Skip to content

PARTICULARITĂŢI ALE CUNOAŞTERII RELIGIOASE

11 October 2010

Scris de Nae IONESCU

În cadrul încercării mele de a fixa caracterele specifice ale actului religios în .genere, v-am indicat că unul dintre aceste mijloace ar fi stabilirea unor caractere specifice ale conştiinţei religioase. Şi, mai departe, în tratarea problemei acesteia, am arătat, în lecţiunea trecută, că nu se poate stabili o deosebire între conştiinţa religioasă şi alte două conştiinţe, cea metafizică şi cea ştiinţifică, dacă plecăm de la obiectul pe care trebuie să-l atingă operaţiunea noastră, operaţia de cunoaştere. Stabileam anume, atunci, că, şi în metafizică şi în religie, obiectul către care se îndreaptă cunoştinţa noastră este Dumnezeu şi lăsam să se înţeleagă că, dacă este vorba de o specificitate a conştiinţei religioase, acest caracter nu ar putea să fie urmărit decât prin analiza, prin cercetarea structurii actului de cunoaştere însuşi. Vă enunţam încă de la început că nu este vorba de o analiză, propriu-zis, a actului religios, ci numai de distincţiuni generale, cari să vă ducă, deocamdată, la impresiunea că în adevăr avem de-a face cu un plan de realităţi caracteristic.

Caracterul receptiv al conştiinţei în cunoaştere

 

Pentru ca să puteţi pătrunde caracteristica aceasta a actului religios în adevărata ei semnificare, trebuie să amintim două lucruri pe cari poate că le-aţi uitat: primul, că anume suntem înăuntrul actului religios, că, adică, ne mişcăm într-un plan de realităţi specific, şi anume caracterizat prin ceea ce numeam, cu alt prilej, direcţiunea biunivocă a raportului dintre om şi Dumnezeu. Adică, cu alte cuvinte, în actul religios – spuneam -este o mişcare nu numai de la om către Dumnezeu, ci această mişcare se dublează cu alta, de la Dumnezeu spre om. Caracterul acesta distinge actul religios de celelalte acte în genere, în care mişcarea este numai de la subiect spre obiect. Faptul acesta este de natură să vă încadreze oarecum problema.

Un al doilea fapt care serveşte, iarăşi, la încadrarea problemei, este acel caracter receptiv pe care spiritul nostru omenesc îl are totdeauna în problema cunoaşterii. Nu pot să stăruiesc îndeosebi asupra acestei cestiuni, care-şi găseşte locul într-o teorie a cunoaşterii. Trebuie însă să vă explic ce înţeleg eu prin acest caracter receptiv.Datele problemei le cam ştiţi d-voastră. Ştiţi că, aproximativ de la Kant, sau cu mai multă stăruinţă de la Kant încoace, se acordă spiritului omenesc o facultate şi o funcţiune constructivă. Că, anume, există un complex de senzaţiuni amorf şi dezorganizat, în care spiritul nostru, prin funcţiunile lui pe cari iarăşi le cunoaşteţi cari sunt, spiritul nostru aduce, prin funcţiunile lui, pune o anumită ordine. Substanţă, spaţiu, timp, cauzalitate si celelalte nu sunt, propriu-zis, existenţe în lumea din afară, ci sunt pur şi simplu legi de organizare ale spiritului nostru, funcţiuni organizatoare ale spiritului nostru, pe cari spiritul nostru le introduce în materialul acesta amorf pe care-1 formăm noi din senzaţiuni. Ar însemna, deci, că ceea ce este de la noi încolo este haos şi că adevărata ordine începe în realitate cu funcţiunea aceasta organizatoare a conştiinţei umane. Deci, conştiinţa noastră propriu-zis nu este numai o simplă înregistrare a realităţii, ci este, cum spune Kant – adică, cum lasă Kant să se înţeleagă -, un fel de creare, propriu-zis, a formelor acestora sub care noi cunoaştem realitatea.

Eu regret că din cercetările mele în această direcţie nu am putut să găsesc justificarea pentru acest punct de vedere. Mi se pare că este mult mai simplu să ne întoarcem la poziţiunile deja existente si câştigate în filosofic, în adevăr, dacă vă amintiţi de Aristotel, atunci ştiţi cam ce însemnează procesul de cunoaştere. Aşa-numitele funcţiuni categoriale nu sunt, propriu-zis, decât determinări generale obiective; adică, există în lumea aceasta obiectivă, în afară de noi, spaţiu, timp, cauzalitate şi substanţă; cu alte cuvinte, în operaţiunea aceasta de cunoaştere noi nu facem decât să luăm cunoştinţă de ceea ce există independent de noi cu aspect individual. Ceea ce spune Kant, adică operaţiunea aceasta de primire si de organizare a materialului, nu este nici măcar o necesitate ştiinţifică. Am putea presupune că, la un moment dat, necesităţi tehnice ale ştiinţei, cerând un anumit limbaj şi anumite formule, necesită şi această formulare, după forme ale conştiinţei umane, a realităţii; că, prin urmare, spaţiu, timp, cauzalitate şi toate celelalte categorii kantiene, chiar dacă nu ar corespunde unor realităţi propriu-zise, chiar dacă, prin urmare, legile de primire a materialului din afara spiritului nu ar fi acestea, ele ar corespunde, să zicem, unei anumite stări a ştiinţei. Ştiinţa cere propriu-zis ca noi să discutăm acest punct de vedere kantian, în care toată materia este prelucrată de noi. De îndată ce Kant lucrează pe materia ştiinţifică, şi de îndată ce nu există pentru el cunoştinţă în afară de cunoştinţa ştiinţifică, cel puţin în măsura în care această cunoştinţă ştiinţifică, rezultatele la cari ajunge Kant sunt rezultate produse de structura pur ştiinţifică.

Nu este nici aceasta adevărat. Pentru că, dacă luăm ca exemplu spaţiul, spaţiul este, pentru Aristotel, o calitate a lucrului. Spaţiul, pentru lumea greacă, nici nu există în forma spaţiului, el este determinarea ca loc. Vasăzică, pentru Aristotel şi filosofii de după el, categoria spaţiului, care pentru psihologii de azi nu este un obiect, nici o structură, categoria aceasta a spaţiului este o calitate a lucrului existent în afară.

Ei bine, ştiinţa de astăzi ajunge la aceeaşi concluziune; pentru că, ce este propriu-zis spaţiul în concepţia einsteiniană, decât tocmai o calitate a lucrului din afară? Spaţiul încetează să devină spaţiul kantian şi oarecum se alipeşte, este conexat lucrurilor. De aceea, spaţiul este relativ într-un sens einsteinian şi [este] absolut privit din afară. De aceea se zice că fizica lui Einstein este relativă şi duce la un fel de absolut în ştiinţă, pentru că spaţiul devine ceva exterior, ceva al calităţii lucrului, o calitate a lucrului din afară. Atunci, care este poziţia cea mai convenabilă în materie de teoria cunoaşterii?

Eu aş propune să spunem, cum am mai spus şi altă dată, că materialul care ne vine nouă din afară nu este un material dezorganizat, ci, dimpotrivă, este un material perfect organizat, adică totalitatea senzaţiilor la care este expus corpul nostru sau la care este expusă umanitatea.

Psihologia fiziologică a noastră, materialul acesta al senzaţiilor nu este deloc amorf şi haotic. Aş spune că ceea ce conştiinţa noastră, cu ajutorul simţurilor, primeşte din realitate este numai o parte din răsfrângerea realităţii asupra noastră, adică cunoştinţa noastră este o cunoştinţă parţială. Individul în totalitatea lui psihofizică, pe care o aminteam adineaori, trăieşte într-un contact direct cu realitatea, adică spiritul omenesc trăieşte într-un contact nemijlocit cu această realitate. Conştiinţa este numai o expresiune a acestui contact nemijlocit.

Read more: PARTICULARITĂŢI ALE CUNOAŞTERII RELIGIOASE http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-40/item/500-particularitati-ale-cunoasterii-religioase#ixzz1240Dfg60

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: