Skip to content

PROBLEMATICA FILOSOFIEI RELIGIEI

11 October 2010

Scris de Nae IONESCU

Aţi văzut în lecţiunea trecută ce înţelegem în linii mari prin filosofia religiei. Aţi văzut cele două probleme fundamentale care se pun acestei discipline speciale: problema esenţei naturei religiunii şi problema conţinutului de adevăr, a adevărului religios. Aţi văzut că, în legătură cu această din urmă problemă trebuie considerată eventualitatea unei interpretări a universului din punct de vedere religios şi a unei confundări de ţeluri cu acelea ale metafizicei.

Spuneam însă, tot în prelegerea trecută, că filosofia religiei nu poate să însemne în nici un caz o filosofare asupra universului dintr–un punct de vedere religios, ci o cercetare filosofică asupra religiunii ca fapt religios întâmplat, ca fapt întâmplat.

Dar dacă, în adevăr, religia poate să ajungă la un fel de considerare generală şi la un fel de interpretare a universului, pare că ar trebui să se confunde această preocupare a filosofiei religiei, tocmai ca o filosofare asupra universului, asupra universului din punct de vedere religios, adică tocmai ce spuneam ieri că nu poate să fie, pentru noi, filosofia religiei.

Prin urmare, lucrul acesta tocmai trebuie să–l lămurim. Lămurirea este simplă. Nu este nici o contrazicere între ceea ce spuneam la început şi ceea ce afirmam la finele lecţiunii de ieri. Căci, în adevăr, noi constatăm că o viaţă religioasă ajunsă într–o treaptă anumită de cultură, şi anume, pe o treaptă mai ridicată de cultură, vrând–nevrând ajunge şi la o interpretare a universului. Aceasta însemnează însă că, în cadrul religiunii, există un fel de metafizică religioasă. Dar aceasta nu înseamnă că, în cadrul filosofiei religiunii, noi trebuie să facem această interpretare religioasă a existenţei şi a universului. Vasăzică, întru atât întrucât noi studiem conceptul de religiune şi faptul acesta care se numeşte religie, o să ajungem să studiem şi rădăcinile interpretative, şi îndeletnicirea interpretativă a religiunii. Dar nu vom face noi înşine, în cadrul prelegerilor de filosofia religiei, nu vom avea să facem noi înşine o interpretare religioasă a universului.

Problema esenţei religiei. Experienţă religioasă

1. Acum, dacă revenim la cele două probleme fundamentale pe care vi le–am enunţat, anume problema esenţei religiei şi a conţinutului de adevăr al religiunii, adică, cum am spus, probleme rezervate speculaţiunii şi vieţii religioase, avem deja cele două grupe mari de probleme cari trebuie să fie tratate într–un curs de filosofie a religiei.

Prima problemă, aceea a esenţei religiei, este, nu zic cea mai importantă, dar cea mai căutată, cea mai cercetată în zilele de faţă. Ea trebuie să surprindă în religie propriu–zis însăşi acea funcţiune creatoare a religiunii, adică, cum am spune cu alte cuvinte, procesul interior religios.

Primul fapt care interesează în această ordine de idei este aşa–numita experienţă religioasă, adică faptul religios, actul religios. Vasăzică, o considerare a vieţii religioase înăuntrul individului în momentul de viaţă religioasă. Prima problemă în cazul acesta este actul religios, adică poziţiunea specifică, structura specifică a conştiinţei omeneşti în momentul de viaţă religioasă.

Viaţa religioasă a constituit un domeniu aparte de fapte sufleteşti şi, ca atare, are notele ei specifice. Ei bine, tocmai aceste note specifice, caracteristice, îmbinarea tocmai a acestor note specifice din conştiinţa umană în general formează aşa–numita problemă a actului religios.

Convingere religioasă

2. Dar actul religios ca atare este mai degrabă un fel de determinare formală a funcţiunii sufleteşti în viaţa religioasă, este fără îndoială o activitate. Dar în ceea ce priveşte actul religios, analiza lui ca fapt religios, [el] nu este decât activitate pură. Această activitate pură trebuie să fie distinctă de rezultatele activităţii. Deci, o a doua problemă ar trebui să fie constituită de aşa–numita convingere religioasă. Convingerea religioasă este şi ea un precipitat, este rezultatul unui proces chiar, este o cunoştinţă întrucât este o interpretare. Nu este o cunoştinţă, în înţelesul obişnuit al cuvântului, pentru că concluziunea la care ajunge nu este propriu–zis căpătată ca element obişnuit al gândirii în genere; este o cunoştinţă întrucât reprezintă un aspect al realităţii, întrucât intrăm noi cu cunoştinţa noastră în cunoştinţa realităţii. Dar nu este o cunoştinţă în înţelesul obişnuit al cuvântului, căci această stăpânire a realităţii, această participare a realităţii la noi înşine şi confundarea noastră cu realitatea nu se fac cu ajutorul conceptului.

Că, la urma urmelor, rezultatul poziţiunii acesteia se exprimă într–un anumit fel: credinţa, aceasta este altă problemă. Deci, rezultatul actului religios şi al vieţii religioase – care este prima problemă ce ne interesează pe noi aci – este convingerea religioasă. Convingere îi zic – şi nu–i zic cunoştinţă – pentru motivele pe cari le–aţi văzut; şi îi mai zic convingere încă pentru un alt motiv: ca să deosebesc ceea ce este omenesc şi, aş zice, aproape psihologic, în actul acesta religios. Căci cunoştinţele religioase nu au fundarea lor obiectivă; adică, nu este posibilitate de transmitere a lor obiectivă. Fundarea cunoştinţelor acestora de ordin religios este de natură strict omenească, subiectivă, adică umanistă. De aceea, zic convingere religioasă, iar nu cunoştinţă religioasă. Ştiţi că în vorbirea logică convingere însemnează altceva, însemnează transmiterea unui adevăr altcuiva. Aci, convingere noi numim altceva; şi anume, numim rezultatele vieţii noastre religioase, întru atât întrucât aceste rezultate – sau acest rezultat – duc la o stăpânire a realităţii; nu o stăpânire în înţelesul obişnuit ştiinţific, dar la o contopire a realităţii în noi, la o participare a realităţii în noi.

Corelatul acestei convingeri religioase este credinţa. Vedeţi prin urmare numaidecât care este deosebirea dintre domeniul acesta de fapte şi domeniul logic de fapte, propriu–zis. Nu sunt lucruri cari se dovedesc, sunt lucruri cari se trăiesc dintr–o dată. Vasăzică, al doilea grup de probleme în cadrul esenţei religiunii, în cadrul vieţii religioase.

Exprimarea convingerii religioase

3. Dar, odată această convingere căpătată, ea are un mijloc să caute o cale de exprimare. Exprimarea convingerilor religioase este al treilea moment în viaţa religioasă şi al treilea grup de probleme. Exprimarea aceasta poate să fie de mai multe feluri: una hotărâtă, voluntară, şi alta involuntară. Exprimare voluntară, în sensul că [în] anumite momente şi într–o anumită structură sufletească, convingerile la cari cineva ajunge devin centrul de forţă şi centrul de activitate; adică, în momentul în care eu am căpătat o convingere, simt necesitatea de a ieşi cu această convingere din mine, de a inculca convingerea aceasta şi altora. Este însă şi un alt fel de exprimare, pornită din altă necesitate, în momentul în care eu am o convingere, atunci eu lucrez în conformitate cu această convingere, în primul caz, acţiunea ar avea un caracter tranzient, tranzitiv, de la mine trece la alţii, eu am necesitatea de a împărţi credinţa mea altora, în cazul acesta, al doilea, acţiunea mea nu mai are acest caracter tranzitiv; rămâne asupra mea însumi şi modelează activitatea mea proprie, fără să am nevoie să ştiu ce spun alţii, ce fac alţii sau dacă nu ar fi bine să facă şi alţii ceea ce fac eu. Ca să înţelegeţi lucrurile acestea, să vă dau un exemplu.

În constituţiunea noastră se spune: religia dominantă este religia creştină ortodoxă. Şi, mai departe: libertatea cultului este absolut îngăduită. Se face însă o restricţiune: nu este admis prozelitismul; adică, nu este îngăduit, pe teritoriul ţării româneşti, nici un fel de activitate care ar avea de scop să întoarcă pe oameni de la credinţa ce o aveau, să–i câştige pentru o altă credinţă. Adică, sunt credinţe cari umblă după prozelitism şi sunt credinţe cari nu umblă după prozelitism.

De fapt, această prevedere a constituţiunii este o apărare a ortodoxiei. De ce? Foarte simplu: fiindcă ortodoxia este o credinţă care nu umblă după prozeliţi, nu simte nevoia de a face pe toată lumea ortodoxă; este o credinţă care–şi găseşte raţiunea de a fi în fiecare dintre indivizi. Dar aceasta însemnează că sunt alte religiuni, cari nu–şi găsesc această raţiune de a fi numai în potenţarea vieţii individuale respective, ci zic: trebuie să–i fericim şi pe ceilalţi, să le dăm credinţa noastră!

Prozelitismul religios şi „Iubeşte pe aproapele tău…» în viziunea din Apus

4. Evident, trebuie să recunoaştem că tendinţa de prozelitism nu este de natură strict religioasă; sau, în sfârşit, este de natură religioasă întru atât întru cât religiunea este de o anumită coloraţiune, adică o religiune eminamente transcendentă, unde Dumnezeu stă cu totul deasupra oamenilor, unde nu se interesează propriu–zis decât de un singur proces: raportul de la individ la Dumnezeu, în momentul însă când intervin în această viaţă religioasă şi alte elemente, îşi schimbă caracterul. De pildă, în religiunea creştină există un precept, care este următorul: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi». Sunt o mulţime de cercetători, de comentatori cari zic: acesta este fundamentul religiunii creştine; adică, grija de aproapele tău este prima grijă pe care trebuie să o ai tu, ca creştin. Să pui tot atâta interes pentru aproapele tău cât pui pentru tine însuţi – presupunând că pentru tine pui foarte mare interes.

De unde vine această grijă? Dacă îi scrutăm dedesubturile, nu avem decât două explicaţiuni: una, care nu este de ordin transcendentalist, în momentul, de pildă, când zic: „Universul şi divinitatea se confundă”, eu sunt divinitate întru atât întrucât sunt univers; dar, în aceeaşi măsură este divinitate şi semenul meu; atunci fără îndoială că între mine şi el există o legătură anumită. Aceasta este originea imanentă a iubirei de aproape.

Mai există însă şi alta, care nu este de origine religioasă, ci politică. Noi trăim în lumea aceasta, care, cum se ştie, este o lume de durere; dar religiunea, zice cineva, are de scop tocmai ca să facă posibilă viaţa aceasta între oameni, pe pământ. A spus şi Hristos, de pildă, odată că „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!” Dar – zice – cât trăim aci, să facem să trăim cât mai bine. Şi atunci, zice: creştinismul este format din acele reguli cari îmi uşurează viaţa aci. Găsim de pildă preceptul că iubirea de aproape este principiul care înlesneşte convieţuirea oamenilor. Dacă noi ne vom iubi între noi, atunci toate lucrurile vor fi bune, atunci vom trăi mai uşor. Aceasta este, după cum spuneam, rădăcina politică a iubirei de aproape, adică rădăcina interpretării religiunii ca un mijloc de uşurare a vieţii, de aci înainte.

Evident, în cazul acesta religiunea face prozeliţi, şi trebuie să facă: este de datoria mea să–l salvez pe acela care stă lângă mine, deci este de datoria mea să–i imprim aproapelui meu principiile religioase cari mă fericesc pe mine. Expresiunea convingerilor religioase îşi caută o manifestare în afară, asupra semenilor mei.

„Iubeşte pe aproapele tău…” în viziunea din Răsărit

5. Dar mai poate să fie încă o interpretare a preceptului „Iubeşte pe aproapele tău…”, şi anume una negativă, în Răsărit, am mai spus şi cu alt prilej, există o formă specială de viaţă religioasă, există o legătură de la om la Dumnezeu. Dar, pe când în Apus, de pildă, la catolicism, legătura aceasta de la om la Dumnezeu se face cu ajutorul bisericei şi numai prin biserică, sau pe când la protestantism legătura aceasta se face în adevăr de la om la Dumnezeu – dar nu de la om în completul lui, ci de la spirit, de la un fel de centru absolut, de la spiritul omenesc la Dumnezeu –, în Răsărit omul care stă în faţa lui Dumnezeu are altă calitate: el este în adevăr om, trup şi suflet. Conştiinţa trupului său, cu alte cuvinte, în forme religioase simbolice, conştiinţa păcatului întovărăşeşte în fiecare moment pe om în legătura aceasta cu Dumnezeu; nu se poate niciodată omul scăpa de trup.

Evident că trupul este legătura sau, mai bine zis, coruperea spiritului pur care a fost odată dumnezeire, în toată metafizica greacă şi cea creştină de mai târziu omul reprezintă o treaptă coruptă, pentru simplul motiv că este o transplantare a spiritului în trup, în materie, prin urmare o corupere a spiritului prin această materie.

În actul religios (despre lucrurile acestea o să vorbim mai mult mai târziu, deocamdată le spun pentru lămurirea problemei), în actul religios răsăritean există această specificitate: conştiinţa continuă a legăturii dintre trup şi spirit, în om. Om înseamnă, deci, în Răsărit, trup şi spirit – om, bineînţeles, în faţa lui Dumnezeu –, pe când om în faţa lui Dumnezeu la protestantism înseamnă pur şi simplu spirit. Deci om înseamnă, în Răsărit, păcat dintr–o dată.

Vasăzică, când zic „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” e probabil că noi, aci, în Răsărit, înţelegem altceva; adică, nu înţelegem că noi ne iubim pe noi înşine, căci nici nu putem să ne iubim; noi nu suntem spirit, noi nu suntem ceea ce poate să fie lumea creată în noi, ci suntem spirit corupt, spirit şi trup, noi reprezentăm o treaptă inferioară. Şi astfel fiind, putem să ne iubim pe noi? Nu. Mântuirea stă la noi în evaziunea din noi înşine, din forma aceasta coruptă.

Dacă aşa stau lucrurile, „iubeşte pe aproapele tău” nu mai are semnificaţia din Apus, nici cea panteistă, nici cea politică, pentru simplul motiv că premisa mea este: eu nu mă iubesc pe mine.

Dar, atunci, ce însemnează să iubeşti pe aproapele tău? Să nu–l iubeşti? Nu. însemnează altceva: însemnează pur şi simplu că nu trebuie să–ţi dai ţie nici o importanţă deosebită.

Vasăzică, iubirea nu este o legătură pozitivă, nu este o normă de conducere în metafizica religioasă a Răsăritului, ci este pur şi simplu o valorificare a ta în mijlocul celorlalţi. Şi cum toţi suntem păcătoşi, noi avem ceea ce numeşte Răsăritul o comunitate în păcat. Noi suntem fraţi prin păcat, nu pentru că suntem creaturile aceleiaşi divinităţi, ci prin coruperea spiritului prin unirea cu materia.

Vasăzică, în împrejurările acestea în care iubirea nu mai devine în Răsărit un fel de normă de conducere şi nu reprezintă interesul meu pentru ceilalţi, ci puţinul meu interes pentru mine însumi, în împrejurările acestea religia nu mai capătă forţa explozivă; confratele meu, semenul meu, aproapele meu nu mai are nici o importanţă propriu–zis, cum nu o am nici eu. Şi atunci, tot procesul religios se mărgineşte pur şi simplu la individ şi Dumnezeu, iar toată activitatea mea – activitatea condusă de convingerile mele religioase – nu mai iese în afară, ci–mi modelează numai activitatea mea proprie, numai felul meu de a mă comporta. Care este felul meu de a mă comporta, aceasta este altă problemă, aceasta face parte din problemele terapeuticei religioase. Dar aceasta este ceea ce numeam eu, la început, deosebirea de exprimare a convingerii religioase.

Vasăzică, există două feluri de exprimări: unul care duce la răspândirea convingerilor mele, şi un altul, care duce la realizarea convingerilor mele. Această problemă este a treia care este în legătură cu studiul esenţei actului religios şi a esenţei religiunii.

Dar act religios, experienţă religioasă, convingere religioasă, exprimare de convingere religioasă sunt, toate, probleme ce au de–a face cu spiritul omenesc, sunt propriu–zis probleme sufleteşti. Şi atunci, filosofia religiunii este psihologia religiunii? Eu am încercat să lămuresc lucrurile acestea şi anul trecut, astfel încât acum nu voi face decât să amintesc în treacăt punctul de plecare.

Cele două metode de studiere a faptelor sufleteşti: cea psihologică şi cea fenomenologică

6. Există două feluri de a studia faptele sufleteşti: există o metodă strict psihologică. Această metodă strict psihologică se mărgineşte a studia pe individ în timp şi loc precis, anumite fenomene şi anumite procese. Există însă şi o altă metodă: aceea de a lăsa, oarecum, să se sublimeze oarecum aceste procese, adică de a le scoate din timp şi spaţiu, de a le cerceta în esenţa lor proprie, nu în realizarea lor imediată, de a lăsa, cu alte cuvinte, fenomenul empiric să se tipizeze. Ceea ce privesc eu de pildă în percepţiune nu este percepţiunea propriu–zisă, ci este fenomenul general al percepţiunii, este cam ceea ce numea Paul Natorp, acum vreo 20 de ani, psihologie raţională şi este ceea ce numeşte astăzi, o întreagă categorie de oameni, metodă fenomenologică.

Vasăzică, dacă noi ne ocupăm cu procesul de desfăşurare a vieţii religioase, nu implică faptul acesta numaidecât o metodă psihologică. Un filosof german de pildă, un cercetător, numeşte această metodă un fel de valorificare psihologică. Termenul acesta nu l–am înţeles niciodată. Ceea ce numeşte Wobbermin valorificare psihologică este ceea ce cunoaştem noi îndeobşte ca metodă fenomenologică, adică desprinderea fenomenelor din timp şi spaţiu, studierea esenţei lor imuabile, am zice, adică abstractizarea, sublimarea – cum ziceam adineaori –, şi studierea acestui nou fenomen, care este desigur o creaţiune logică sau spirituală, fără existenţă reală, fără îndoială, dar care are faţă de procesul însuşi cam aceeaşi valoare – nu chiar aceeaşi, dar „cam” – pe care o are conceptul faţă de [un] anumit obiect.

Vasăzică, metoda care ar trebui s–o urmăm şi o putem urma la această cercetare, prezentarea esenţei faptului religios, nu este în mod obligatoriu metoda psihologică, ci se recomandă metoda aceasta fenomenologică. Dacă am întrebuinţa cealaltă metodă –căci am putea–o întrebuinţa şi pe aceea –, ea nu ne–ar da filosofia religiunii, ci psihologia vieţii religioase, care este cu totul altceva. Noi nu vrem să ştim ce devine omul în actul religios, ci vrem să deducem, din ceea ce devine omul în actul religios, ce este religia însăşi. Deci, la probleme diferite, metode diferite.

Disciplina religioasă este o disciplină filosofică; ea nu duce, însă, propriu–zis la o filosofie a religiunei, ci la o psihologie a omului, adică la o completare a icoanei totale pe care o avem despre sufletul omenesc. După cum există o psihologie a intuiţiei artistice, a creaţiunii artistice, a marilor calculatori sau a jucătorilor de şah, există şi o psihologie a vieţii religioase, care însă nu poate să ducă pe nici o cale şi în nici un chip la studiul esenţei religiunii, ci duce la cunoaşterea omului şi a omenescului. Pentru psihologie, religia este un mijloc; pentru filosofie, actul religios, din mijloc, devine scop.

Conţinutul de adevăr al religiei

7. în privinţa celei de–a doua mari grupe de probleme religioase, adică a conţinutului de adevăr al religiunii, am puţine lucruri de spus deocamdată. Actul religios este procesul de desfăşurare a religiunii; conţinutul de adevăr al religiunii este rezultatul în mare al acestui proces. Ceea ce stabilim şi cercetăm în prima parte, în cadrul problemei convingerii religioase, este stabilirea obiectului acestei convingeri, iar precipitatul, rezultatul acestor convingeri materiale, îl studiem în partea a doua. În acest cadru mare, noi trebuie să studiem în genere cari sunt problemele pe cari şi le pune religia, cari sunt problemele pe cari le soluţionează religia şi cum sunt soluţionate aceste probleme.

Dinspre partea mea, adică urmând punctul de vedere pe care–l introduc aci – iar un lucru care poate să fie pus în discuţiune de alţii –, spun: deduc, în această cercetare de natură strict religioasă, cari sunt elementele extrareligioase şi determin anumite principii din viaţa religioasă şi întrucât formele de viaţă religioasă sunt hotărâte, la rândul lor, de anumite fenomene istorice.

În lecţiunea de astăzi, aveţi deja, în mare, cadrul prelegerilor ce vor urma. Ceea ce voi spune mai departe nu vor fi decât amplificări cari, însă, trebuie s–o spun de la început, nu vor fi egale în toate direcţiunile. Sunt pentru noi unele probleme de mai mare importanţă şi altele de o importanţă secundară.

Read more: PROBLEMATICA FILOSOFIEI RELIGIEI http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-31/item/351-problematica-filosofiei-religiei#ixzz12344lswL

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: