Skip to content

PROTOCOALELE ÎNŢELEPŢILOR SIONULUI I

11 October 2010

Scris de Ionel MOŢA

CAPITOLUL I

Dreptul e în forţă. Libertatea e o idee. Liberalismul. Aurul. Credinţa. Autonomia. Despo­tismul capitalului. Duşmanul din lăuntru. Mulţi­mea. Anarhia. Politica şi Morala. Dreptul celui mai tare. Puterea jidovească francmasonică nu poate fi învinsă. Scopul scuză mijloacele. Mulţimea e oarbă. Alfabetul politic. Neînţelegerile dintre partide. Forma de guvernământ care vă conduce mai bine la ţelul vostru, e autocraţia. Băuturile. Clasicismul. Desfrânarea. Principiul şi regulile de guvernământ jidoveşti şi francmasonice. Teroarea. Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea. Principiul guvernământu­lui dinastic. Privilegiile nimicite ale aristocraţiei creştinilor. Noua aristocraţie. Calcul psihologic. Abstracţia libertăţii. Amovibilitatea reprezentanţi­lor poporului.

Să lăsăm la o parte vorbele goale; să cercetăm fiecare idee în sine, să luminăm situaţia prin comparaţii şi deducţii. Eu vă voi arăta deci sistemul nostru, din punctul vostru de vedere şi din acela al creştinilor.

Trebuie să avem în vedere, că oamenii care au instincte şi porniri rele, sunt mai numeroşi decât aceia care au instincte bune. De aceea, cele mai bune rezultate se ating guvernân­du-i pe oameni prin violenţă şi teroare, nu prin discuţii academice. Fiecare om e însetat de putere, fiecare ar voi să se facă dictator, dacă ar putea; în acelaşi timp sunt puţini cei care n-ar fi gata să jertfească bunurile tuturora, pentru a-şi atinge propriul lor bine.

Ce lucru a ţinut în frâu fiarele sălbatice care se numesc oameni? Ce i-a călăuzit până acum? La începutul orânduirii sociale ei s-au supus puterii oarbe a pumnului, apoi, mai târziu, s-au supus legii, care nu e decât aceeaşi putere, dar mascată. De aici ajungem la concluzia că, după legea naturii, dreptul e în forţă, în putere.

Libertatea politică e o idee, un gând, iar nu un fapt. Trebuie ştiut cum să se aplice această idee, când e nevoie să fie atrase masele populare, prin cursa unei idei, în jurul unui anumit partid, dacă acest partid are de gând să zdrobească pe cel care e la putere. Problema aceasta devine uşoară dacă potrivnicul îşi deţine puterea de la ideea de libertate – de la ceea ce se numeşte liberalism -şi dacă îşi jertfeşte ceva din putere pentru această idee. Şi atunci, iată în ce va consta izbânda teoriei noastre: frânele slobozite ale puterii sunt îndată luate în mână de către alţii, în puterea legii de viaţă (deoarece forţa oarbă a poporului nu poate rămânea o singură zi fără călăuză, iar noul guvern nu face altceva decât să ocupe locul celui vechi, slăbit de liberalism).

În zilele noastre puterea aurului a înlocuit-o pe aceea a guvernelor liberale. A fost o vreme când domnea credinţa. Ideea de libertate e irealizabilă, deoarece nimeni nu ştie să se folosească de ea într-o măsură dreaptă. E îndeajuns să fie lăsat poporul să se guverneze câtva timp singur, pentru ca această autonomie să se transforme îndată în destrăbă­lare. Iar din clipa aceea se nasc dezbinări care se transfor­mă foarte repede în lupte sociale, în care statele se mistuie şi unde mărimea lor se preface în cenuşă.

Fie că statul se istoveşte în propriile lui frământări, fie că certurile sale lăuntrice îl aduc în starea de a fi la bunul plac al duşmanilor din afară, din acel moment el poate fi socotit ca pierdut şi fără scăpare: el e în stăpânirea noas­tră. Despotismul (puterea) capitalului, care e în întregime în mâinile noastre, îi apare atunci acestui stat ca o luntre de scăpare, de care e silit, vrând-nevrând, să se agaţe, pentru a nu se îneca.

Pe aceia, pe care sufletul lor simţitor i-ar face să consi­dere de netrebnice aceste gânduri, i-aş întreba: dacă un stat are doi duşmani -şi dacă îi este îngăduit să întrebuin­ţeze împotriva unuia dintre ei, duşmanul din afară, toate mijloacele de luptă, ca de pildă: de a nu-i aduce la cunoştinţă planurile de atac şi de apărare, de a-l surprinde noaptea sau cu puteri mai mari, fără ca toate acestea să fie privite ca imorale – de ce, aceleaşi măsuri, întrebuinţate îm­potriva unui duşman şi mai rău, care ar dărâma ordinea socialăşi proprietatea, ar fi privite ca neîngăduite şi imorale?

O minte bine cumpănită poate oare nădăjdui să câr­muiască cu folos gloatele prin îndemnuri cuminţi sau prin convingere, atunci când calea e deschisă contrazicerii, fie ea chiar nesocotită, dar totuşi ademenitoare pentru poporul care înţelege totul numai uşurel, la suprafaţă? Oamenii, fie că fac parte din pătura de jos, fie că nu, sunt cârmuiţi numai de micile lor patimi, de credinţele deşarte, de obiceiurile, de tradiţiile şi teoriile lor sentimentale: sunt robi ai împărţirii în partide care se împotrivesc înţelegerii celei mai cuminţi. Orice hotărâre a mulţimii atârnă de o majoritate întâmplătoare, sau, cel puţin, superficială; fără a cunoaşte tainele politice, mulţimea ia hotărâri fără rost; un fel de anarhie sapă pe dedesubt guvernământul.

Politica n-are nici o legătură cu morala. Guvernul care se lasă condus de morală, nu e politic şi prin urmare pute­rea lui e şubredă. Acela care vrea să domnească, trebuie să se folosească de viclenie şi făţărnicie. Marile însuşiri ale poporului – sinceritatea şi cinstea – sunt defecte pentru politică, pentru că ele doboară regi şi tronuri mai uşor decât duşmanul cel mai puternic. Aceste însuşiri trebuie să le lăsăm regatelor creştine, noi nu trebuie în nici un caz să le luăm de călăuză.

Scopul nostru e să avem în mână puterea. Cuvântul „drept” e o idee abstractă pe care nimic n-o îndreptăţeşte. Acest cuvânt nu înseninează decât atâta: „Dă-mi ceea ce vreau, pentru ca să pot dovedi că sunt mai tare decât tine”. Unde începe şi unde se sfârşeşte dreptul?

Într-un stat unde puterea e rău organizată, unde legile de guvernare au devenit vagi şi uşor de ocolit, în urma drepturilor nenumărate întemeiate de liberalism, eu soco­tesc că e un nou drept al meu să mă arunc, pe baza legii celui mai tare, asupra tuturor orânduielilor şi a tuturor regulilor stabilite, şi să le răstorn; să pun mâna pe legi, să clădesc din nou toate aşezămintele şi să mă fac stăpânul celor ce mi-au predat mie drepturile pe care le dăduse forţa lor şi de care s-au lepădat de bună voie, din liberalism…

Din pricina slăbiciunii de astăzi a tuturor puterilor, stăpânirea noastră va fi mai trainică decât oricare alta, pentru că ea nu va putea fi înfrântă, până în clipa când se va fi înrădăcinat atât de bine, încât nici un şiretlic nu o va mai putea dărâma…

Din răul trecător pe care suntem siliţi să-l facem acum, se va naşte binele unui guvern neclintit, care va restabili mersul regulat al mecanismului existenţei naţionale, tulburat de liberalism. Rezultatul îndreptăţeşte mijloacele. Să ne îndreptăm luarea aminte, în planurile noastre, mai puţin asupra celor bune şi morale, decât asupra celor trebuincioase şi folositoare.

Avem înaintea noastră un plan, în care e trasă în mod strategic linia de care nu ne putem îndepărta, fără a primejdui opera mai multor veacuri.

Pentru a găsi mijloacele care duc la acest scop, trebuie săţinem seamă de laşitatea, de nemernicia, nestatornicia mulţimii, de neputinţa ei de a înţelege şi a cumpăni împre­jurările propriei sale vieţi şi ale bunăstării sale. Trebuie să înţelegem că puterea mulţimii e oarbă, nesăbuită, şi nu gândeşte, ci ascultă la dreapta şi la stânga. Un orb nu poate călăuzi pe un alt orb fără ca să-l ducă la prăpastie; tot astfel membrii mulţimii ieşiţi din popor, oricât li-ar fi spiritul de genial – nu pot pretinde să conducă poporul, fără a-l pierde în întregime, din pricină că nu înţeleg nimic din politică.

Numai un individ pregătit încă din copilărie pentru autocraţie, poate cunoaşte graiul politicii şi realitatea ei. Un popor lăsat pe seama lui proprie, adică pe seama celor ridicaţi din sânul său, se ruinează prin certurile partidelor aţâţate de setea de putere şi prin dezordinile care se nasc de aci. E oare cu putinţă ca gloatele populare să judece liniştit, fără duşmănii lăuntrice, să conducă afacerile ţării, care nu pot fi amestecate cu interesele personale? Se pot ele apăra împotriva duşmanilor din afară?

Nu, e cu neputinţă! Un plan împărţit în atâtea capete câte are mulţimea, îşi pierde unitatea; devine neînţeles şi fără putinţa de a fi înfăptuit.

Numai un autocrat (un singur stăpân atotputernic) poate alcătui planuri mari şi limpezi, poate aşeza la locul său fiecare lucru, în mecanismul maşinei guvernamentale. Să recunoaştem deci, că un guvern folositor ţării şi în stare să-şi atingă scopul propus, trebuie să fie strâns în mâinile unui singur individ responsabil. În despotismul absolut civilizaţia nu poate exista; ea nu e opera gloatelor, ci a conducătorului lor, oricare ar fi el. Mulţimea e un barbar, care îşi arată barbaria la orice prilej, îndată ce gloata apucă în mâini libertatea, ea o transformă foarte repede în anarhie, care e treapta cea mai înaltă a barbariei.

Închipuiţi-vă dobitoacele acelea îmbătate cu alcool, năucite de vin, cărora li s-ar da dreptul de a bea fără măsură, în acelaşi timp în care li s-ar da libertatea… Noi nu putem îngădui ca ai noştri să decadă până la o asemenea treaptă. Popoarele creştine sunt îndobitocite de băutură; tinereţea le e înjosită de studiile clasice şi de desfrânarea precoce la care i-au împins agenţii noştri – profesorii, oamenii de serviciu, guvernantele din casele bogate, apoi negustorii noştri şi femeile noastre din localurile de petrecere ale creştinilor. În rândurile acestor din urmă eu număr şi pe aşa zisele „femei din lumea bună”, care imită de bunăvoie luxul şi desfrânarea celor dintâi.

Cuvântul nostru de ordine e: puterea şi făţărnicia. Sin­gură puterea poate învinge în politică, mai ales când e ascunsă în talentele trebuincioase oamenilor de stat. Violenţa trebuie să fie un principiu, viclenia şi făţărnicia o regulă, pentru guvernele care nu vor să-şi predea coroana în mâinile agenţilor unei noi puteri. Acest rău e singurul mijloc de a ajunge la scop, la bine. De aceea, noi nu trebuie să ne oprim înaintea mituirii, înşelătoriei şi a trădării, ori de câte ori ne pot ele servi atingerea scopului nostru. În politică trebuie să te pricepi să iei proprietatea altuia fără a şovăi, dacă poţi obţine cu acest mijloc supunerea şi puterea.

Statul nostru, în această cucerire paşnică, are dreptul să înlocuiască grozăviile războiului prin condamnări la moarte mai puţin văzute şi mai folositoare, necesare pentru a întreţinea teroarea aceasta care face popoarele să asculte orbeşte. O neînduplecare dreaptă dar straşnică, e cel mai mare susţinător al puterii unui stat; prin urmare nu e numai în folosul nostru, dar e chiar de datoria noastră, să ne ţinem de acest program al violenţei şi făţărniciei. O asemenea doctrină bazată pe calcul, e tot atât de folositoa­re cât şi mijloacele pe care le întrebuinţează. Prin urmare, nu numai prin aceste mijloace, dar şi prin această doctrină a neînduplecării, vom învinge şi vom robi guvernului nostru suprem toate celelalte guverne. Va fi îndeajuns să se ştie că suntem neînduplecaţi, pentru ca orice nesupunere să înceteze. Noi, cei dintâi, şi încă din vechime, am aruncat poporului cuvintele: Libertate, Egalitate, Fraternitate, cuvinte repetate pe urmă de atâtea ori de către papagali inconştienţi, care, atraşi din toate părţile de această momeală, nu s-au folosit de ea decât pentru a nimici prosperitatea lumii şi adevărata libertate individuală, altădată atât de bine asigurată prin constrângerea mulţi­mii. Oameni care s-au crezut inteligenţi, nu au ştiut să descurce înţelesul ascuns al acestor cuvinte, nu au văzut că se contraziceau, nu au văzut că nu există egalitate în natură, că nu poate să existe libertate, că natura ea însăşi a creat inegalitatea spiritelor, a caracterelor şi a inteligen­ţelor, atât de mult supuse legilor ei; aceşti oameni nu au înţeles că mulţimea e o putere oarbă; că parveniţii pe care şi-i alege pentru a o guverna, nu sunt mai puţin orbi în politică decât ea însăşi; că iniţiatul, cel introdus în tainele politicii, fie el chiar un prost, poate guverna, în vreme ce mulţimea neiniţiaţilor, fie chiar plini de geniu, nu înţeleg nimic din politică. Toate aceste gânduri nu le-au venit în minte creştinilor; totuşi pe aceasta se întemeia principiul guvernământului dinastic; tatăl, Domnitorul, transmitea fiului său secretele politicii, necunoscute în afară de membrii familiei domnitoare, pentru ca nimeni să nu le poată trăda. Mai târziu, obiceiul transmiterii adevăratelor principii ale politicii, se pierdu. Izbânda operei noastre se mări prin aceasta.

Totuşi, în largul lumii, cuvintele Libertate, Egalitate, Frăţietate, adauseră la rândurile noastre, prin mijlocirea agenţilor noştri orbi, legiuni întregi de creştini care ne purtară cu însufleţire steagurile. Şi totuşi aceste cuvinte erau nişte viermi care rodeau bunăstarea tuturor nejidani­lor, spulberând pretutindeni pacea, liniştea, solidaritatea, săpând pe dedesubt toate aşezămintele statelor. Veţi vedea din cele ce urmează că aceasta ne-a folosit numai nouă; acest lucru ne dădu, între altele, putinţa de a obţine cheia cea mai importantă, sau mai bine zis de a desfiinţa privile­giile pe care era întemeiată aristocraţia creştinilor şi singu­rul mijloc de apărare ce-l au împotriva noastră popoarele şi naţiunile. Pe dărâmăturile aristocraţiei naturale şi ereditare, noi ne-am ridicat aristocraţia noastră, a inteligenţii şi a banului. Am luat drept bază a acestei noi aristocraţii, bogăţia, care depinde de noi, şi ştiinţa, care e îndrumată de înţelepţii noştri.

Izbânda noastră mai fu încă uşurată prin faptul că, în legăturile noastre cu oamenii de care aveam nevoie, am ştiut întotdeauna să atingem corzile cele mai simţitoare ale sufletului omenesc: socoteala13, lăcomia, neîndestularea lipsurilor materiale, fiecare dintre aceste slăbiciuni ome­neşti, luată aparte, fiind în stare să înăbuşe neatârnarea gândului, punând voinţa oamenilor în slujba celor ce le cumpără sufletul.

Ideea abstractă a libertăţii ne-a dat putinţa de a face mulţimea să înţeleagă, că un guvern nu e altceva decât un locţiitor al proprietarului ţării, adică al poporului, şi că poale fi schimbat aşa cum se schimbă mănuşile învechite.

Amovibilitatea reprezentanţilor poporului ni-i puse la dispoziţia noastră – ei depindeau de alegerea noastră.

CAPITOLUL II

Războaiele economice sunt izvorul atotputerniciei jidăneşti. Administraţia vizibilăşi „consilierii secreţi”. Succesul doctrinelor distruc­tive. Asimilaţia în politică. Însemnătatea presei. Preţul aurului şi valoarea victimelor jidăneşti.

E în interesul nostru ca războaiele să nu urmărească -întrucât se poate – câştiguri teritoriale. Războiul fiind astfel transpus pe terenul economic, naţiunile vor simţi puterea stăpânirii noastre şi această situaţie va pune pe cei doi vrăjmaşi la dispoziţia agenţilor noştri internaţionali, care au mii de ochi pe care nici o graniţă nu-i poate opri. Atunci drepturile noastre internaţionale vor covârşi drepturile naţionale, în adevăratul înţeles al cuvântului şi vor guverna popoarele tot astfel cum reglementează dreptul civil al statelor legăturile dintre supuşii lor.

Administratorii, aleşi din public de către noi, dintre creştinii cei mai slugarnici, nu vor fi oameni pregătiţi pentru administraţia ţării. În acest chip vor deveni uşor nişte păpuşi trase de aţă de către înţelepţii şi genialii noştri sfetnici de către specialiştii noştri, crescuţi încă din copilărie în vederea administrării afacerilor lumii întregi.

Voi ştiţi că specialiştii noştri şi-au câştigat cunoştinţele trebuincioase administrării, din planurile noastre politice, din experienţa istoriei, din studiul tuturor evenimentelor însemnate.

Creştinii nu se orientează după practica observaţiilor imparţiale culese din istorie, ci după o rutină teoretică, incapabilă de a ajunge la vreun rezultat real. De aceea noi n-avem să ne orientăm după ei; lasă-i să-şi mai petreacă încă câtva timp, să se mai hrănească cu nădejdi şi cu noi petreceri, sau cu amintirea plăcerilor trecute. Să-i lăsăm să creadă în însemnătatea pe care le-am inspirat-o, relativ la legile ştiinţei, la teorii. În vederea acestui scop propagăm în continuu, prin presa noastră, încrederea lor oarbă în aceste legi. Clasa inteligentă a creştinilor va fi mândră de cunoştinţele sale şi, fără a le examina în mod logic, ea va pune în aplicare toate învăţămintele ştiinţei, născocite de către agenţii noştri pentru a le călăuzi spiritele în direcţia care ne e trebuincioasă nouă.

Să nu credeţi că afirmaţiile acestea sunt fără bază seri­oasă; gândiţi-vă la succesul pe care l-am ştiut a-l făuri Darwinismului, Marxismului, Nietzscheismului. Însă nouă, înrâurirea stricăcioasă a acestor tendinţe, trebuie să ne fie cunoscută.

Trebuie săţinem socoteală de ideile, caracterele, ten­dinţele moderne ale popoarelor, pentru a nu face greşeli în politicăşi în administrarea afacerilor. Sistemul nostru, ale cărui părţi pot fi alcătuite în mod deosebit, după popoarele pe care le întâlnim în drumul nostru, nu poate reuşi dacă aplicaţia sa practică  nu e bazată pe confruntarea rezultate­lor trecutului cu prezentul.

Statele de astăzi au o mare putere creatoare: presa. Rolul presei e de a arăta nemulţumirile aşa zise intolera­bile, de a aduce la cunoştinţă plângerile poporului, de a crea nemulţumiţi şi de a le da un glas.

Presa întrupează libertatea cuvântului. Dar statele nu au ştiut întrebuinţa această putere şi ea a căzut în mâinile noastre. Prin ea am obţinut o mare trecere, cu toate că am stat în umbră, mulţumită ei am îngrămădit în mâinile noastre aurul, în ciuda valurilor de sânge şi de lacrimi în mijlocul cărora am fost siliţi să ni-l agonisim. Dar acestea le-am răscumpărat, jertfind pe mulţi dintre ai noştri.

Fiecare din jertfele noastre, preţuieşte cât mii de creştini înaintea lui Dumnezeu.

CAPITOLUL III

Şarpele simbolic şi înţelesul lui. Balanţa constituţională nu e stabilă. Teroarea din palate. Puterea şi ambiţia. Maşinile de vorbit parla­mentare. Pamfletele. Abuzurile puterii. Sclavia economică. „Dreptatea poporului”. Acaparatorii şi aristocraţia. Armata francmasonilor jidani. Degene­rescenţa creştinilor. Foamea şi dreptul capitalului. Venirea şi încoronarea „Stăpânitorului Lumii”. Obiectul fundamental al programului viitoarelor şcoli populare ale francmasonilor. Taina ştiinţei ordinii sociale. Criza economică generală. Punerea la adăpost a „alor noştri”. Despotismul francmaso­nilor e domnia raţiunii. Pierderea unui conducător. Francmasoneria şi „marea” Revoluţie franceză. Regele despot e din sângele Sionului. Cauzele atot­puterniciei francmasoneriei, însemnătatea agenţilor secreţi ai francmasoneriei. Libertatea.

Vă pot anunţa astăzi că suntem deja aproape de ţintă. Încă puţină cale, şi cercul Şarpelui simbolic (care repre­zintă poporul nostru) se va închide. Când cercul va fi închis, toate Statele Europei vor fi încleştate în el, ca în nişte cătuşe puternice.

Balanţa constituţională va fi în curând răsturnată, deoarece am falsificat-o aşa, ca să se aplece când într-o parte, când într-alta, până ce în sfârşit se va dărăpăna. Creştinii credeau că au făurit-o destul de puternicăşi aşteptau totdeauna ca cele două talere să se pună în echilibru. Dar, persoanele domnitoare sunt puse la adăpost de către reprezentanţii lor, care fac neghiobii, şi se lasă târâţi de către puterea lor fără control şi fără responsa­bilitate. Aceşti reprezentanţi îşi datorează puterea teroarei de care sunt stăpânite Palatele. Persoanele domnitoare ne mai având legătură cu poporul lor, nu se mai pot înţelege cu el şi nu se pot întări împotriva persoanelor lacome după putere. Puterea clarvăzătoare a persoanelor domnitoare şi puterea oarbă a poporului, fiind despărţite deolaltă de către noi, şi-au pierdut toată însemnătatea; separate, sunt tot atât de neputincioase ca orbul fără toiag.

Pentru a hotărî pe ambiţioşi să abuzeze de putere, noi am pus faţă-n faţă toate forţele, desfăşurându-le toate tendinţele liberale către independenţă. În acest scop am încurajat orice întreprindere, am înarmat toate partidele, am făcut din putere ţinta tuturor ambiţiilor. Am transfor­mat în arene statele unde se desfăşoară tulburările… încă puţină vreme şi dezordinile, falimentele, vor apărea pretutindeni.

Nesecaţii limbuţi au transformat şedinţele Parlamen­telor şi adunările administrative, în lupte oratorice. Ziarişti îndrăzneţi, pamfletari fără ruşine, atacă zilnic personalul administrativ. Abuzurile puterii vor prepara în sfârşit căderea tuturor aşezămintelor şi totul va fi răsturnat sub loviturile mulţimii înnebunite.

Popoarele sunt înlănţuite de munca grea cu mai multă tărie decât au fost înlănţuite de sclavie şi robie. Din sclavia antică ori din robia evului mediu mai puteai scăpa într-un fel sau altul. Puteai fi răscumpărat, în vreme ce astăzi nu poţi scăpa din mizerie. Drepturile pe care le-am înscris în constituţii, sunt o închipuire pentru mulţime şi neadevă­rate. Toate aceste aşa zise „drepturi ale poporului” nu pot exista decât în închipuire, ele nu pot fi înfăptuite niciodată. Pentru muncitorul proletar, încovoiat la munca lui grea, zdrobit de soartă, ce preţ are dreptul dat flecarilor de a flecari, dreptul dat ziariştilor de a scrie tot soiul de nerozii alături de lucruri serioase, din moment ce proletariatul nu trage alte foloase din constituţie decât nenorocitele fărâmi­turi pe care i le aruncăm de la masa noastră, în schimbul unui vot favorabil planurilor, complicilor şi agenţilor noştri? Drepturile republicane sunt o amară amăgire pentru bietul om: nevoia unei munci aproape zilnice, nu-i îngăduie să se folosească de ele; în schimb îi iau şi garanţia unui câştig statornic şi sigur, punându-l la bunul plac al grevelor patronilor sau camarazilor.

La îndrumarea noastră, poporul a nimicit aristocraţia (nobilimea) care-i era ocrotitoarea şi mama hrănitoare naturală, şi de a cărei înflorire atârna şi bunăstarea popo­rului. Acum când aristocraţia e zdrobită, poporul a căzut sub jugul hrăpăreţilor şi al speculanţilor îmbogăţiţi, care îl apasă într-un chip nemilos.

Noi vom apărea muncitorului ca eliberatorii de acest jug, când îi vom propune să intre în rândurile acestei armate de socialişti, de anarhişti, de comunişti, pe care, sub pretext de solidaritate, o susţinem totdeauna printre membrii francmasoneriei noastre sociale. Aristocraţia care se folosea, cu deplin drept, de munca lucrătorilor, avea interes ca muncitorii să fie sătui, sănătoşi şi puternici. Interesul nostru e, dimpotrivă, ca toţi creştinii să degene­reze. Puterea noastră izvorăşte din foamea cronică, din slăbiciunea muncitorului, deoarece toate acestea îl robesc voinţei noastre şi îl fac să-şi piardăşi puterea şi hotărârea de a se împotrivi acestei voinţe. Foamea dă capitalului mai multe drepturi asupra muncitorului, decât căpătase aristocraţia de la puterea regilor şi a legilor.

Prin mizerie şi prin ura pizmuitoare pe care o produce ea, noi îndrumăm mulţimile, ne folosim de mâinile lor pentru a zdrobi pe cei ce se împotrivesc planurilor noastre.

Atunci, când va veni vremea, ca regele nostru universal să fie încoronat, tot aceste mâini vor mătura din cale tot ceea ce i-ai putea alcătui o piedică.

Creştinii au pierdut obişnuinţa de a gândi fără ajutorul sfaturilor noastre ştiinţifice, iată de ce nu văd ei trebuinţa grabnică de a face ceea ce vom face noi atunci când ne va fi sosit domnia, şi anume de a propovădui în şcolile primare singura ştiinţă adevărată, care e cea dintâi dintre toate ştiinţele ordinii sociale, ale vieţii omeneşti şi ale existenţii sociale, ştiinţa care arată diviziunea (împărţirea) muncii şi prin urmare împărţirea oamenilor în clase şi stări deosebite.

Trebuie ca fiecare săştie, că nu poate exista egalitate, în urma deosebitelor feluri de muncă cărora sunt supuşi oamenii; că toţi nu pot fi deopotrivă de răspunzători înaintea legii; că, de pildă, răspunderea nu e aceeaşi pentru acela care, prin faptele sale, necinsteşte o întreagă clasă, şi pentru acela care nu aduce atingere decât cinstei lui proprii. Adevărata ştiinţă a ordinii sociale, în taina căreia nu lăsăm să pătrundă creştinii, ar arăta tuturor că locul şi munca fiecăruia trebuie să fie deosebite, pentru a nu fi un izvor de încurcături în urma lipsei de potrivire dintre educaţie şi muncă. Învăţând aceastăştiinţă (şi încă din şcolile primare) popoarele se vor supune de bună voie puterilor şi ordinii sociale stabilite de către ei în stat. Dimpotrivă însă, în starea de azi a ştiinţei, aşa cum am făurit-o noi, poporul, încrezându-se orbeşte în cuvântul tipărit, nutreşte, în urma neadevărurilor cu care îi nutrim prostia lui, o ură împotriva tuturor poziţiilor pe care le crede a fi deasupra lui, deoarece nu înţelege însemnătatea fiecărei poziţii.

Această duşmănie va creşte încă în urma crizei econo­mice, care se va sfârşi prin încetarea operaţiunilor de Bursă şi a mersului industriei.

Când vom fi dat naştere (cu ajutorul tuturor mijloace­lor ascunse de care dispunem prin aurul care e în întregime în mâinile noastre) unei crize economice generale, atunci vom arunca în stradă gloatele întregi de muncitori, în aceeaşi zi, în toate ţările Europei.

Aceste gloate vor vărsa cu sete sângele acelora pe care, în simplicitatea neştiinţei lor, îi pizmuiesc încă din copilărie, şi ale căror bunuri le vor putea atunci jefui.

Ele însă nu se vor atinge de ai noştri deoarece momen­tul atacului ne va fi cunoscut dinainte şi vom fi luat măsuri pentru a ne pune la adăpost.

Am spus că progresul ar supune pe toţi creştinii domni­ei raţiunii. Astfel va fi despotismul nostru: va şti să liniş­tească toate frământările prin măsuri straşnice şi drepte, va şti să gonească liberalismul din toate aşezămintele.

Când poporul a văzut că i se făceau, în numele libertă­ţii, atâtea concesii şi îndatoriri, îşi închipui că el e stăpânul şi se aruncă asupra puterii, dar, bine înţeles, se izbi de o mulţime de piedici; atunci nu se gândi să se întoarcă de unde a plecat, ci se puse să-şi caute un nou conducător şi astfel îşi depuse toate puterile la picioarele noastre. Aduceţi-vă aminte de Revoluţia franceză, căreia i-am dat numele de „mare”; tainele pregătirii ei ne sunt bine cunoscute, deoarece ea fu în întregime făcută de noi.

De atunci noi ducem poporul de la o dezamăgire la alta, cu scopul ca să se lipsească chiar şi de noi, în folosul rege­lui-despot din sângele Sionului, pe care-l pregătim lumii.

Astăzi suntem atotputernici ca putere internaţională, căci când suntem atacaţi într-un stat, suntem apăraţi de celelalte. Laşitatea nesfârşită a popoarelor creştine, care se târăsc înaintea puterii; care sunt nemiloase faţă de mici slăbiciuni şi greşeli, dar iertătoare faţă de nelegiuirile cele mari, care nu vor să recunoască contrazicerea din ideea libertăţii, care sunt răbdătoare până la jertfă înaintea puterii brutale a unui despotism îndrăzneţ – iată ce ne înlesneşte neatârnarea noastră. Aceste popoare creştine suferăşi rabdă de la prim-miniştrii lor nedreptăţi, pentru care ar fi tăiat capetele la douăzeci de regi.

Cum se poate explica un asemenea fenomen, o aseme­nea inconsecvenţă a maselor populare, în faţa unor stări de lucruri care par a fi de aceeaşi natură?

Fenomenul acesta se explică prin faptul că aceşti dicta-tori – primii-miniştri -lasă să se spună la urechea poporu­lui, prin agenţii lor, că dacă pricinuiesc ei neajunsuri statelor, aceasta o fac numai cu scopul final de a înfăptui fericirea popoarelor, înfrăţirea lor internaţională, solidari­tatea, drepturile egale pentru toţi. Bineînţeles, nu li se spune că această înfrăţire nu trebuie să se facă decât sub stăpânirea noastră.

Şi iată cum poporul osândeşte pe cei drepţi şi iartă pe cei vinovaţi, încrezându-se din ce în ce mai mult că poate face tot ceea ce-i place. În asemenea împrejurări poporul nimiceşte orice orânduire liniştităşi dă naştere la neorân­duieli la fiecare pas.

Cuvântul „libertate” împinge la luptă societăţile ome­neşti împotriva oricărei puteri, fie ea chiar a lui Dumnezeu şi a firii. Iată pentru ce la ridicarea noastră la domnie, va trebui să scoatem acest cuvânt din vocabularul omenesc, ca fiind principiul brutalităţii, care schimbă gloatele în fiare sălbatice. E adevărat că aceste fiare adorm totdeauna după ce s-au adăpat cu sânge, şi că atunci e uşor să le prinzi în lanţuri. Dar dacă nu li se dă sânge, atunci nu dorm, ci luptă.

CAPITOLUL IV

Deosebitele stadii ale unei republici. Francmasoneria exterioară. Libertatea şi credinţa. Concurenţa internaţională a comerţului şi a indus­triei. însemnătatea speculaţiei. Setea după aur.

Fiecare Republică trece prin deosebite trepte de dezvoltare, prin deosebite stadii.

Primul cuprinde cele dintâi zile de nebunie ale unui orb care se aruncă în dreapta şi în stânga.

Al doilea e acela al demagogiei, din care se naşte anar­hia; apoi vine în mod inevitabil despotismul; nu un despotism legal şi pe faţă -şi prin urmare răspunzător – ci un despotism nevăzut şi necunoscut, dar totuşi foarte simţit: despotismul desfăşurat de o organizaţie secretă care lucrează cu scrupule cu atât mai puţine, cu cât operează sub scutul mai multor agenţi, a căror înlăturare nu numai că nu-i face nici un rău acestei organizaţii, dar o ajută chiar, scutind-o de a cheltui mijloacele sale cu răsplătirea unor servicii prea îndelungate.

Cine ar putea răsturna o putere nevăzută? Căci puterea noastră e una de felul acesta. Francmasoneria exterioară, de la suprafaţă, nu serveşte decât pentru acoperirea planu­rilor noastre; planul acţiunii acestei puteri, ba chiar şi locul organizaţiilor sale, vor rămâne totdeauna necunoscute poporului.

Libertatea în sine ar putea fi nevătămătoare şi ar putea exista într-un stat, fără a aduce vreun rău bunăstării popoa­relor, dacă ea s-ar sprijini pe legile credinţei în Dumnezeu şi ale frăţiei omeneşti, străină de acea egalitate care e dezminţită chiar de legile firii, care au statornicit înfrâna­rea şi supunerea. Având o asemenea credinţă, poporul s-ar lăsa guvernat de către autoritatea parohiilor şi ar merge înainte, umil şi paşnic, sub conducerea păstorului său sufletesc, împăcat cu împărţirea, făcută de Dumnezeu, a bunurilor acestei lumi. Iată de ce trebuie să dărâmăm credinţa, şi să smulgem din sufletul creştinilor însuşi gândul Dumnezeirii şi al sufletului, pentru a le înlocui cu socoteli şi lipsuri materiale.

Pentru ca cele mai alese suflete ale creştinilor să nu aibă timp să cugete şi să observe, trebuie să-i abatem de la aceste preocupări, împingându-i către grijile industriei şi ale comerţului. În acest chip toate naţiunile îşi vor căuta câştigurile lor şi luptând fiecare pentru propriile foloase, nu vor băga în seamă pe duşmanul lor comun. Însă, pentru ca libertatea să poată astfel dezbina şi nimici în întregime societatea creştinilor, trebuie să facem din speculaţie baza industriei; astfel nici una din bogăţiile pe care industria le va scoate din pământ, nu va rămânea în mâinile industria­şilor, ci toate se vor spulbera în speculaţie, adică vor cădea în pungile noastre.

Lupta înfierbântată pentru mărire şi loviturile vieţii economice vor crea şi au creat deja societăţi dezamăgite, reci şi fără suflet. Aceste societăţi vor avea o deosebită groază de politica superioarăşi de religie. Singura lor călăuză va fi calculul, adică aurul, pentru care vor avea un adevărat cult din pricina bunurilor materiale pe care le poate procura. Atunci clasele de jos ale popoarelor ne vor urma în lupta noastră împotriva clasei inteligente a creşti­nilor de la putere, care sunt potrivnicii noştri, şi o vor face aceasta nu de dragul binelui şi nici chiar pentru a pune mâ­na pe bogăţii, ci numai din ura ce o poartă celor sus-puşi.

CAPITOLUL V

Crearea unei puternice centralizări a guvernământului. Mijloacele Francmasoneriei pen­tru a pune mâna pe putere. De ce nu se pot înţelege statele. „Preselecţia” jidanilor. Aurul e motorul mecanismelor în state. Monopolurile în negoţşi industrie. Însemnătatea criticii. Instituţiile „aşa cum par a fi”. Oboselile pricinuite de cuvântări. Cum se câştigă opinia publică? Însemnătatea iniţiativei private. Guvernământul Suprem.

Ce formă de administraţie se poate da unor state în care stricăciunea şi corupţia a străbătut pretutindeni, unde nu poţi ajunge la bogăţie decât printr-un fel de surprinderi meşteşugite foarte asemănătoare cu înşelătoria de la jocurile de noroc; unde domneşte neînfrânarea moravu­rilor; unde moralitatea şi cinstea nu se susţine decât cu pedepse şi legi aspre, iar nu pentru că ar fi primite de bună voie; unde simţămintele de patrie şi de religie sunt înăbuşite de credinţe cosmopolite? Ce altă formă de guvernământ să se dea acestor societăţi, decât forma despotică pe care o voi descrie mai departe? Noi vom călăuzi în mod mecanic toate acţiunile vieţii politice a supuşilor noştri prin legi noi. Aceste legi vor lua înapoi una câte una toate avantajele şi prea marile libertăţi care au fost împărţite de către creştini, iar domnia noastră va pune temeliile unui despotism atât de măreţ, încât va fi în stare, oricând şi oriunde, să impună tăcerea creştinilor care vor voi să ni se împotriveascăşi care vor fi nemulţumiţi.

Ni se va spune că despotismul despre care vorbesc nu ţine seamă de progresele moderne. Voi dovedi contrariul.

Atunci când popoarele considerau persoanele domni­toare ca o întruchipare a Voinţei Dumnezeieşti, ele se supuneau fără murmur absolutismului regilor, dar din ziua în care le-am picurat în suflet gândul propriilor lor drepturi, au considerat persoanele domnitoare ca pe nişte simpli muri­tori de rând. Ungerea Sfântă n-a mai împodobit capetele regilor, deoarece i-am luat poporului credinţa în Dumne­zeu; autoritatea a fost târâtă în stradă, adică într-un loc de proprietate publică, iar noi am pus îndată mâna pe ea.

Mai mult încă, arta de a guverna masele şi pe indivizi cu ajutorul unei teorii şi a unor jocuri de cuvinte meşteşu­git alcătuite, prin regulamentari ale vieţii sociale şi prin tot felul de alte mijloace dibace – pe care creştinii nu le înţeleg deloc – face şi ea parte din geniul nostru administrativ, crescut în spiritul de analiză, de observaţie şi de o aşa fineţe de concepţii, cum până acum nimeni n-a mai avut şi nu ni se poate asemăna, tot după cum nu ni se poate compara nimeni în alcătuirea planurilor de acţiune politică şi de solidaritate. Numai iezuiţii ar putea să stea alături de noi în această privinţă, dar am reuşit să-i discredităm în faţa mulţimii stupide, din pricină că ei formau o organiza­ţie vizibilă, neascunsă, în timp ce noi rămâneam în umbră cu organizaţia noastră secretă. De altfel, ce-i pasă lumii ce stăpân are? Ce însemnătate are că acesta ar fi şeful catolicismului sau despotul nostru din sângele Sionului? Însă pentru noi, care suntem poporul ales, lucrul acesta are o deosebită însemnătate.

O întovărăşire între toţi creştinii din lume ne-ar putea subjuga pentru câtva timp, dar suntem scutiţi de această primejdie prin rădăcinile adânci de neînţelegere pe care nu le mai poate nimeni smulge din inima lor.

Noi am pus faţă în faţă calculele individuale şi naţiona­le ale creştinilor, urile religioase şi etnice pe care le-am ţinut aprinse de douăzeci de veacuri. De aceea nici un guvern nu va găsi ajutor nicăiri: fiecare va socoti că o înţelegere împotriva noastră e dăunătoare propriilor sale interese. Noi suntem atotputernici, de noi trebuie să se ţină socoteală. Puterile nu pot încheia nici cea mai neînsemnată înţelegere fără ca noi să nu luăm îndată parte la ea.

Per me reges regnanl -„prin mine domnesc regii”. Profeţii noştri au spus că noi suntem aleşi de însuşi Dumnezeu pentru a stăpâni întregul Pământ. Dumnezeu ne-a dat geniul, minţile mari, pentru ca să putem duce la bun sfârşit această sarcină. Dacă s-ar găsi vreun geniu în tabăra duşmană ar putea lupta împotriva noastră, dar totuşi acest nou ostaş nu preţuieşte mai mult decât unul vechi; dar cu toate acestea vom lua lupta cu el, şi lupta va fi cruntă, aşa cum omenirea n-a mai văzut până acum. Dar altfel de oameni vor veni prea târziu. Toate rotiţele meca­nismului guvernamental depind de un motor care e în mâinile noastre şi acest motor e aurul. Ştiinţa economiei politice, întemeiată de către înţelepţii noştri, ne dovedeşte de multă vreme puterea regească a aurului.

Capitalul, pentru a avea mâinile libere, trebuie să obţi­nă monopolul industriei şi al negoţului; o mână nevăzută e pe cale de a înfăptui aceasta în toate părţile lumii. Această libertate va da puterea politică industriaşilor. Poporul le va fi supus. Trebuie mai degrabă să dezarmăm astăzi popoare­le decât să le împingem la război, să le deşteptăm patimile fierbinţi în folosul nostru decât să-i liniştim şi mai degrabă să punem stăpânire pe ideile lor şi să le tălmăcim, decât să ne prefacem că nu le luăm în seamă.

Ţinta de căpetenie a guvernământului nostru e să slăbim spiritul public al creştinilor prin critică; să-i facem să-şi piardă obişnuinţa de a cugeta, deoarece gândirea dă naşte­re împotrivirii; să obosim puterile gândului în hărţuieli oratorice.

În toate vremurile, popoarele, ca şi orice om, au luat cuvintele drept fapte, deoarece ele se mulţumesc cu aparenţa lucrurilor şi îşi dau foarte rar silinţa de a cerceta dacă promisiunile în legătură cu viaţa socială au fost îndeplinite. Iată de ce aşezămintele noastre vor avea o frumoasă înfăţişare la suprafaţă, care va dovedi poporului îndeajuns binefacerile lor în ceea ce priveşte progresul.

Noi vom împrumuta haina tuturor partidelor, a tuturor tendinţelor, şi vom îmbrăca cu ele pe oratorii noştri, care vor vorbi atât de mult, încât toată lumea va fi obosită de a-i mai auzi.

Pentru a câştiga opinia publică, trebuie să o buimăcim, răspândind din diferite părţi şi vreme îndelungată atâtea păreri care se bat cap în cap, încât creştinii vor sfârşi prin a se pierde în labirintul acesta şi prin a înţelege că e cu mult mai bine să n-ai nici o părere în politică. Vor recunoaşte că acestea sunt chestiuni care nu privesc societatea, şi că ele nu sunt menite a fi cunoscute decât de acela care o conduce. Acesta e întâiul secret.

Al doilea secret, necesar pentru a guverna cu succes, constă în a înmulţi în aşa măsură greşelile poporului, apoi obiceiurile, patimile şi regulile vieţii în comun, încât nimeni să nu mai fie în stare să descurce acest haos şi oamenii să ajungă să nu se mai înţeleagă unii pe alţii. Această tactică va mai avea ca urmare de a semăna neînţelegerea în toate partidele, de a risipi toate forţele colective care nu vor încă să ni se supună; ea va descuraja orice iniţiativă personală oricât de genialăşi va fi mai puternică decât milioanele de oameni printre care a împrăştiat neînţelegerea. Trebuie să îndrumăm educaţia societăţilor creştine în aşa fel încât mâinile lor să cadă în jos ostenite, într-o neputinţă deznă­dăjduită, în faţa oricărui lucru care va cere iniţiativăşi voinţă.

Sforţările, eforturile care sub regimul libertăţii se desfăşoară nestânjenite şi neîngrădite sunt neputincioase în acest caz, deoarece se izbesc de eforturile libere şi contrarii ale altora. De aici se nasc apoi dureroase conflicte morale, dezamăgiri şi înfrângeri. Noi îi vom obosi atât de mult pe creştini de această libertate, încât îi vom sili să ne ofere o stăpânire internaţională, a cărei natură va fi aşa, încât va putea îngloba fără a le distruge forţele tuturor statelor lumii, pentru a forma Guvernământul Suprem.

În locul guvernelor de astăzi noi vom pune câte o spe­rietoare care se va chema Administraţia Guvernământului Suprem. Mâinile sale vor fi întinse în toate părţile ca nişte cleşti, iar organizaţia sa va fi atât de uriaşă, încât nici un popor nu se va putea feri de a i se supune.

CAPITOLUL VI

Monopolurile; bogăţiile creştinilor depind de aceste monopoluri. Aristocraţia dezmoş­tenită de averile fondare. Negoţul, industria şi speculaţia. Luxul. Sporirea salariilor şi scumpirea obiectelor de primă necesitate. Anarhia şi beţia. Înţelesul secret al propagandei teoriilor economice.

În curând vom întemeia uriaşe monopoluri, izvoare de bogăţii colosale şi de care vor depinde chiar şi marile averi ale creştinilor într-aşa măsură, încât vor fi înghiţite de ele, cum se întâmplă cu creditul statelor a doua zi după o prăbuşire politică… Domnii economişti care sunt de faţă vor şti a preţui însemnătatea acestei combinaţii!…

Trebuie să mărim prin toate mijloacele cu putinţă în­semnătatea guvernământului nostru suprem, înfăţişându-l ca pe ocrotitorul şi răsplătitorul tuturor celor ce i se supun de bună voie. Nobilimea creştinilor, în ceea ce priveşte puterea ei politică, a pierit, nu mai avem să ne temem de ea; dar ca proprietară de bunuri teritoriale, ea ne poate dăuna în măsura în care izvoarele ei de câştig pot fi în neatârnare de noi. Trebuie deci, cu orice preţ, să-i luăm din stăpânire pământurile. Cel mai bun mijloc pentru acest scop e de a mări impozitele pe proprietatea funciară, pentru a îndatora pământul. Aceste măsuri vor ţine proprietatea funciară într-o stare de supunere desăvârşită.

Aristocraţii creştinilor, din tată în fiu, neştiind să se mulţumească cu puţin, vor fi uşor ruinaţi.

În acelaşi timp trebuie să ocrotim negoţul şi industria cu multă putere -şi mai ales speculaţia – al cărei rol serveş­te de contragreutate industriei; fără speculaţie industria ar înmulţi capitalurile particulare, ar îmbunătăţi agricultura, eliberând pământurile de datoriile create prin împrumu­turile băncilor funciare.

Trebuie ca industria să răpească pământului roadele muncii sale ca şi ale capitalului şi, prin speculaţie, să ne dea nouă banii lumii întregi. Fiind astfel aruncaţi în rându­rile proletarilor, toţi creştinii se vor pleca înaintea noastră pentru a obţine cel puţin dreptul de a trăi.

Pentru a nimici industria creştinilor, vom mări specu­laţia, gustul luxului, al acestui lux care înghite totul. Vom face să se mărească salariile, care totuşi nu vor aduce nici un folos muncitorilor, deoarece vom da naştere în acelaşi timp unei scumpiri a obiectelor de primă necesitate, datorită (vom zice noi) decadenţei agriculturii şi a crescă­toriilor de vite; mai mult chiar, vom submina de-a dreptul şi adânc izvoarele producţiei, obişnuindu-i pe muncitori cu anarhia şi cu băuturile spirtoase, în vreme ce vom lua toate măsurile cu putinţă pentru a îndepărta de pe pământurile lor pe creştinii inteligenţi.

Pentru ca situaţia să nu fie văzută prea din vreme sub adevărata ei lumină, vom acoperi adevăratele noastre intenţii sub masca pretinsei dorinţe de a răspândi marile principii economice pe care le învăţăm astăzi lumii.

CAPITOLUL VII

Pentru ce trebuiesc mărite înarmă­rile? Fierberi, neînţelegeri şi ură în toată lumea. Înfrânarea opoziţiei creştinilor, prin războiul univer­sal. Secretul e cheia izbânzii în politică. Presa şi opinia publică. Tunurile americane, japoneze şi chinezeşti.

Înmulţirea înarmărilor şi a personalului poliţienesc e o întregire necesară a planului ce l-am expus. În toate statele trebuie ca, în afară de noi, să nu se găsească decât mase de proletari, câţiva milionari devotaţi nouă, poliţişti şi soldaţi.

În Europa întreagă, ca şi în celelalte continente, trebuie să întreţinem fierberea, neînţelegerea şi ura. Câştigul ne e îndoit. Pe de o parte, prin aceasta ţinem în respect toate ţările, care vor şti că noi putem, după bunul nostru plac, să provocăm dezordinea sau să restabilim ordinea: toate aceste ţări se vor obişnui astfel să ne considere ca o sarcină trebuincioasă. Pe de altă parte, uneltirile noastre ascunse vor încurca toate corzile pe care le vom fi întins în cabine­tele de stat, şi aceasta cu ajutorul politicii, a contractelor economice şi a îndatoririlor financiare. Pentru a ne atinge scopul, va trebui să dăm dovadă de o mare viclenie în cursul tratativelor şi a negocierilor; dar în ceea ce se cheamă „limba (atitudinea) oficială” – noi vom urmări o tactică opusăşi vom părea a fi cinstiţi şi împăciuitori. În acest fel, popoarele şi guvernele creştinilor, pe care le-am obişnuit să nu privească decât acea faţă a lucrurilor pe care li-o arătăm noi, ne vor lua încă odată drept binefăcătorii şi mântuitorii neamului omenesc. La orice împotrivire, va trebui să fim în stare să facem pe vecini să declare război ţării care ar îndrăzni să ne stea în cale; iar dacăşi aceşti vecini s-ar gândi să se întovărăşească împotriva noastră, va trebui să-i înfrângem pe toţi printr-un război universal, al lumii întregi.

Cea mai sigură cale spre izbândă în politică, e secretul, tăinuirea întreprinderilor: cuvântul diplomatului nu trebuie să se potrivească cu fapta lui.

Va trebui să silim guvernele creştine să lucreze după planul nostru larg alcătuit, şi care e deja aproape de ţel. La aceasta ne va ajuta opinia publică, această opinie publică pe care „marea putere”, presa, a pus-o deja pe ascuns în mâinile noastre, într-adevăr, afară de puţine excepţii de care e inutil săţinem seamă, presa e astăzi întreagă în stăpânirea noastră. Într-un cuvânt, pentru a rezuma siste­mul nostru de constrângere a guvernelor creştine ale Europei, îi vom dovedi unuia dintre ele puterea noastră prin atentate, adică prin teroare; iar tuturora, dacă toate s-ar revolta împotriva noastră, le vom răspunde prin glasul tunurilor americane, chinezeşti ori japoneze.

CAPITOLUL VIII

Întrebuinţarea echivocă a Dreptului juridic. Colaboratorii regimului francmason. Şcoli particulare, educaţie superioară de asemenea particu­lară. Economişti şi milionari. Cui trebuiesc încredin­ţate posturile cu răspundere din guvern.

Trebuie să ne însuşim toate armele pe care le-ar putea întrebuinţa duşmanii împotriva noastră. Va trebui să găsim în subtilităţile şi fineţele limbii juridice o îndreptăţire pentru cazul când vom fi siliţi să dăm pedepse care ar putea părea prea îndrăzneţe şi nedrepte, deoarece e nevoie ca acestea să fie exprimate în termeni care să aibă aerul că sunt nişte maxime morale foarte înalte, având totodatăşi o înfăţişare legală. Stăpânirea noastră trebuie să se încon­joare de toate puterile civilizaţiei, în mijlocul cărora va trebui să lucreze. Va aduna în jurul său publicişti, juriscon­sulţi experimentaţi, administratori, diplomaţi, în sfârşit oameni pregătiţi printr-o educaţie superioară specială în şcoli speciale. Aceşti oameni vor cunoaşte toate tainele vie­ţii sociale, vor cunoaşte toate felurile de a vorbi întrebuin­ţând litere şi cuvinte politice, vor avea cunoştinţă despre toate dedesubturile firii omeneşti, despre toate corzile simţitoare, pe care vor trebui săştie cânta. Asemenea corzi sunt de pildă înfăţişarea spiritului creştinilor, tendinţele lor, lipsurile, viciile şi calităţile, apoi particularităţile lor de clasăşi de condiţii. E de la sine înţeles că aceşti sprijinitori geniali ai guvernământului nostru nu vor fi aleşi dintre creştini, care sunt obişnuiţi să-şi facă munca administrati­vă fără a se îngriji de utilitatea ei. Administratorii creştini­lor semnează hârtiile fără a le citi; ei servesc din interes ori din ambiţie.

Vom încunjura guvernul nostru cu o întreagă lume de economişti. Iată de ce trebuie jidanii să înveţe în primul rând ştiinţele economice. Vom fi încunjuraţi de o ceată întreagă de bancheri, de industriaşi, de capitalişti şi mai ales de milionari, deoarece în fond totul va fi hotărât cu ajutorul cifrelor.

Pentru câtva timp, până ce va sosi momentul când nu va fi primejdios să încredinţăm posturile de răspundere ale statelor fraţilor noştri jidani, – le vom încredinţa unor indi­vizi al căror trecut şi caracter vor fi de asemenea natură încât să existe o prăpastie între ei şi popor, unor astfel de oameni cărora în caz de abatere de la ordinele noastre să nu le rămână altceva de aşteptat decât condamnarea ori surghiunul – pentru ca să fie siliţi să ne apere interesele până la ultima lor suflare.

CAPITOLUL IX

Aplicarea principiilor francmasonice la refacerea educaţiei popoarelor. Cuvântul de ordine francmason. Însemnătatea antisemitismului. Dictatura francmasoneriei. Cei care servesc franc­masoneria. Puterea „inteligentă” şi puterea „oarbă” a regatelor creştine. Comunitatea de vederi dintre putere şi popor. Arbitrariul liberal. Stăpânirea învăţământului şi a educaţiei. Interpretarea legilor. „Metropolitanele”.

Aplicând principiile noastre, fiţi cu luare aminte la caracterul poporului în mijlocul căruia vă veţi găsi şi veţi lucra; o aplicare generală, uniformă, a acestor principii, înainte de a fi refăcut educaţia poporului, nu poate avea succes. Dar, punându-le în practică, n-o să treacă zece ani fără ca să se fi schimbat chiar şi caracterul cel mai îndărăt­nic şi fără ca să avem cu un popor mai mult supus nouă.

Când va veni stăpânirea noastră, vom înlocui liberalul nostru cuvânt de ordine – „Libertate, Egalitate, Frăţietate” – nu cu un alt cuvânt de ordine, ci cu aceleaşi cuvinte reduse la rangul lor de idei; vom zice: „dreptul la libertate, datoria egalităţii, idealul frăţietăţi”… Vom apuca taurul de coarne… De fapt, am distrus deja toate guvernele afară de al nostru, deşi de drept există încă multe. Dacă astăzi câteva state îşi ridică cuvântul împotriva noastră, aceasta o fac numai de formă, la dorinţa şi ordinul nostru, deoarece ne e folositor antisemitismul lor pentru a guverna pe fraţii noştri mai mici. N-o să vă explic aceasta mai clar, deoarece acest lucru a fost deja dezbătut în numeroase rânduri în consfătuirile noastre.

În realitate nu mai avem nici o piedecă înaintea noastră.

Guvernământul nostru Suprem constă în condiţii extra­legale, care de obicei sunt cuprinse în cuvântul puternic şi energic: dictatură. Pot spune cu deplină conştiinţă că astăzi noi suntem legislatori; noi dăm hotărâri judecătoreşti, noi osândim la moarte şi noi graţiem; suntem comandanţii tuturor trupelor noastre, încălecaţi pe calul generalului şef. Vom guverna cu o mână oţelită, deoarece ţinem în mâini rămăşiţele unui partid altădată puternic, astăzi subjugat nouă. Ţinem în mâini pofte nemăsurate, lăcomii arzătoare, răzbunări nemiloase, uri neîmblânzite.

De la noi porneşte teroarea care a cotropit totul. Avem în slujba noastră oameni de toate părerile, de toate doctrinele: restauratori de monarhii, demagogi, socialişti, comunişti şi tot felul de utopişti; am înhămat toată lumea la lucru: fiecare sapă la locul lui ultimele rămăşiţe ale puterii, se sileşte să dărâme tot ce mai stă în picioare. Toate statele suferă în urma acestor uneltiri, cer liniştea, sunt gata să jertfească totul pentru pace; dar noi nu le vom da pacea atâta timp cât nu vor recunoaşte pe faţă şi cu umilinţă Guvernământul nostru Suprem.

Poporul a început deja să strige că trebuie să se rezolve chestiunea socială cu ajutorul unei înţelegeri internaţio­nale. Împărţirea poporului în partide i-a pus pe toţi la dispoziţia noastră, deoarece, pentru a susţine o luptă pentru putere, trebuiesc bani, iar banii sunt toţi ai noştri.

Ne-am putea teme de înţelegerea dintre puterea înţe­leaptă a persoanelor domnitoare şi puterea oarbă a popo­rului, dar am luat toate măsurile cu putinţă împotriva unei asemenea eventualităţi: între aceste două puteri am ridicat un zid, adică o teroare reciprocă. În acest chip puterea oarbă a poporului rămâne sprijinul nostru iar noi îi vom fi singurii călăuzitori; vom şti s-o îndreptăm cu precizie spre ţelul nostru.

Pentru ca mâna orbului să nu se poată lepăda de con­ducerea noastră, trebuie ca din când în când să intrăm în legătură directă cu el, dacă nu personal, cel puţin prin fraţii noştri cei mai credincioşi. Când vom fi putere recu­noscută, vom vorbi noi în persoană cu poporul, pe pieţile publice şi-i vom da învăţături despre afacerile politice în înţelesul care ne va fi folositor nouă.

Cum ar putea ei verifica ceea ce îi vom învăţa noi în şcolile de la sate? Iar ceea ce va spune trimisul guvernului sau persoana domnitoare ea însăşi, nu va întârzia să fie cunoscut îndată de statul întreg, deoarece se va răspândi repede prin gura poporului. Pentru a nu nimici înainte de vreme aşezămintele creştinilor, noi ne-am atins de ele cu o mână prevăzătoare, am luat în mâini resorturile mecanis­melor lor. Aceste resorturi erau aşezate într-o ordine neclintită, dreaptă; noi am înlocuit-o cu o dezordine arbitrară. Ne-am atins de jurisdicţie, de alegeri, de presă, de libertatea individuală şi mai ales de învăţământ şi educaţie, care sunt reazămul vieţii libere.

Am înşelat, am năucit şi am corupt tineretul creştin printr-o educaţie bazată pe învăţăminte şi teorii pe care noi le ştim că sunt false, şi care sunt răspândite de către noi.

Rămânând deasupra legilor existente, fără a le schimba în esenţa lor, dar desfigurându-le numai, prin interpretări contradictorii, am obţinut rezultate minunate. Aceste rezultate au constat mai întâi în aceea că comentariile au mascat legile, şi mai târziu le-au ascuns în întregime dinaintea ochilor guvernelor incapabile de a se orienta într-o legislaţie atât de încurcată.

De aici s-a născut teoria tribunalului conştiinţei. Voi spuneţi că lumea se va răscula împotriva noastră cu armele în mâini, dacă va descoperi prea repede despre ce e vorba; pentru acest caz noi avem, în ţările din Occident, o armă atât de îngrozitoare, încât cele mai îndrăzneţe suflete vor tremura înaintea ei: metropolitanele (trenurile subpămân­tene din oraşe) se vor fi introdus până atunci în toate capitalele, pe care le vom azvârli astfel în aer, cu toate organizaţiile şi toate documentele ţărilor.

Read more: PROTOCOALELE ÎNŢELEPŢILOR SIONULUI I http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-44/item/571-protocoalele-inteleptilor-sionului-i/571-protocoalele-inteleptilor-sionului-i?showall=1#ixzz124RcoXhU

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: