Skip to content

PELERINAJ OTRĂVIT, LA SÂNUL BUCOVINEI

11 October 2010

Scris de Adrian BOTEZ

Să mergi „acasă”, când e vorba de Bucovina – are un înţeles poate mai profund decât al oricărui alt „acasă”, din toată lumea asta. Nu există un „acasă” mai legat de făptura lui Dumnezeu, decât „acasă „ al bucovinenilor.

Veneam „acasă” – la vatra munţilor păduroşi, aţintit cu urechea la poveştile vânturilor din cetini şi ale valurilor de pâraie – şi cu ochii la vulturii-cruci, ai celui mai senin, înalt şi semeţ văzduh: pajuri bătrâne cât lumea, purtând în trupurile lor zbârnâitul săgeţilor înţelepţilor şi pletoşilor voievozi ai Moldovei.Veneam „acasă”, veneam să mă aşez cu pieptul la rădăcina Bradului Lumii, avântat de pe stâncă drept în ceruri. Din câte-un Brad al Lumii a fost sculptată fiecare dintre mânăstirile ce-şi iau zborul din poiene tainice, adunând pe pereţii lor întreaga Carte a lui Dumnezeu, scrisă cu sfinţi, albaştri precum mila din ochii Tatălui Ceresc – şi verzi, precum lucrarea de proaspătă viaţă a Fiului de Tată…

[În paralel cu privirile, care-mi furnicau jur-împrejururile cereşti – amintirea otrăvită lucra şi ea: în 1775, Bucovina a fost „vândută”- trădată, la Hanul lui Manuc, de un dragoman, şi dată Austriei Imperiale – şi pentru ea şi-a pus gâtu-n ştreangurile de mătase ale gâzilor Sublimei Porţi martirul Grigorie al III-lea Ghica; apoi, în 1940, a trecut, peste trupul ei de crăiasă, creionul de dulgher al lui Stalin, sfâşiind-o în două… – a doua bucată a mătasei de duh fiind răpită în pântecele Baalului Sovietic…şi-un rege nemernic a tăcut…În 1990-1991, bucata de duh hrăpită a fost, iarăşi, „uitată”, afară din casa Ţării, de guvernanţii „decembrişti”; în 1997, a fost iarăşi „vândută”, de data asta Ucrainei…„Tratatul de bună vecinătate”… În 2003-2004, iarăşi se trece peste rana sângerândă a Bucovinei, printr-un tratat nepăsător, cu Rusia „democrată şi liberală”… De „vânzători” şi de nume frumoase pentru „vânzare”, nu duce lipsă nici Ţara Mare, nici Sfânta Bucovină…]

Da, aşa veneam, căci aşa purtam în suflet (eu, pribegitul pe meleaguri depărtate) Ţara de Sus a naşterii mele. Veneam după ani mulţi, să-mi număr averile fără de număr, strânse de moşii mei voievodali, pentru mine – veneam să-mi străvăd rădăcinile adânci şi fermecate ale fiinţei. Dar averile mele le-am găsit cumplit risipite de nebuni, scăpaţi din balamucul cel mare al lumii dezdumnezeite şi dând buzna, cu ghioaga, în raiul lui Dumnezeu – iar rădăcinile mi le uscaseră hulpavii şi lacomii, iazmele de urât, care s-au născut (de parcă s-au clocit) şi-au crescut (tainic şi în beznele cele mai ferite de vedere) pe pământul sfânt de Bucovină – şi-acum sfârtecă şi otrăvesc de moarte sânul care i-a alăptat şi le-a dat viaţă. Vinovată de paricid – viaţă.

…Săracă apă a Moldovei! – abia mai curge, de-atâtea puturoase şi pestriţe gunoaie lumeşti, movilite pe margini, şi de-atâtea şiroaie infernale, de uleiuri şi păcuri, care-i pângăresc tot valul… Când am ajuns la Gura Humorului, am căutat cu ochii, pe vârf de munte, fostul pavilion regal de vânătoare, prefăcut, apoi, în casa de vacanţă a seminariştilor cernăuţeni, până în 1948; sub Dej – azil de bătrâni – iar între 1976-1989, amenajat foarte cochet: motelul „Ariniş”. Sub noii dregători („postdecembrişti”…) ai ţării – ce a mai rămas? Nişte scheletice ruine pământii şi pustiite – şi-acelea murdărite de pancarte cenuşii: „Proprietate particulară”…De la Rege şi de la Biserica Neamului – a ajuns la mârlanii „particulari”… – care se vor lăfăi în ţarcul unei nou-cocoţate (pe ruine istorice!) vile cu turnuleţe de tinichea…Venetici – căci 75 % din populaţia (activă…) din Gura Humorului o formează şomerii – iar humorenii get-beget au trecut de 60 de ani (copiii lor, ca pretutindeni în România, s-au spulberat în zări străine): asistă, neputincioşi, resemnaţi, la propriul apus de soare…şi la înstrăinarea şi distrugerea sistematică a rădăcinilor oraşului lor.” Numai umbra spinului/La uşa creştinului”…Străinii, cu maşini mari, lăfăite, îşi cracănă Mercedesurile drept în mijlocul şoselei, ca să ceară informaţii pe-ndelete, dispreţuind cu grosolănie pe „băştinaşii” care ar vrea, şi ei, să treacă…

O iau spre Voroneţ. Mânăstirea… Unde-i mânăstirea? Auzisem eu că un individ fără Dumnezeu, pe nume Ion Ţiriac, voise să facă, vis-à-vis de sfinţii albaştri ai Voroneţului – motel, cu grătare de mititei în faţă – dar preoţii Bucovinei, în frunte cu prea-sfinţitul Pimen, l-au oprit pe vandal. Dar, acum, unde-o fi mânăstirea, dacă tot a scăpat de motel şi de fumul de mititei? Nu se mai vede, de tarabele supraetajate, cu izmene „străine”, piepteni şi mărgele (bineînţeles că „străine”! – biet românul a ajuns ca africanii jefuiţi şi robiţi colonial, cumpăraţi doi la o mărgică, din secolul XVIII) – nu se mai aude zvonul rugăciunii, de ţipetele precupeţilor şi corturarilor străini (cu ghilimele şi fără…): germani, ţigani, unguri, englezi – toţi în chiloţi, în faţa sfinţilor şi voievozilor de pe ceruri – toţi strigă şi chirăie, ca-ntr-un talcioc zănatic – nici un respect faţă de bătrânele ziduri sfinte, înălţate de Preasfântul Ştefan… „Zidul vechi al mânăstirei”, cel de-mprejmuire, se iţeşte bolnav, cutremurat de jale, din tot acest Babel al zarafilor lumii, strânşi la Templul Cerescului Tată – şi nu se iveşte biciul lui Hristos, de nicăieri…Ajung la intrarea uriaşelor porţi de lemn. Afiş mare: „Intrarea – 40.000/ 20.000 de lei”. Tu, din Ţara Românilor – să trebuiască, pentru a intra în casa cea sfântă a părinţilor şi moşilor tăi, a Dumnezeului tău – să plăteşti…De ce? Răspunsul îl voi afla, de cum voi trece pragul porţii: două ziduri exterioare, din patru ale mânăstirii – şterse! Pe celelalte două – abia se mai zăresc, umbre vagi, sfinţii albaştri. Ce cataclism cosmic a şters, fără îndurare şi întoarcere(doar firave începuturi de restaurare…), sfinţii Voroneţului? Murmură o bătrână şi cernită călugăriţă, jenată: „Nu ne prea dă fonduri Ministerul, maică, pentru restaurare…şi ne nevoim să strângem, cu paraua, de la dumneavoastră…” Acum ştiu cum se numeşte cataclismul…da, ştiu.

La fel stau lucrurile şi cu Sfinţii Verdelui de Cetină ai Mânăstirii Humorului. Logofeţii, vornicii şi postelnicii îngropaţi în incintele sfinte – s-au scufundat, de ruşine şi amar, cu încă 10 stânjeni, în pământ… „-Aşa-i la toate mânăstirile – să vă duceţi şi să vedeţi: Moldoviţa, Suceviţa…Numai la Putna e mai bine, că a fost pe-acolo preşedintele, cu aniversarea…” – murmură alte şi alte glasuri de călugăriţe şi mirence, dintre „artizanatul” multicolor, frumos înflorat, atârnat pe gardurile din jurul mânăstirii – şi pus la vânzare cu preţuri între 500.000 de lei – şi cât o da Dumnezeu…Auzeam, din departe: „Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta/ (…) Lasă grija sfinţilor/ În sama părinţilor,/ Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă, noapte-ntreagă,/ Doar s’a-ndura Dumnezeu,/ Ca să-ţi mântui neamul tău!”…

Ospitalitatea proverbială a voroneţenilor, ori a mânăstirenilor Humorului…Da, a fost cândva, impresionantă (deştepţii zilelor noastre strâmbă din nas: „primitivă, tribală…”): te vedeau, de la poartă, trecând pe uliţă, în zăpuşeala serii de vară, şi-ţi spuneau, din tot sufletul lor duios de-atunci, întinzându-ţi cana smălţată, plină ochi cu apă ca gheaţa, proaspăt scoasă din fântâna de sub brad, ori fag, ori mesteacăn: „-Ia, maică, ţi-o fi sete, pe soarele aista…” Acum, din două în două case, afiş la poarta ferecată: „Pensiunea Suzana” (sau Vasilică, Gina, Sile…), sau „Cazare”. Stă câte o babă (cu bărbia tremurând) până şi pe calea ferată , aţinând calea turiştilor prăfuiţi cu o pancartă, ca la manifestaţie: „Cazare”…Cazare „La Moartea” – du-te, maică, acasă, că te caută…La ce-ţi mai trebuie banii noştri, că nu te-ngropi cu ei, Doamne iartă…Pe calea spre munte, rânjind, blochează cărarea muncitorii de la nişte tractoare şi freze: să facă loc, pe Vadul Banilor, spre două cabane ale unor ţărani, deveniţi, peste noapte, mari „rechini” – afacerişti: „Floarea de colţ”, „Floarea de iris”…Frumoase nume. Sticla de apă minerală: 40.000 de lei bucata. Muncitorii de la freze nu se omoară lucrând: blochează drumul, pentru a-i şantaja pe turiştii cu maşini şi a le umfla banii. Euro, vezi bine…Eu nu trec.

A doua zi, întărâtat, o iau, iarăşi, spre Voroneţ. Nu ştiu ce vreau: am sufletul otrăvit – mânie, jale, amărăciune, dispreţ, furie neputincioasă…” -Din asta trăiesc amu oamenii – închiriază la turişti. Nu lasă ei nici vaca să moară de foame, ori păpuşoiul neprăşit – da’ nici nu se înghesuie la muncă. Vând – vând cam tot…” – murmură, mereu, călugăriţele cele pe veci cernite.” -Cui vând?” „-Dumnezeu ştie cui, maică. Străinilor, cui să vândă? Cine au bani decât străinii?” – se încovoiau de amărăciune vocile mireselor lui Hristos… La stihurile disperatei Doine, a martirului de Românie-româneşte – Eminescu: „Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii…” – trebuie adăugate, degrabă, încă două: „Iar cine-au îndrăgit banii/ Mărunţi-l-ar şobolanii ”…

Ajuns la ieşirea din Gura Humorului, văd lângă drum, făcând, cu mâna, cam sfios, semnul opririi – un călugăr bătrân, cu barba albă şi lungă, ca a Sfântului Nicolae. Opresc maşina şi-l iau. „-Unde, părinte?” „-La Sihăstria Voroneţului, dacă vi-i voia…”. „-Sihăstria? Unde-i asta?” „-O luaţi pe lângă mânăstire, la stânga, ocoliţi, apoi tot dreapta – vreo doi kilometri”. „-Bine, părinte”. Drum frumos, după mânăstire, dar cu bolovani. Poiene parcă acum deşteptate din somn, pădure curată, de brad. Şi, deodată, codrul se deschide într-o luminare largă: pe dreapta, văruită proaspăt, micuţă ca pentru pitici – ca un bob de rouă în mijlocul ierbii umbroase: sihăstria (cu bisericuţă de-un deget, căsuţă pentru chilii, fântâniţă acoperită şi cuhne). „-Aici, părinte?” „-Aici, fiule.” „-Câţi părinţi călugări sunt la sihăstrie?” „-Un preot-călugăr şi trei călugăriţe”. Părintele se dădu jos – şi intră, cu pas încet, dar spornic, pe portiţa sihăstriei celei pline de lumină. ( Îl cheamă părintele Cocan-Cleopa, şi, pe unde păşeşte, răsare lumină. Vorbeşte în pilde şi stihuri, precum un nou Dosoftei. A făcut trei facultăţi, a fost el la lume, şi a trăit lungă vreme, printre toţi oamenii, fel şi fel – dar nu-i mai place cum merg crugul vremilor şi mintea românului. Şi s-a hotărât s-aştepte, acum, să vină lumea la el, de va simţi nevoia. Şi lumea vine – sfioasă, cam rară, dar vine! Şi cine vine la sihăstria lui, cu-adevărat găseşte înţelepciune, sfat, alinare şi iubire părintească – şi, mai ales, rugăciune arzătoare către Domnul, pentru alinarea necazurilor celor aflaţi, încă, pe acest pământ, şi pentru iertarea păcatelor, celor duşi spre alt tărâm. Viaţă lungă şi sănătoasă, preacinstite părinte, căci eşti adânc „trebuitoriu” la aceste vremi!).

Pârâul clocotea la o zvârlitură de băţ – poieni largi, şi munte în toate părţile. Drumul de bolovani cotea apoi, la 2-300 de metri – şi chiar la cotul drumului, se zărea o casă de piatră. Frumos. A scăpat, aici, Ţara Bucovinei, Arboroasa, Ţara Fagilor – de otrava oamenilor fără Dumnezeu. Aici stă Dumnezeu şi se hodineşte de răutăţile omului. Hai să vedem ce-i şi după cotul drumului!

Maşina porneşte – iar sufletul se pregăteşte să întâmpine viziunile unui codru des, nepângărit, curat ca lacrimile păsărilor. Dau cotul şi – cât pe ce să mă lovească damblaua: cât se vede cu ochiul liber, numai parcele înţărcuite, cabane, şi vile, şi corturi în faţa vilelor – pe toate coastele muntelui. Mărturisesc smerit că mi-au scăpat de pe buze câteva vorbe fără legătură cu Sfânta Ortodoxie – şi-am început să mă strecor printre ţarcuri. Dumnezeu înţărcuit cu sârmă ghimpată şi cu garduri dintr-un fel de suliţe. N-ai loc să întorci maşina. Hăt, dincolo de pirpiriul Ocol Silvic (la ce bun?) – se strecoară maşina – şi-o iau înapoi, spre Sihăstrie. Opresc şi mă arunc, din maşină, drept pe pajiştea din faţa Sihăstriei Voroneţului. Acum bag seamă, abia, că pe malul pârâului sunt mormane de nisip, şi gropi de var, şi planşee de beton, stivuite. Iar dincolo de ele, cât ţine malul – pungi cu gunoi – sau, pur şi simplu, gunoaie menajere în putrefacţie.

Într-un târziu, tălăngile câtorva zeci de vaci îmi trezesc creierul din amorţeală.Văcarul (e al obştei Voroneţului), peticit la straie, suriu la păr, cu ochi inteligenţi, dar sclipind, parcă, a continuă frică şi disperare – se apropie de mine: „-Ziua bună…”- şovăi el, cuviincios. „-Bună ziua” – îi răspund. Şi intrăm în vorbă, căci se vede că bietul om are râuri largi de amar în suflet, şi nu are spre cine le vărsa – iar eu, cel puţin, nu-i sunt duşman cunoscut…Când m-o cunoaşte de duşman – o mai vedea… Aflu de la el că poienele şi munţii de-aici fuseseră, dar nu mai sunt – ai obştei Voroneţului. S-a lăcomit, întâi, un cioban al locului – şi a vândut (pe bani buni, zicea el, pe-atunci) un colţ de munte şi pădure – apoi, toţi din Voroneţ îl urmară – de n-a mai rămas liberă de vânzare decât marginea drumului forestier – „abia mai au ce lua în gură vacile, săracele – că le plimb toată ziua până în vârf şi înapoi, şi tot flămânde rămân – ciulinii de pe margine, atâta mai au de mâncare” – sclipesc , înspăimântaţi, ochii omului. El a fost, cândva, miner („brigadier-şef”, zice el, cu mândrie – „da’ munceam cot la cot cu ortacii, nu aşa!”) la Bălan, dar acu’, la bătrâneţe, s-a tras încoace. Minele s-au închis, ca să nu-i mai supere pe <>…„-Din Voroneţ eşti, bade?” „-Cum nu, d-apăi de unde? Voroneţean de-al lui Naharneac”. Şi-ncepe a-mi zice toată viaţa şi necazurile lui şi ale familiei lui (asta, pentru că i-am zis că eu sunt humorean: „-Da? Al cui eşti mata, nu te supăra?”. I-am spus – şi s-a luminat de recunoaştere, dintr-odată: „-Aşa, dară! – ştiu, cum nu?!”). „Şi cui au vândut voroneţenii pământul obştei?” „-Cui! Pocăiţilor!” . „-Toţi de-aici, toţi de la cabane şi vile, sunt pocăiţi?” „-D-apoi cum? Toţi, domnule! Suedezi, nemţi – iehovişti, adventişti, baftişti – tot felul! Şi colo, peste pârâu, umblă vorba că-şi înalţă casa lor de rugăciune”. „-Cum, domnu’ Naharneac? Faţă în faţă cu sihăstria?” – întreb, năuc de-a binelea. „-Faţă în faţă, d-apoi cum!” – încuviinţă omul. „-Şi aruncă, şi turiştii ăştia, tot cât şi pocăiţii, bată-i să-i bată, aruncă în dreapta şi-n stânga, fără de grijă, cu resturi, cu pungi cu gunoaie împuţite, ard pământul şi iarba, doboară copacii de tineri – mânia lui Dumnezeu, domnule!” – se jeluia bietul om. „-Înalt-Preasfinţitul Pimen a rânduit sihăstria de-aici, amu doi ani, simţea el primejdia năvalei hoardei ăstora. Vrea să cumpere pământul, la loc, şi să-l pună sub paza Bisericii – da’ nu mai vând ăştia înapoi, nu-i chip!”. Bunul Naharneac se sfii să spună despre faptul că înjunghierea sfintelor locuri s-a făcut pe la spate, chiar de oamenii locurilor – românii „fraţi cu codrul”…lăcomiţi peste fire. (Sărăcia românilor? Răzeşii acestor locuri n-au fost cooperativizaţi niciodată, n-au ştiut ce-i aceea sărăcie! Deci – lăcomia, bat-o pustia!).Va să zică, de la Costineştii, ajunşi ai MISEI lui Gregorian Bivolaru, şi până la Sihăstria Voroneţului – România a ajuns paradisul sectelor nelegiuite ale lumii! Noi, cea mai ortodoxă dintre ţările Ortodoxiei! Da, neisprăviţilor şi lacomilor acestui pământ românesc – strângeţi de gât până şi sihăstriile – cu juveţe din import! Aşa-i, nu v-ajunge că dărăpănaţi, ca pe bordeie, sfintele mânăstiri – o, ce duşman cumplit, al conştiinţelor voastre paricide, este SIHĂSTRIA – sihăstria celor mai înalte şi fierbinţi rugăciuni de pe faţa pământului! „-…M-am certat cu primarul şi ieri (continua plângerea lui Naharneac) , am ajuns şi la prefect – unde să pasc vacile? Şi când am vrut să strâng semnături de la voroneţenii mei, pentru vacile lor, pe hârtia făcută de mine, către prefect – din 300 de familii, abia am strâns 59 de semnături… Mai mare ruşinea – s-au lăcomit la bani, şi-acuma-s laşi!” – răbufni văcarul Naharneac, şi trase o sudalmă, din adâncul inimii – dar imediat îşi ceru iertare. „-Uite, alaltăieri a trebuit să duc la abator o vacă, săraca…se otrăvise, mâncând din gunoiul de pe malul pârâului, şi paralizase. Astăzi, ăştia (şi arătă spre zona sectanţilor), cu maşinile lor, mi-au lovit o vacă – şi când am vrut să iau numerele de la maşini, şase dintre ei au sărit să mă bată! Abia am scăpat cu fuga…Mânia lui Dumnezeu, domnule…mânia lui Dumnezeu” – şi, obosit parcă de moarte, murmură obidit, Naharneac-văcarul obştei: „-Unde să mai pasc eu vitişoarele astea, săracele?…Dacă veniţi la anu’, domnule, n-o să mai aveţi unde vă aşeza jos, de ţarcurile străinilor şi pocăiţilor ăstora…iară eu n-oi mai avea pe unde să mân vitişoarele, de-o mai rămâne vreuna cu viaţă, de varvarii ăştia! Greu, greu de noi…”

Da, îmi zisei eu – ne-au ajuns blestemele turcilor, tătarilor, leşilor, ungurilor – pe care voievozii noştri i-au spulberat în bătaie, spre a păstra moştenirea sfântă de pământ, neatinsă, pentru noi, urmaşii urmaşilor lor – pentru ca noi s-o vindem, acum, ca pe stambă, la cot – şi s-o risipim, ca pe prafurile pustiei…Să vinzi toţi munţii, şi poienele, şi pâraiele, şi râurile, şi tot raiul pământului! – de parc-ar fi colbul de piatră al Saharei! Mai rău…mult mai rău. Negrii şi arabii îşi iubesc profund, îşi divinizează – deşertul. Îşi varsă tot sângele – pentru deşert. De ce? Nu pentru petrolul de-acum, ci pentru că-i AL LOR, hotărât de Dumnezeul lor Allah, din vecie, pentru vecie!!! De la moşii lor negri, moştenire!!!

Jeluirea, ca o litanie sălbatică, a văcarului Voroneţului, Naharneac-Raicu (singurul om, rămas întreg, dintr-o altădată întreagă, mândră obşte răzăşească, întemeiată de rămuroşii voievozi ai Începutului) – o s-o port în urechi până şi dincolo de mormânt. Îmi venea să strig, în tăcerea munţilor, care se pregăteau să ascundă taina cea mare a asfinţitului: „Ce-aţi făcut cu Ţara Sfintei Doine, neisprăviţilor?”

Şi iarăşi am pornit la drum – de data asta, înfundându-mă adânc, în creierii munţilor – spre Vatra Dornei. Sunam în gând: „Din Boian la Vatra Dornii/Au umplut omida cornii…„Inima-mi era strânsă: toate aceste frumuseţi, unice-n lume, se vor vinde, bucată cu bucată, în anii care urmează. Pe vremea lui Eminescu, românul putea da vina pe rege ori pe împărat străin – acum, pe cine să mai dea vina? Pe lăcomia lui! Singur se strânge de gât! „Şi-i străin în ţara lui”…S-a înstrăinat românul de raiul lui şi l-a îndepărtat, şi l-a pierdut pe Dumnezeu…l-a vândut pe Dumnezeu, la talciocul infernal al lumii ăsteia. Precum Iuda, a devenit românul – vânzându-şi Dumnezeul şi Neamul(care nu-i numai trecut şi prezent, ci şi viitor, totdeodată!) şi pe Voievozii Luminii – altor iude…

Am ajuns şi la Vatra Dornei. Nu mai este ce era (unde-s căprioarele din parc?) – dar s-a făcut o catedrală, de vreo câţiva ani. Înaltă, maiestuoasă, cu marmură albă şi neagră…Cam rece…Să nu zică fraţii catolici că nu ştim ridica şi noi catedrale…Am intrat. Picturi neo-bizantine m-au întâmpinat, severe (este şi la demisol biserică, pictată într-un stil mai vechi, mai cald, mai naiv-românesc). M-am fâstâcit de răceala înaltă a pereţilor pictaţi – şi m-am lăsat într-o strană, la dreapta altarului. De pe peretele dimpotrivă, mă privea ţintă, înnegurat de supărare, Dreptul Judecător-Hristos. Din stânga Lui, Maica Sfântă îi grăieşte, pe albul unui pergament: „-Primeşte rugăciunea Maicii Tale, milostive!” – iar din stânga Lui, smerit, dar hotărât, Înaintemergătorul Ioan Botezătorul ne ţine partea, pe alt pergament alb: „-Ascult-o şi pe-a mea, CUVINTE, primeşte pe robii Tăi şi le dăruieşte iertarea păcatelor!”

M-am umilit adânc în strană, lăcrimând, înfricoşat, pentru mine, nemernicul – şi pentru neamul meu păcătos, vinovat în faţa Lui. Atunci am băgat de seamă că, din înaltul catedralei, de la balcoane, se înălţa cântarea liturghiei catolice, în limba germană. „-Am pus liturghia pe casetă, în semn de respect faţă de turiştii germani din Vatra Dornei” – mă lămureşte, la uşă, o călugăriţă cam ţeapănă, cu o nepăsare stingheritoare.

Mă gândesc: Dacă eu aş vizita Köln-ul – în domul de-acolo mi-ar pune slujba ortodoxă, pe româneşte? Şi-apoi, aş fi făcut eu mii de kilometri, ca s-ascult sfânta slujbă ortodoxă – când aş putea-o asculta, vie precum Învierea, şi desăvârşit curată, de lacrimile preotului român, la mine – „acasă”? „Popa nost’ ” săracul…tot sufletul şi-l pune în slujirea lui Dumnezeu, în biserică…

Avem noi, românii, un fel de a fi „toleranţi” – care frizează slugărnicia cea mai absurdă. Mi se pare mie, ori cam nătâng ai ajuns, popor român al lui Dumnezeu?! Ştiu bine că te vei deştepta, aşa spun toate scripturile vechi ale proorocirilor despre neamul românesc (proorociri de-aici şi de peste mări şi ţări) – dar eu nu voi mai fi în viaţă atunci, să-ţi văd deşteptarea din somnul otrăvit…Nici copiii mei, poate. Poate doar „urmaşii urmaşilor mei”…de-or mai fi dintr-ăştia…Pân-atunci, voievozii se trag în ceaţă şi umbră întunecată, întristaţi până peste poate… „Ştefane, Măria Ta – iartă nouă, celor orbi la Lumină şi surzi la chemarea Tatălui!”…

Ieşind din catedrală, un strop de ploaie mă lovi, crâncen, în obraz. Plângea, pesemne, crâncen-amar, un sfânt voievod din ceruri – aplecat de acolo, din nevăzut, peste ocina lui preasfântă – ajunsă, acum, otrăvitul, înjositul rai al Bucovinei…

De câte ori mai trebuie să fii, oare, vândută, Bucovină-soră-cu-Hristos, până să te mântui în hotarele cereşti ale sufletului tău cel adevărat?

Read more: PELERINAJ OTRĂVIT, LA SÂNUL BUCOVINEI http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-25/item/203-pelerinaj-otr%C4%83vit-la-s%C3%A2nul-bucovinei#ixzz122oYCiek

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: