziarele noastre vor fi de toate tendinţele: unele aristo­cratice, altele republicane, revoluţionare sau chiar anarhiste, bineînţeles atâta timp cât va dăinui Constituţia.

Ele vor avea, ca zeul indian Vişnu, o sută de mâini, din­tre care fiecare va grăbi schibarea societăţii; aceste mâini vor călăuzi opinia în direcţia care duce la scopul nostru, deoarece un om prea întărâtat pierde putinţa de a raţiona şi cade uşor sub puterea sugestiei. Neghiobii care vor crede că repetă părerea ziarului partidului lor, vor repeta şi răspândi părerea noastră, ori aceea care ne va plăcea. Ei îşi vor închipui că urmează organul partidului lor, pe când de fapt nu vor servi decât steagul pe care îl vom fi ridicat noi pe seama lor.

Pentru a conduce în această direcţie armata noastră de ziarişti, va trebui să organizăm cu o deosebită grijă aşeză­mântul acesta. Sub numele de birou central al presei, vom pune la cale şedinţe literare, în care agenţii noştri vor da cuvântul de ordine şi diferitele semnale, fără ca cineva să bage de seamă. Discutând şi contrazicând iniţiativa noastră în mod superficial, fără a intra în miezul lucrurilor, ziarele noastre vor susţine o polemică prefăcută cu organele oficiale, pentru a ne da prin aceasta putinţa de a ne pronunţa şi mai limpede decât am putea-o face în primele noastre declaraţii oficiale.

Aceste atacuri vor mai face ca supuşii noştri să se creadă siguri de a putea vorbi liber; pe de altă parte agenţii noştri vor putea, spune pretutindeni, că organele care se declară împotriva noastră nu fac altceva decât să clevetească, deoarece nu pot găsi pricini adevărate pentru combaterea serioasă a măsurilor noastre.

Prin aceste mijloace, nevăzute de către opinia publică, dar sigure, vom câştiga în orice caz atenţia şi încrederea publică. Prin ele vom întărâta şi vom linişti, după cum trebuie, spiritele în chestiunile politice, le vom convinge sau le vom amăgi, scoţând de sub tipar fie adevărul, fie minciuna, adeverind sau dezminţind faptele, după înrâuri­rea ce o au asupra publicului, pipăind totdeauna cu mare grijă locul, înainte de a pune piciorul pe el… îi vom învinge pe duşmanii noştri fără doar şi poate, deoarece ei nu vor avea la îndemână organe prin care să-şi poată spune cuvântul până la sfârşit, în urma măsurilor pe care le-am arătat. Astfel nici nu va mai trebui să-i combatem cu temeinicie…

În caz de trebuinţă, vom combate cu tărie prin ziarele noastre oficioase, baloanele de încercare slobozite tot de noi, prin presa noastră din categoria a treia.

Încă de pe acum, cel puţin în cadrele presei franceze, există o solidaritate francmasonică. Toate organele presei sunt legate între ele prin secretul profesional; ca şi străve­chii auguri, nici unul din membrii ei nu ar destăinui secretul şi cunoştinţele sale, dacă nu i se porunceşte. Nici un ziarist nu s-ar încumeta să trădeze această taină, deoarece nici unul dintre ei nu va fi primit în rândurile scriitorilor dacă nu are vreo pată ruşinoasă în trecutul său, care să poată fi îndată descoperită în caz de necredinţă. Atâta vreme cât aceste păcate sunt ţinute în taină de către anumiţi oameni, scriitorul, prin faima sa, poate atrage în jurul lui opinia majorităţii ţării, care-l va urma cu însufleţire.

Socotelile noastre se întind cu deosebire asupra provin­ciei. Trebuie să aţâţăm acolo nădejdi şi dorinţe potrivnice celor din capitală, căreia îi vom spune că acestea sunt nădejdile şi dorinţele adevărate ale provinciilor, deşi e lesne de înţeles că izvorul dezbinărilor nu porneşte decât de la noi. Căci, atâta timp cât nu ne vom bucura încă de o putere deplină, vom simţi adesea trebuinţa de a înăbuşi glasul capitalelor prin acela al majorităţii, al poporului din provincii, care e pus la cale de către agenţii noştri. Va trebui ca, în momentul psihologic, capitalele să nu mai aibă cuvântul asupra faptului împlinit, din simplul motiv că acesta va fi deja primit de către majoritatea poporului, de către provincii.

Când vom intra în noua orânduire de stat – care va pre-găti domnia noastră – nu vom putea lăsa să se descopere prin presă necinstea publică; va trebui să se creadă că noua stăpânire a mulţumit atât de bine pe toată lumea, încât au dispărut chiar şi crimele… Cazurile de izbucnire a crimina­lităţii, nu vor trebui să fie cunoscute decât de victime şi de martorii lor întâmplători.

CAPITOLUL XIII

Trebuinţa pâinii zilnice. Chestiunile politice. Chestiunile industriale. Petrecerile. Casele publice. Adevărul e unul singur. Marile probleme.

Trebuinţa pâinii zilnice îi face pe creştini să tacăşi să fie servitorii noştri plecaţi. Agenţii noştri creştini din presă, vor discuta, la porunca noastră, măsurile şi schim­bările care ni-ar fi cam greu să le dăm publicităţii dintrodată, pe neaşteptate, iar noi, în acest timp, folosindu-ne de zgo­motul pricinuit de aceste discuţii, vom înfăptui măsurile dorite şi le vom prezenta publicului ca un fapt împlinit. Nimeni nu va avea îndrăzneala de a cere nimicirea celor hotărâte, mai ales că vor fi prezentate ca fiind un progres. Dealtfel presa va atrage îndată atenţia publicului spre chestiuni noi (căci după cum ştiţi, noi am obişnuit oamenii de a căuta totdeauna ceva nou). Câţiva neghiobi, închipuin­du-şi că sunt uneltele sorţii, se vor năpusti asupra acestor noi chestiuni, fără a şti că ei nu înţeleg nimic din ceea ce vor să discute. Chestiunile politicii nu sunt deschise nimănui, în afară de aceia care i-au dat naştere, încă înainte cu multe veacuri, şi care o conduc.

Din toate acestea puteţi vedea că, prefăcându-ne a cere părerea mulţimii, noi nu facem altceva decât să ne uşurăm înfăptuirea planurilor noastre, şi puteţi de asemenea observa că noi căutăm aprobarea nu a faptelor, ci a cuvin­telor noastre rostite la cutare prilej. Noi spunem pretu­tindeni şi totdeauna, că în toate măsurile noastre ne conducem de nădejdea unită cu siguranţa de a fi folositori binelui tuturor.

Pentru, a abate ochii oamenilor prea îngrijoraţi de chestiunile politice, vom scoate la iveală chestiunile industriale înainte de aşa zisele chestiuni politice noi. Îi vom lăsa să-şi descarce furiile lor asupra acestui subiect. Gloatele se vor învoi a rămâne liniştite, a se odihni de închipuita lor activitate politică (cu care i-am obişnuit noi înşine, pentru ca să putem lupta prin mijlocirea lor cu guvernele creştine), cu condiţia de a avea noi ocupaţii; în aceste noi ocupaţii le vom îndrepta apoi aproape pe aceleaşi căi politice. Pentru ca aceste gloate ale poporului să nu ajungă la nimic prin cugetare, îi vom opri de la gândire prin petreceri, prin jocuri, prin desfătări, prin înlănţuiri de patimi şi prin case publice… Îndată vom propune apoi prin presă concursuri de artăşi de tot felul de sporturi: aceste preocupări vor îndepărtă pentru totdeauna spiritele de la chestiunile unde am avea de luptat cu ele. Oamenii, dezobişnuindu-se din ce în ce mai mult de a se gândi neatârnat, prin ei înşişi, vor ajunge să vorbească tocmai aşa cum vrem noi să gândească ei, deoarece noi vom fi singurii care le vom da noi îndrumări cugetării… prin mijlocirea anumitor persoane care, bineînţeles, nu vor fi bănuite a avea legături cu noi.

Rolul utopiştilor liberali va fi pentru totdeauna sfârşit, atunci când va fi recunoscut regimul nostru. Până atunci ne vor aduce bune foloase. De aceea vom şi îndemna încă pe oameni să născocească tot felul de teorii fantastice, cât mai noi, sau aşa-zise progresiste; căci am sucit cu o mare uşurinţă capetele acestor nemernici de creştini, cu ajutorul acestui cuvânt progres, şi nu găseşti nici unul printre ei care să înţeleagă că sub acest cuvânt se ascunde o greşeală, afară de cazurile când e vorba de descoperiri materiale, deoarece adevărul e unul singur şi neschimbat, şi nu poate prin urmare să progreseze. Progresul, ca o idee greşită, ser­veşte la întunecarea adevărului, pentru ca nimeni să nu-l cunoască, în afară de noi, aleşii lui Dumnezeu, păzitorii lui.

Când domnia noastră va fi sosit, oratorii noştri vor vorbi poporului despre marile probleme care au frământat omenirea pentru a o aduce în sfârşit la regimul nostru mântuitor. Cine va mai bănui atunci, că toate aceste pro­bleme au fost născocite de către noi, după un plan politic pe care nimeni nu l-a ghicit în tot cursul lungelor veacuri?

CAPITOLUL XIV

Religia viitorului. Robia viitoare.

Imposibilitatea de a cunoaşte tainele religiei viito­rului. Pornografia şi viitorul cuvântului tipărit.

Când va fi sosi domnia noastră, nu vom recunoaşte nici o altă religie afară de aceea a Dumnezeului nostru unic, de care ne e legat destinul, deoarece noi suntem poporul ales, prin care chiar acest destin e unit cu soarta lumii. Din acest motiv va trebui să nimicim toate credinţele. Faptul că prin această nimicire a credinţei se sporeşte numărul ateilor din zilele noastre, nu ne va stânjeni străduinţele, ci va servi ca pildă generaţiilor care vor asculta predicile noastre asupra religiei lui Moise, al cărei sistem stoic şi bine conceput va fi izbutit să cucerească toate popoarele. Vom spune tuturor că în aceasta constă adevărul ei mistic, în care zace toată forţa ei educativă. Atunci vom publica la toate prilejurile articole în care vom asemăna regimul nostru mântuitor cu cele ale trecutului. Binefacerile unei odihne câştigate după veacuri de frământări, vor scoate la iveală însuşirea binefă­cătoare a stăpânirii noastre. Greşelile administraţiilor creştinilor vor fi zugrăvite de noi în culorile cele mai vii. Vom da naştere la o aşa de mare scârbă faţă de aceste administraţii apuse, încât popoarele vor prefera odihna robiei în locul drepturilor mult trâmbiţatei libertăţi, care le-a zăpăcit atât de mult, care le-a răpit mijloacele de trai, care le-a făcut să fie exploatate de către o ceată de aventu­rieri neştiutori de ceea ce fac… Nefolositoarele schimbări de guvern la care îi îndemnam noi pe creştini atunci când voiam să săpăm sub temeliile lor de guvernământ, vor fi obosit în această vreme atât de mult popoarele, încât ele vor prefera să îndure orice din partea noastră, numai să scape de noi frământări. Vom arăta cu stăruinţă greşelile istorice ale guvernelor creştine, care, în lipsa adevăratului bine, au ameţit omenirea în cursul atâtor veacuri, urmă­rind un bine social iluzoriu, fără a-şi da seama că planurile lor înrăutăţesc, în loc să îmbunătăţească, legăturile de obşte ale vieţii omeneşti…

Filosofii noştri vor discuta toate greşelile credinţelor creştine, dar nimeni şi niciodată nu va discuta religia noastră sub adevărata ei înfăţişate, deoarece nimeni nu o va cunoaşte cu adevărat, afară de ai noştri, care nu vor îndrăzni vreodată să-i descopere tainele…

În ţările zise înaintate, am dat naştere unei literaturi nebune, murdare, mârşave. Aceasta o vom răspândi câtva timp chiar şi după ce am ajuns la putere, pentru a scoate mai mult la iveală deosebirea dintre discursurile, dintre programele noastre, şi aceste nemernicii…

Înţelepţii noştri, crescuţi pentru ai conduce pe creştini, vor alcătui discursuri, planuri, memorii, articole, care ne vor da înrâurire asupra acestor oameni şi ne vor îngădui să-i îndreptăm către ideile şi cunoştinţele pe care vom voi săşi le însuşească.

CAPITOLUL XV

Viitoarea lovitură de stat mondială. Condamnările la moarte. Soarta viitoare a francma­sonilor creştini. Caracterul mistic al puterii. Înmul­ţirea societăţilor francmasonice. Administraţia centrală a înţelepţilor. Afacerea Azeff. Francma­soneria e călăuza tuturor societăţilor secrete. Însemnătatea succesului public. Colectivismul. Victimele. Condamnarea la moarte a francmasoni­lor. Căderea prestigiului legilor şi al autorităţii. De ce suntem noi un popor ales? Legile stăpânirii viitoare vor fi scurte şi limpezi. Supunerea înaintea autorităţii. Măsuri împotriva abuzului de putere. Cruzimea pedepselor. Limită de vârstă pentru judecători. Liberalismul judecătorilor şi al puterii. Averea lumii. Absolutismul francmasoneriei. Drep­tul de casaţie. „Aspectul patriarhal” al viitorului guvernământ. Îndumnezeirea stăpânirii noastre. Dreptul celui mai tare e singurul drept. Regele lui Israil va fi patriarh al lumii.

Când vom începe în sfârşit să luăm puterea în mână, cu ajutorul loviturilor de stat pregătite în aceeaşi zi şi după ce vom fi hotărât desfiinţarea tuturor guvernelor în fiinţă (iar până atunci va mai trece multă vreme, poate un veac întreg), vom căuta să împiedecăm uneltirile şi comploturile împotriva noastră. În acest scop, vom osândi la moarte pe toţi aceia care vor întâmpina venirea noastră la putere cu armele în mâini. De asemenea orice înfiinţare de noi societăţi secrete, va fi pedepsită cu moartea. Acelea care există în zilele noastre, care ne sunt cunoscute, care ne-au servit şi ne servesc încă, vor fi desfiinţate, iar rămăşiţele trimise în continentele depărtate de Europa. Astfel ne vom purta cu francmasonii creştini, care au ajuns săştie prea multe lucruri; aceia pe care îi vom cruţa pentru un motiv oarecare, vor trăi sub o veşnică ameninţare a surghiunului.

Vom publica o lege care va sili pe toţi foştii membri ai societăţilor secrete să părăsească Europa, centrul stăpânirii noastre.

Hotărârile guvernului nostru vor fi definitive şi fără drept de apel.

În societăţile creştine, în care am vârât aşa de adânci rădăcini de neînţelegere şi protestantism, nu poate fi restabilită ordinea decât prin măsuri nemiloase, dovedi­toare a unei puteri neclintite: nu trebuie să luăm în seamă jertfele căzute pentru binele viitor. Rolul fiecărui guvern care recunoaşte că există, nu e numai de a culege roadele privilegiilor sale, ci de a-şi împlini datoriile, şi de a ajunge la un bine, fie chiar cu preţul celor mai mari jertfe. Pentru ca un guvern să ajungă a fi neclintit, trebuie să-şi mărească aureola puterii sale, iar această aureolă nu se câştigă decât printr-o măreaţă inflexibilitate a puterii care trebuie să poarte semnele unei atotputernicii mistice, ale alegerii lui Dumnezeu. Aşa era până în vremile din urmă, autocraţia rusească -singurul nostru duşman serios din întreaga lume, alături de Papalitate. Aduceţi-vă aminte de pilda Italiei înecate în sânge, care nu s-a atins nici de un fir de păr de-al lui Sylla, cel care a vărsat acest sânge: Sylla, prin puterea sa s-a ridicat până la dumnezeire în ochii poporului chinuit şi jertfit de către el, iar întoarcerea lui îndrăzneaţă în Italia, îl făcu şi mai inviolabil… Poporul nu se atinge de acela care-l hipnotizează prin îndrăzneala şi tăria lui de suflet.

Aşteptând însă venirea noastră la putere, vom înfiinţa şi vom înmulţi societăţile francmasonice în toate ţările din lume; vom atrage în ele pe toţi aceia care sunt sau pot fi nişte buni agenţi. Aceste societăţi, aceste „loji”, vor fi biroul nostru principal de informaţii şi îndrumări, şi mijlocul cel mai influent (al activităţii noastre). Vom centra­liza toate aceste societăţi într-o administraţie cunoscută numai de noi şi compusă din înţelepţii noştri. „Lojile” vor avea câte un reprezentant, în dosul căruia se va ascunde administraţia despre care am vorbit, iar acest reprezentant va fi acela care va da cuvântul de ordine şi va alcătui pro­gramul de muncă. Vom face din aceste societăţi furnicarul tuturor elementelor revoluţionare şi liberale. Ele vor fi alcătuite din oameni luaţi din toate straturile societăţii. Planurile politice cele mai tăinuite ne vor fi aduse astfel la cunoştinţă şi vor cădea în mâna şi sub conducerea noastră din prima zi a apariţiei lor. Printre membrii acestor „loji” vor fi aproape toţi agenţii poliţiei naţionale şi interna­ţionale (ca în afacerea Azeff), deoarece foloasele ce ni le aduc ei, nu pot fi înlocuite de către noi, având în vedere faptul că poliţia poate nu numai să ia măsuri împotriva nesupuşilor, dar săşi acopere faptele noastre, să găsească pretexte de nemulţumiri, etc… Aceia care intră în societă­ţile secrete sunt de obicei nişte ambiţioşi, aventurieri şi în general oameni uşurei, cu care nu ne va fi greu să ne înţelegem pentru înfăptuirea planurilor noastre.

Dacă se nasc dezordini într-un Stat, aceasta însemnă că am avut noi trebuinţă să-l tulburăm, pentru a nimici o solidaritate prea mare. Dacă se înjghebează un complot în sânul său, conducătorul acestei uneltiri va fi unul dintre cei mai credincioşi servitori ai noştri. E natural că noi singuri, fără amestecul altora, suntem aceia care conducem francma­soneria, deoarece noi ştim unde mergem şi cunoaştem scopul final al fiecărei fapte, în vreme ce creştinii nu ştiu nimic, nici chiar rezultatul imediat: ei se mulţumesc de obicei cu un succes momentan, de amor propriu, în înfăp­tuirea planului lor, fără a observa măcar că acest plan nu porneşte din iniţiativa lor, ci le-a fost sugerat de către noi.

Creştinii se înscriu în „loji” din curiozitate sau cu nă­dejdea de a gusta din praznicul public cu ajutorul lor, iar unii chiar numai pentru a-şi putea expune înaintea unui public visurile lor irealizabile, care nu se sprijină pe nimic: sunt însetaţi de emoţia succesului şi a aplauzelor, la care noi nu suntem niciodată zgârciţi. Noi le dăm acest succes, pentru a ne folosi de mulţumirea de sine care e legată de el, graţie căreia oamenii primesc sugestiile noastre fără a băga de seamă, fiind în acelaşi timp cu totul convinşi că exprimă fără greş ideile lor proprii, şi că nu ar putea fi în stare săşi le însuşească pe ale altora… Nu vă puteţi închipui cât de uşor pot fi aduşi la o naivitate inconştientă cei mai inteli­genţi creştini, cu condiţia de a-i face mulţumiţi de ei înşişi, iar în acelaşi timp cât e de uşor să-i descurajezi prin cel mai mic insucces, fie chiar numai prin încetarea aplauze­lor, şi astfel să-i robeşti unei supuneri slugarnice numai pentru a putea obţine noi succese…

Pe cât de mult dispreţuiesc ai noştri succesul, pentru ca în schimb să-ţi poată impune planurile, pe atât de mult sunt gata creştinii să-şi jertfească toate planurile, numai pentru a obţine succese. Acest fel de a vedea, ne uşurează foarte mult sarcina de a-i conduce. Aceşti tigri la înfăţişare, au sufletul unei turme de oi, iar capetele le sunt cu desă­vârşire goale. Le-am dat drept cal de bătaie, cum dai unui copil o jucărie, visul absorbirii individualităţii omeneşti de către unitatea simbolică a colectivismului, încă nu au ajuns să înţeleagă, şi nu curând vor înţelege, că această jucărie care le-a răpit cu totul atenţia, e o încălcare făţişe a celei mai importante legi a naturii, care, din prima zi a Creaţiei, a făcut pe fiecare fiinţă deosebită de cealaltă, tocmai pentru a-şi putea afirma individualitatea.

Faptul că i-am putut orbi în o aşa măsură, nu ne dove­deşte oare cu o limpezime bătătoare la ochi, cât de puţin dezvoltat e spiritul lor faţă de al nostru? Acest lucru e cea mai de căpetenie garanţie a succesului nostru. Cât de clarvăzători erau înţelepţii noştri bătrâni spunând că, pentru a atinge un scop, nu trebuie să te opreşti în faţa mijloacelor şi nu trebuie să-ţi precupeţeşti numărul victimelor jertfite. Noi n-am numărat jertfele dobitoacelor creştine şi, cu toate că am sacrificat şi mulţi de-ai noştri, am dat poporului nostru pe acest pământ o putere pe care n-ar fi îndrăznit s-o viseze vreodată. Jertfele noastre, relativ puţin numeroase, l-au scăpat de pieire.

Moartea e sfârşitul de neînlăturat al fiecăruia. Mai bine să grăbim moartea acelora care pun piedici operei noastre, decât să murim noi, cei care am dat naştere acestei opere. Noi osândim la moarte şi executăm pe francmasoni aşa, încât nimeni, afară de fraţii lor, nu poate să bănuiască ceva, nici chiar victimele condamnării noastre; ei mor toţi, când trebuie, ca de o moarte naturală… Ştiind aceasta, ceilalţi tovarăşi nu îndrăznesc să protesteze. Aceste măsuri au înlăturat din sânul francmasoneriei orice urmă de împotrivire şi protestare. Tot predicând creştinilor liberalismul, noi ţinem poporul evreiesc şi pe agenţii noştri într-o supunere desăvârşită.

Prin înrâurirea noastră, executarea legilor creştinilor e redusă la minimul posibil. Prestigiul şi tăria legilor sunt zdruncinate de interpretările liberale, pe care le-am introdus noi în ele. În cauzele şi chestiunile de politicăşi de principiu, tribunalele hotărăsc aşa cum le prescriem noi, văd lucrurile sub lumina în care le arătăm noi. Noi ne servim pentru aceasta de persoanele cu care se va crede că n-avem nimic comun, de opinia ziarelor, şi încă de alte mijloace. Înşişi senatorii şi administraţia superioară primesc orbeşte sfaturile noastre. Spiritul cu desăvârşire animal al creştinilor, nu e capabil de analizăşi observaţie şi, cu atât mai puţin, nu e în stare să prevadă la ce sfârşit poate să ducă un anumit fel de a prezenta chestiunile.

În această deosebire dintre felul nostru de a cugeta şi acela al creştinilor, se poate vedea limpede însuşirea noastră de popor ales şi semnul care ne deosebeşte de ceilalţi oameni. Spiritul creştinilor e instinctiv, animal. Ei văd, dar nu prevăd şi nu inventează (afară de lucrurile materiale). Din aceasta se vede uşor că însăşi natura ne-a sortit să conducem şi să îndrumăm lumea.

Când va fi sosit vremea stăpânirii noastre pe faţă, şi când vom putea arăta binefacerile guvernării noastre, vom schimba toate legile: ele vor fi scurte, limpezi, neclintite, fără comentarii, aşa că oricine le va putea înţelege uşor. Trăsătura de căpetenie a acestor legi va fi supunerea faţă de stăpânire, împinsă până la măreţie. Atunci vor înceta toate abuzurile, în urma responsabilităţii tuturor până la cel din urmă, înaintea autorităţii superioare a reprezentan­tului puterii. Abuzurile de putere ale funcţionarilor infe­riori vor fi pedepsite atât de aspru, încât fiecare va pierde dorul de a-şi încerca puterile. Vom pândi cu ochii neclintiţi fiecare act de administraţie, de care depinde mersul maşinei guvernamentale, deoarece necinstea din adminis­traţie dă naştere tuturor celorlalte nelegiuiri: toate cazurile de ilegalitate ori de abuz vor fi pedepsite aşa ca să formeze o pildă. Sustragerile de bani, complicitatea solidară dintre funcţionarii administraţiei, vor înceta după cele dintâi exemple de pedepse nemiloase. Faima puterii noastre cere pedepse rodnice, adică crude, pentru cea mai mică încălca­re a legilor, deoarece orice asemenea încălcare pătează bunul nume al stăpânirii. Osânditul, dacă va fi prea aspru pedepsit pentru greşala sa, va fi ca un soldat căzut pe câmpul de luptă administrativ, pentru Autoritate, Principii şi Lege, care nu pot îngădui ca interesul particular să covârşească funcţia publică, chiar din partea acelora care conduc mersul societăţii. Judecătorii noştri vor şti că, vrând să se laude cu o prostească milă, ei încalcă legile dreptăţii, care au fost făcute pentru ai întări pe oameni pedepsindu-le greşelile, iar nu pentru ca judecătorul să-şi arate bunătatea inimii sale. E îngăduit să se folosească oamenii de aceste însuşiri în viaţa particulară, dar nu pe terenul public, care e temelia educaţiei vieţii omeneşti.

Judecătorii noştri nu vor servi decât până la vârsta de cincizeci de ani, deoarece, mai întâi, bătrânii ţin cu prea mare încăpăţinare la părerile lor vechi şi sunt mai puţin gata de a se supune noilor ordine şi apoi vom putea, pe calea aceasta, să reînnoim personalul mai uşor: acela care va voi să-şi păstreze slujba, va trebui să asculte orbeşte pentru a merita această favoare. În general, judecătorii noştri vor fi aleşi de către noi numai dintre aceia, care ştiu prea bine că sarcina lor e de a pedepsi şi de a aplica legile, iar nu de a face liberalism în dauna statului, cum fac astăzi creştinii. Mutările vor contribui şi ele la, slăbirea solidari­tăţii colective a colegilor şi îi vor lega pe toţi de interesele guvernelor de care va depinde soarta lor. Noua generaţie de judecători va fi crescută în aşa fel încât va socoti ca inadmisibile abuzurile care ar putea aduce vreo atingere ordinii stabilite în legăturile dintre supuşii noştri.

În zilele noastre judecătorii creştini, neavând o idee exactă despre menirea lor, arată milă pentru toate crimele, deoarece stăpânitorii de azi, numind pe judecători, nu-şi iau grija de a le inspira simţământul datoriei şi conştiinţa operei pe care sunt chemaţi a o îndeplini. Ca acele animale care îşi trimit puii în căutarea prăzii, tocmai aşa fac creşti­nii dându-le supuşilor posturi aducătoare de un bun câştig, fără a se îngriji să le explice cu ce scop a fost întemeiat acel post. Iată de ce se nimicesc guvernele creştine prin propriile lor puteri, prin faptele propriei lor administraţii.

Să scoatem aşadar, din rezultatele acestor fapte, o lecţie mai mult pentru viitoarea noastră stăpânire. Vom expulza liberalismul din toate posturile de căpetenie ale adminis­traţiei noastre, de care va atârna educarea celor mai mici în vederea ordinei noastre sociale. Nu vor fi îngăduiţi a ocupa aceste posturi decât aceia pe care îi vom fi crescut noi înşine pentru guvernământul administrativ. Ni se poate spune însă că concedierea foştilor funcţionari va costa mult vistieria. Răspundem că, mai întâi, li se va găsi dinainte un serviciu particular pentru a înlocui pe acela ce-l pierd; în al doilea rând, toţi banii din lume fiind strânşi în mâinile noastre, guvernământul nostru nu va trebui să se teamă vreodată de cheltuieli prea mari.

Absolutismul nostru va fi consecvent în toate. Iată de ce marea noastră voinţă va fi respectatăşi împlinită fără murmur, ori de câte ori vom porunci ceva. Ea nu va ţine seamă de nici o împotrivire, de nici o nemulţumire; va înăbuşi orice revoltă prin pedepse exemplare.

Vom desfiinţa dreptul de casaţie, de care vom dispune noi singuri, conducătorii, deoarece nu trebuie să lăsăm să se nască în popor gândul că o judecată nedreaptă ar putea fi dată de către judecătorii numiţi de noi. Dacă totuşi s-ar întâmpla ceva asemănător, vom casa noi înşine sentinţa, dar vom pedepsi totodată atât de straşnic pe judecătorul care nu şi-a cunoscut datoria şi menirea, încât asemenea cazuri nu se vor mai repeta. Stăruiesc în a vă spune încă odată că noi vom cunoaşte fiecare pas al administraţiei noastre, care e deajuns să fie astfel supravegheată, pentru ca poporul să fie mulţumit de noi, deoarece el are dreptul să ceară de la un bun guvernământ un bun funcţionar.

Guvernământul nostru va avea înfăţişarea unui scut părintesc, patriarhal, din partea stăpânitorului nostru. Poporul şi supuşii vor vedea în el un părinte care se îngrijeşte de toate necazurile, de toate faptele, de toate legăturile dintre supuşii săi, ca şi de legăturile lor cu stăpânirea. Atunci se vor pătrunde atât de mult de gândul că le este peste putinţă de a se lipsi de acest scut şi de această îndrumare, dacă vor să trăiască în pace şi bună înţelegere, încât vor recunoaşte autocraţia domnitorului nostru cu o veneraţie apropiată de adorare, mai ales când vor ajunge să se convingă că funcţionarii noştri nu-i înlocu­iesc puterea lui cu a lor, ci nu fac altceva decât să ducă orbeşte la îndeplinire poruncile sale. Ei vor fi foarte mulţu­miţi că am orânduit totul în viaţa lor, cum fac părinţii înţelepţi, care vor să-şi crească copiii în simţământul datoriei şi al supunerii. Căci popoarele, faţă de tainele politicii noastre, sunt ca nişte copii veşnic minori, atât ele cât şi conducătorii lor de acum…

După cum vedeţi, eu bazez despotismul nostru pe drept şi datorie: dreptul de a pretinde îndeplinirea datoriei e cea dintâi datorie a unei stăpâniri, care e un părinte pentru supuşii săi. Această stăpânire are în mâinile ei dreptul celui mai tare, şi trebuie să se folosească de el pentru a conduce omenirea către ordinea stabilită de natură, către supunere. Totul se supune în această lume, dacă nu oamenilor, cel puţin împrejurărilor sau propriei sale naturi, şi în orice caz, celui mai tare. Să fim dar noi cei mai tari în vederea binelui.

Va trebui săştim să jertfim, fără a şovăi, câţiva indivizi izolaţi, care vor fi păcătuit împotriva ordinii stabilite, căci pedepsirea exemplară a răului are în sine o mare putere educativă.

Când regele lui Israil îşi va pune pe capul sfinţit coroa­na pe care i-o va oferi Europa, atunci va deveni patriarhul lumii. Jertfele necesare făcute de el, din cauza utilităţii lor, nu vor atinge niciodată numărul celor jertfiţi în cursul veacurilor, din pricina nebuniei măririlor, de către rivalitatea guvernelor creştine.

Regele nostru va fi într-o veşnică înţelegere cu poporul; îi va adresa cuvântări de la tribună, pe care renumele le va purta îndată peste tot cuprinsul Pământului.

Drept comentarii ale acestui capitol, a se vedea, la Anexă, documentele referitoare la Francmasonerie.

CAPITOLUL XVI

Universităţile reduse la neputinţă, înlocuirea clasicismului. Educaţia şi profesiunea. Preaslăvirea autorităţii „guvernatorului” în şcoli. Desfiinţarea învăţământului liber. Noile teorii. Neatârnarea gândirii. Învăţământul prin imagini.

Cu scopul de a nimici toate forţele colective în afară de ale noastre, vom desfiinţa Universităţile, prima etapă a colectivismului, şi vom întemeia altele într-un nou spirit. Conducătorii şi profesorii lor vor fi pregătiţi în taină pentru opera lor, prin programe de acţiune secrete şi amănunţite, de la care nu se vor putea abate întru nimic. Vor fi numiţi cu o deosebită băgare de seamăşi vor fi în întregime dependenţi de guvernământ.

Vom înlătura din învăţământ dreptul cetăţenesc, ca şi tot ceea ce priveşte chestiunile politice. Aceste obiecte le vor învăţa numai câteva zeci de persoane, alese pentru însuşirile lor strălucite. Universităţile nu trebuie să crească între zidurile lor nişte guralivi care compun proiecte de Constituţie, ca şi cum ar compune comedii sau tragedii, şi care se ocupă de chestiunile politice pe care înşişi părinţii lor nu le-au înţeles vreodată. Ideea greşită ce o au cei mai mulţi oameni despre chestiunile politice, dă naştere la utopişti şi la răi cetăţeni; puteţi vedea voi înşivă ce a făcut din creştini educaţia lor generală. A trebuit să introducem în educaţia lor toate acele principii care au slăbit atât de mult ordinea lor socială. Atunci însă când vom veni noi la putere, vom înlătura din educaţie toate obiectele de învăţământ care pot pricinui frământări şi vom face din tineret nişte copii care ascultă de autorităţi, iubind pe acela care-i îndrumă ca pe un sprijin şi o nădejde de pace şi linişte.

Vom înlocui clasicismul, ca şi orice studiu al istoriei vechi, care cuprinde mai multe pilde rele decât bune, prin studiul programului viitorului. Vom şterge din amintirea oamenilor toate faptele veacurilor apuse, care nu ne sunt plăcute, nepăstrând decât pe acelea care zugrăvesc greşelile guvernelor creştine. Viaţa practică, a ordinii sociale naturale, legăturile oamenilor între ei, obligaţia de a ocoli pildele rele şi egoiste, care seamănă sămânţa răului, şi alte asemenea chestiuni pedagogice, vor sta în fruntea progra­mului de învăţământ, deosebit pentru fiecare meserie, şi care nu va generaliza învăţământul fără nici un rost. Acest fel de a pune chestiunea are o însemnătate deosebită.

Fiecare clasă socială trebuie să fie crescută într-o aspră îngrădire, după menirea şi lucrul care o aşteaptă. Întâm­plătoarele genii au ştiut şi vor şti totdeauna să se strecoare din clasa lor în una mai înaltă; însă a lăsa liberă trecerea tuturor nechemaţilor, dintr-o clasă într-alta, a îngădui acestora să ocupe locuri care aparţin prin naştere şi profesiune unei alte clase mai sus puse, numai de dragul prevenirii nedreptăţirii geniilor, e o adevărată nebunie. Ştiţi prea bine la ce sfârşit au ajuns creştinii prin această strigătoare absurditate.

Pentru ca stăpânirea să ocupe locul ce i se cuvine în inimile şi spiritele supuşilor săi, va trebui în tot timpul să se arate întregului popor, în şcoli şi în pieţele publice, care îi este însemnătatea, care îi sunt datoriile şi întrucât aduce activitatea ei binele poporului.

Vom desfiinţa orice învăţământ liber. Studenţii vor avea dreptul de a se întruni, împreună cu părinţii lor, ca la club, în aşezămintele şcolare: în timpul acestor adunări, în zilele de sărbătoare, profesorii vor ţine conferinţe aşa zise libere, asupra legăturilor care trebuie să-i unească pe oa­meni între ei, asupra legilor imitaţiei, asupra nenorocirilor pricinuite de concurenţa neînfrânatăşi, în sfârşit, asupra filosofiei noilor teorii, necunoscute încă lumii. Vom face din aceste teorii o dogmăşi ne vom servi de ea pentru a-i converti pe oameni la credinţa noastră. Când voi fi isprăvit expunerea programului nostru de lucru pentru zilele de acum şi pentru viitor, o să vă arăt şi bazele acestor teorii.

Într-un cuvânt, ştiind, prin experienţa mai multor vea­curi, că oamenii trăiesc şi se conduc după idei şi că aceste idei nu sunt semănate în minţile oamenilor decât cu ajutorul educaţiei, dată cu un egal succes la toate vârstele, (bineînţeles cu procedee diferite), vom absorbi şi vom întrebuinţa în folosul nostru ultimele licăriri de cugetare independentă, pe care de altfel le îndreptăm deja de mult spre materiile şi ideile care ne trebuiesc. Sistemul înăbuşi­rii gândirii e deja în vigoare, în aşa numitul învăţământ prin imagini, care are menirea de a-i transforma pe oameni în animale blânde, care nu cugetă ci aşteaptă reprezentarea în imagini a lucrurilor pentru a le înţelege… În Franţa, unul din cei mai buni agenţi ai noştri, Bourgeois, a proclamat deja noul program de educaţie prin imagini.

Read more: PROTOCOALELE ÎNŢELEPŢILOR SIONULUI II http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-44/item/572-protocoalele-inteleptilor-sionului-ii/572-protocoalele-inteleptilor-sionului-ii?showall=1#ixzz124S3aG6d

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: