Skip to content

ORTODOXIA NOASTRĂ CEA PĂGÎNĂ

11 October 2010

Scris de Florin STUPARU

DESPRE MOŞ CRĂCIUN, PORCUL FARAONIC ŞI BRADUL COSMIC

Cine este Moş Crăciun?

Cum-necum, am scăpat încă o dată de „magia sărbătorilor de iarnă” (precum atît de potrivit grăiesc reclamele publicitare), sărbători pe care eu le-aş numi „ale celor cinci moşi” (mai mult sau mai puţin personificaţi în mintea noastră): Moş Niculae, Moş Ignat, Moş Ajun, Moş Crăciun şi Moş Anul Vechi care se auto-clonează întru Anul Nou. Puţini se întreabă însă ce înseamnă cuvîntul acesta: „magie” şi cine sînt „moşii” cu pricina. Păi, magia era ocupaţia şi meşteşugul magilor (maghdim la Babilonieni), a preoţilor păgîni (vrăjitorilor) care săvîrşeau adică slujbele de cinstire a dumnezeului lor Satana şi a duhurilor lui. Iar magii erau neapărat bătrîni şi foarte bărboşi (adică moşi), acesta fiind semnul „sfinţeniei” şi „înţelepciunii” lor.
Ce vreau să spun e că, în răstimpul ziselor sărbători „de iarnă” (măcar că la antipozi ele sînt de vară), omenirea – fie ea păgînă, eretică sau drept-credincioasă – se află cu adevărat stăpînită de puterea magică a Satanei mai mult decît în restul anului. Căci eu aş zice că Moş Crăciun şi ceilalţi moşi nu sînt nici măcar închipuiri ale unor oarecari magi (slugi diavoleşti), ci Satana însuşi împreună cu alţi voievozi ai cetelor drăceşti. Zicînd aceasta, mă sprijin întîi de toate pe un vechi colind (neaoş românesc), în care „Bătrînul Crăciun” poartă o mantie „cu soarele pe piept, luna pe spate şi luceferii pe umeri”. Cu alte cuvinte, „Crăciun” nu e altul decît „stăpînitorul lumii acesteia” căzute, făptura cea mai bătrînă, Lucifer cel întîi zidit. (De aceea şi magicienii purtau un asemenea veşmînt cu însemnele astrale, întru cinstirea şi pomenirea stăpînului lor.)

Legat de aceasta, într-un manual de Religie pentru clasa a 4-a, am găsit o foarte hulitoare şi tîmpită poezioară în care autorul (Goga Octavian) ne arată limpede că „Bătrînul Crăciun” nu e altul decît însuşi Moş Satana, acela pe care maniheii l-au văzut în chipul „dumnezeului celui bun”. Să citim stihurile, împreună cu tîlcuirea mea:
„Moş Crăciun, de Octavian Goga, Dragi copii din ţara asta, vă miraţi voi cum se poate Moş Crăciun, din cer, de-acolo să le ştie toate, toate.” În ce ne priveşte, noi nu ne mirăm că „Moşul” le ştie pe toate, dar luăm aminte că prin „cer” nu trebuie înţeles lăcaşul lui Dumnezeu, ci văzduhul; în care, cu adevărat, stăpîne sînt duhurile răutăţii, păzind vămile către Cer şi cerîndu-ne sufletul pentru a-l duce în adîncul iadului.

„Uite cum (urmează poetul), vă spune badea: Iarna-n noapte pe zăpadă, el trimite cîte-un înger la fereastră, să vă vadă. Îngerii se uită-n casă, văd şi spun, iar Moşul are colo-n cer, la el în tindă, pe genunchi, o carte mare. Cu condei de-argint el scrie ce copil şi ce purtare.” Nimic mai limpede şi mai adevărat: „Moşul” învechit în rele trimite fiecărui om cîte un înger căzut, care îl îndeamnă la rău şi îi păzeşte păcatele, pe care Satana le însemnează în zapis, sau „carte”, pentru ca la judecată să vădească cum că acel suflet e al său. (Un asemenea „catastif” are şi Sfîntul Înger păzitor, în care însemnează faptele bune ale muritorilor.) Şi singura cale de a şterge zapisul căderilor noastre e numai pocăinţa şi Sfintele Taine ale Bisericii, împreună cu rugăciunile Maicii Domnului, ale  Sfinţilor şi ale Sfinţilor Îngeri. Neruşinata poezioară se termină însă cu nădejdea pierzării noastre şi a biruinţei „Moşului”: „Şi, de-acolo, ştie Moşul, că-i şiret el, lucru mare!” Aferim! – e şiret ca o fiară, are în el toată viclenia, nu degeaba e numit „cel rău şi viclean”.
Dar să ne întoarcem la înfăţişarea „Moşului”, pe care tartorul cel mare şi-a mai schimbat-o după vremi, oprindu-se la aceea a lui Santa-Claus, negustorul de Coca Cola Islandezo-American, ce-şi trăieşte acum biruinţa asupra întregii lumi (comuniştii l-au copiat sub numele de „Moş Gerilă”). Toţi ştim cum arată personajul: are barbă şi plete nefiresc de albe, însemnînd că zisul „Crăciun” e într-adevăr un moş foarte bătrîn, că e întruchiparea vechimii înseşi; pe de altă parte, pîntecele rotund, de-abia stăpînit de lăţimea centurii, rotunjimea chipului, roşeala obrajilor şi a nasului borcănat ne arată că nu e deloc ros de vîrstă, ci dimpotrivă, viguros şi foarte trupesc. Apoi, „Moşul” e deosebit de vesel: rîde gros pe sub mustaţă şi ne face cu ochiul. Avem aşadar de-a face cu un moş prea-desfrînat, prea-învechit în rele. Dar însuşirea de căpetenie a lui „Moş Crăciun” este mărimea de suflet, căci asta îi e meseria: să aducă tuturor daruri, pe care le poartă pe umăr într-un sac mare. Pe scurt, iată cea mai dezgustătoare închipuire a Ispititorului Satana, cel care dintru început Îl maimuţăreşte pe Dumnezeu Cel Vechi de Zile (adică veşnic), Făcătorul şi Ţiitorul a toate, Acela care ne dăruieşte cele de nevoie. Iar cel rău ce ne dăruieşte, de 7518 ani încoace? Libertatea trupească, împlinirea patimilor, închipuite prin dulciurile şi jucăriile pe care le poartă în sacul cel umflat.

Iudeii cei vechi, Iudeii cei noi, întru aceeaşi necredinţă

Aşa stînd lucrurile, vedem bine că sărbătoarea lui „Crăciun” este o mare biruinţă a diavolului asupra Creştinilor şi o neputincioasă izbîndire a lui împotriva întrupării Dumnezeu-Cuvîntului. Căci acesta a fost cel mai minunat lucru din toată istoria minunată a lumii şi cea mai mare taină, precum zice apostolul: „Mare este taina bunei-credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup!” (1 Timotei 3:16)” Astfel încît „Crăciunul” este şi semnul deznădejdii Satanei; fiindcă, odată cu naşterea lui Dumnezeu în trup omenesc, el a şi fost osîndit, chiar dacă împlinirea osîndei mai întîrzie o vreme. În noaptea cînd S-a născut Hristos-Dumnezeu, Satana a ştiut fără îndoială că vremea stăpînirii lui asupra firii omeneşti a şi luat sfîrşit, şi bucuria mîndriei i s-a întunecat. De aceea se şi străduieşte atît să hulească praznicul Naşterii Domnului (ca şi pe acela al Învierii, fireşte, şi pe toate celelalte). Nimic de mirare în asta, ba chiar de înţeles. Înfricoşător e cînd hula vine din Biserica lui Hristos, adică din adunarea credincioşilor lui Ortodocşi, care sînt Creştini în dar (căci Sfîntul Botez este dar!), însă păgîni din voinţa lor înşile. Iar împotriva acestei voinţe nu se poate face nimic. Cei botezaţi (care nu ştiu nici Crezul pe de rost, necum înţelesul lui!) au ales hotărît păgînismul cel vechi şi l-au făcut dogmă între dogmele, adică între adevărurile dumnezeieşti, ale dreptei-credinţe. Precum zicea acum un veac şi jumătate Sfinţitul Ignatie Briancianinov, „lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de sfîrşitul hotărîtor…”
Păgînismul pătruns în inima Ortodoxiei este un semn vădit al apropiatului sfîrşit al acestei lumi şi al celei de a doua veniri a Dumnezeu-Cuvîntului printre oameni. Aşa a fost şi la cea dintîi, adică la întruparea Lui: şi atunci norodul ales al Iudeilor – împreună cu povăţuitorii săi: arhiereii, bătrînii şi cărturarii – trăia cu mintea în păgînătate, măcar că urma rînduielile Legii celei Vechi, dar fără să le înţeleagă. De aceea nici nu L-au primit pe Cel vestit de prooroci, ci chiar au vrut să-L ucidă de la început, iar apoi L-au gonit, şi L-au osîndit în sinedriu şi într-un sfîrşit L-au răstignit. Să ne gîndim cine le-a vestit naşterea adevăratului lor Împărat? Cei trei împăraţi-magi, care erau păgîni! Căci zice: „Iar dacă S-a născut Iisus în Vitleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată Magi de la Răsărit au venit în Ierusalim, zicînd: Unde este Împăratul Iudeilor care S-a născut? Căci am văzut steaua Lui în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui” (Matei 2:1, 2). Oare nu s-ar fi cuvenit ca steaua (care a fost de fapt Sfîntul Arhanghel Gavriil) să se arate învăţătorilor de Lege, preoţilor şi arhiereilor, adică acelora care ştiau proorociile, şi ei să vestească poporului naşterea Pruncului? Ba aşa s-ar fi cuvenit, doar că ei judecau cu totul trupeşte: îşi doreau întreaga putere în cetate, rîvneau cinstirile oamenilor şi cărnurile jertfelor, ca nişte zei. Ce le trebuia lor era un împărat pămîntesc, un alt Irod mai „global”, împreună cu care să lărgească stăpînirea pămîntească a lui Israil pînă la marginile lumii. Dar, pentru aceasta, mai bine să-l ascultăm pe Sfîntul Ioan cel cu gura de aur:
„Aş putea fi întrebat: Dar pentru care pricină steaua s-a arătat Magilor? Ca să mustre nesimţirea Iudeilor şi să le ia orice cuvînt de apărare pentru nerecunoştinţa lor. Pentru că Cel născut avea să pună capăt vechii vieţuiri, chemînd întreaga lume la închinarea Lui, fiindcă avea să fie închinat şi pe apă şi pe uscat. De aceea, El deschide «neamurilor» [păgînilor] uşa chiar de la început, voind să-i înveţe pe ai Săi prin cei străini. Căci – de vreme ce Iudeii n-au ţinut seama de proorocii lor, care le vorbeau necontenit de venirea Lui – Dumnezeu a făcut să vină nişte păgîni dintr-un pămînt îndepărtat pentru a-L căuta pe Împăratul născut printre ei, şi astfel să afle Iudeii din gura Perşilor ceea ce nu voiseră să afle de la prooroci; şi astfel să se încredinţeze de naşterea lui Hristos, de vor fi oameni cu judecată; iar de se vor împotrivi, să fie lipsiţi de orice apărare. Ce cuvînt de dezvinovăţire ar mai putea găsi Iudeii pentru că nu L-au primit pe Hristos după ce au avut mărturiile atîtor prooroci, după ce au văzut că Magii L-au primit numai prin arătarea unei stele [precum credeau ei] şi că s-au închinat Celui născut?”

Iudeii n-au crezut naşterea lui Hristos pentru că nu au vrut să o creadă!

Căci învăţătorii de Lege chiar i-au spus lui Irod şi Magilor unde avea să se nască Pruncul, precum citim: „Şi, adunîndu-i [Irod] pe toţi arhiereii şi cărturarii norodului, i-a întrebat: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au răspuns: În Vitleemul Iudeii“ (Matei 2: 4). „Ai văzut (zice acelaşi Ioan Gură de Aur) că toate s-au făcut spre mustrarea Iudeilor? Atîta vreme cît Iudeii nu-L vedeau pe Hristos, nu erau stăpîniţi de invidie şi dădeau mărturie despre adevăr; dar – cînd I-au văzut slava adusă de minuni, stăpîniţi de invidie – n-au mai spus adevărul. Adevărul însă ieşea la lumină şi tocmai vrăjmaşii [arhiereii şi cărturarii] îl întăreau mai mult.” Iudeii nu au vrut să creadă naşterea Mîntuitorului (vestit lor – şi doar lor! – prin prooroci) încă şi dintr-o altă pricină: anume că, prin naşterea Sa, Acesta avea să-i judece pentru răutăţile lor şi întîi de toate pentru că, în loc să lumineze neamurile păgîne prin propovăduirea Legii Sale, ei făcuseră dimpotrivă, adică urmînd ei înşişi obiceiurile păgîneşti (încă de la ieşirea din Egipt şi apoi în toată istoria care a urmat, precum citim în cărţile Cronicilor şi în cele ale Împăraţilor). Din aceeaşi pricină, nici noul neam ales al lui Dumnezeu (adică noi, Creştinii) nu vrea să creadă nici în Naştere, nici în Înviere, nici în Înălţare. Fiindcă ştim (prin darul Sfîntului Botez) că, după acestea, Mîntuitorul Se va pogorî încă o dată ca Judecător al viilor şi al morţilor, şi ne va judeca pe toţi încă şi pentru cele mai mici fapte, şi vorbe şi gînduri ale noastre. Şi cui îi place aceasta?! Încît e mult mai odihnitor să ne lăsăm pătrunşi de magia păgînismului, să ne mulţumim cu bunăstarea rituală a pîntecelui, precum păgînii cei lipsiţi de nădejdea vieţii celei de veci. Care, în deznădejdea pierzării lor, se mîngîiau cu nebuneasca filosofie a trăirii clipei şi ziceau cu eroică tînguire: „Mîncaţi, beţi şi vă veseliţi, căci mîine vom muri!”

Porcul faraonic şi bradul cosmic

Aşa ne lămurim de ce Moş Crăciun L-a biruit în inimile noastre pe Dumnezeu cel făcut om pentru noi, astfel încît uităm buna Lui vestire şi Îi sărbătorim naşterea printr-un şir de petreceri neînchipuit de hulitoare, la care unii dintre păgîni nici nu îndrăznesc să viseze. Şi ne pornim de la praznicul Sfîntului Ierarh Nicolae – apărătorul dreptei-credinţe, pălmuitorul blestematului Arie – şi facem din ziua cinstirii lui zi de prostire a copiilor noştri botezaţi şi de îmbătare şi desfrînare a noastră. Să nu uităm că sîntem în vremea Postului Naşterii Mîntuitorului, pe care mulţi dintre noi îl ţinem de bine-de rău (şi asta tot din superstiţie, din „obicei”, fără să ştim de ce!). Iar apoi, chiar la sfîrşitul postului ce facem? Spurcăm totul în chip desăvîrşit, prăznuind sărbătoarea sîngeroasă (şi cît de sîngeroasă!) a cărnii şi sîngelui porcului nostru cel de toate zilele. Cum se numeşte şi al cui  obicei este acesta, ca toţi Creştinii să-şi ucidă porcul de-odată şi să-i mănînce urechea crudă şi rărunchii abia pîrliţi? Nu este oare acesta un obicei al păgînilor celor mai sălbatici şi întunecaţi la minte? Şi în ce zi, mai ales? De ziua Marelui Ierarh şi Mucenic Purtător de Dumnezeu Ignatie (anul acesta s-a întîmplat chiar într-o Duminică!), cel care şi-a dat (din voia sa!) carnea şi sîngele mîncare leilor! Carne din care nu a rămas decît inima. Şi de ce aceasta? Pentru ca păgînii ce l-au ucis să vadă cu ochii lor că Dumnezeul lui Ignatie într-adevăr locuieşte în inima lui, aşa cum el însuşi le spusese. Căci, tăindu-i sfînta sa inimă în două, călăii lui au văzut scris pe cele două jumătăţi, cu litere de aur: „Iisus” şi „Hristos”.
Desfrînarea ortodoxă urmează apoi cu praznicul din ultima zi de post, în care îl cinstim nesmintit pe un „Moş” numit „Ajun”. Acum, i se aduc porcului ultimele cinstiri faraonice: e tăiat cu grijă, tocat, îmbălsămat cu ierburi aromatice şi apoi dat la rece (şi gustat, stropit cu rachiuri şi vinuri; aşa, de probă). Tot acum se dă cinstire, în locul Ziditorului, întregii zidiri, închipuită prin bietul brăduţ verde tăiat din pădure, adus în casă şi batjocorit cu felurite podoabe. Acest pom – în formă de piramidă, cu frunzişul în trepte – e „arborele cosmic” (cum zicea maestrul Mircea Eliade), închipuire a universului cu lumile sale, de la sub-pămînt şi pămînt, pînă la cele din al nu ştiu cîtelea cer platonician. Aşa şi e împodobit: cu animăluţe, omuleţi, coşari-drăcuşori, globuleţe (adică aştri şi planete), cu tot felul de „spirite” şi „entităţi”; pînă în vîrf, unde e „steaua învăpăiată”, Luceafărul-Lucifer, întîia făptură zidită (precum am amintit şi mai sus).
Apoi, ce se întîmplă în ziua Naşterii Domnului, am zis: Moş Crăciun se pogoară din cer în toate casele (pe coş, pe unde poate şi el) şi toată lumea se pune pe mîncare şi pe băutură pînă la borîre (şi pe altele, de care e şi ruşine a pomeni).
Dar, din nebunia deznădăjduită a petrecerii (adică din magie), nu ne oprim aici: urmează a doua zi „de Crăciun”, şi a treia, şi a patra, şi a cincea şi a şasea. După care, putem petrece necreştineşte în chip liber, adică cu voie de la Biserică, în noaptea Anului Nou. La prima vedere, această sărbătoare nu se întemeiază pe nimic, calendarul nostru civil nefiind nici solar, nici lunar, ci unul convenţional, abstract-practic (?!). Şi totuşi, „Anul Nou” e urmarea vechii sărbători romane a Saturnaliilor, legată de solstiţiul de iarnă. Atunci, cu voie de la stăpînire, se întîmplau cele mai mari fărădelegi, cetăţenii nebunindu-se în iureşul unui carnaval care le amesteca şi le răsturna pe toate: plebeii se făceau boieri, iar patricienii se făceau robi; bărbaţii se făceau muieri, iar ele se făceau bărbaţi; oamenii se amestecau cu satirii şi cu nimfele, zeii se pogorau din Olimp şi se împerecheau cu muritoarele. Pe scurt, se săvîrşea o veselă slujbă de îndrăcire a tuturor. Aşa e şi acum la noi: la oraş se fac „revelioane”, iar la ţară înfricoşate carnavaluri populare „tradiţional româneşti”. Căci, fiind un praznic al libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, nu e de mirare că sărbătoarea „Anului Nou” a fost şi este apărată cu atîta înverşunare atît de cei nebotezaţi, cît şi de Creştinii drept-credincioşi. Doar că aceştia din urmă o fac spre mai greaua lor osîndă şi spre mai marea bucurie a Satanei şi a dracilor săi, deşi „noaptea sfîntă dintre ani” (aşa zice un cîntec) ar trebui să fie pentru duhurile cele necurate prilej de frică şi de cutremur, auzindu-se ei blestemaţi de Dumnezeu prin gura Sfîntului Vasilie cel Mare, ale cărui molitfe înfricoşate se citesc în toate bisericile lui Hristos.

Să prăznuim naşterea Domnului precum Îi place lui Dumnezeu!

Aici, s-ar cuveni să ne oprim, căci zadarnică e răzvrătirea noastră împotriva lui „Moş Crăciun” şi a cetei sale. Căci – dacă nici papa (atot-puternicul zeu de la Roma, înainte-mergătorul Ahtihristului celui mare şi împărat al împăraţilor pămînteşti, căruia chiar şi preşedintele Americii, celălalt atot-puternic al lumii, îi sărută în genunchi inelul), aşadar dacă nici papa nu l-a putut birui pe zisul „Moş Crăciun” – noi oare cine credem că sîntem?! Căci am auzit că „Sanctitatea Sa” (adică „Sfinţenia Sa”, amîndouă cu „s” mare) l-a vorbit de rău pe „Moş” acum vreo cîteva săptămîni, cerîndu-le enoriaşilor săi (sînt vreo două miliarde, unul mai păgîn decît altul) să nu-l mai cinstească (adică pe „Moş”), fiindcă nu ar fi Christian (adică el, „Moşul”). Şi ce credeţi? Cică pentru o dată, supuşii Faraonului de la Vatican nu s-au supus, măcar că de obicei se tăvălesc în ţărînă, din prea-multă evlavie, cînd acesta le grăieşte (gîngăvit) ceva, orice. Şi asta în ciuda faptului că papa însuşi e vechi de zile şi de răutăţi şi că poartă tichie roşie cu margine de hermină albă (el zice că şi asta e din vechime la papi) şi pantofi roşii de la Prada! Pentru ascultare, zişii credincioşi nu ar fi avut decît să-l bărbierească pe Santa-Claus de barba lui din vată pusă pe elastic şi să-l boteze „Moş Papa”, şi toată lumea ar fi fost mulţumită!
*
Şi totuşi nu vom sfîrşi fără un scurt cuvînt cu putere multă de la Sfinţii Părinţi cei insuflaţi de Dumnezeu-Duhul. Căci, în ciuda stării jalnice a Bisericii Sale, avem totuşi îndreptăţire să ne bucurăm desăvîrşit, fiindcă Hristos-Dumnezeu S-a născut într-adevăr şi l-a biruit pentru noi pe vrăjmaşul diavol. Şi iată ce avem de făcut:
„Să prăznuim naşterea Domnului nu cum este obiceiul în adunările norodului, ci precum place lui Dumnezeu! Nu lumeşte, precum vrea stăpînitorul lumii acesteia, ci mai presus de lume, duhovniceşte! Nu cu cele ce ne sînt plăcute nouă, ci cu cele ce sînt plăcute Celui ce este al nostru (adică de un neam cu noi după omenire), iar mai vîrtos cu cele ce sînt plăcute Celui ce este Stăpîn al nostru (după dumnezeire). Nu cu cele ale neputinţei şi neascultării, ci cu cele ale vindecării şi mîntuirii. Nu cu cele ale zămislirii şi naşterii celei trupeşti, ci cu cele ale înnoirii şi naşterii celei duhovniceşti. Şi cum va fi aceasta? Să nu punem cununi de flori şi verdeaţă la pragurile uşilor, să nu facem jocuri, să nu împodobim uliţele, să nu ospătăm ochiul, să nu îndulcim cu sunet de fluier şi zicături auzul, să nu muierim mirosul cu parfumuri, să nu curvim gustul, să nu facem hatîr pipăirii. Căci acestea – zic adică simţurile, neînfrînîndu-se – sînt căi lesnicioase spre răutate şi intrări ale păcatului. Să nu ne subţiem şi să ne moleşim cu îmbrăcăminte moale alunecoasă împrejurul trupului şi a cărei bunătate este a se păstra netrebnică. Nu cu raze de pietre, nu cu străluciri de aur, nu cu meşteşuguri de vopsele, care mint frumuseţea cea firească şi s-au născocit împotriva chipului celui făcut de Dumnezeu. Nu cu ospeţe, cu cîntece şi cu beţii, cu care ştiu înjugate paturile şi curviile. […] Să nu facem mese înalte cu grămezi de cărnuri şi de bucate, gătind şi pricinuind desfătări pîntecelui. Să nu alegem vinurile cele tămîioase şi mirositoare, dresurile şi îndulcirile bucătarilor, mirurile cele de mult preţ. […] Ci acestea să le lăsăm Elinilor [păgînilor], şi trufiilor şi praznicelor lor, acelora care numesc «dumnezei» pînă şi pe cei ce se bucură de mirosul jertfelor de dobitoace şi care aşadar îl slujesc şi-l cinstesc pe dumnezeul lor cu pîntecele, răi cu adevărat, fiind scornitori, propovăduitori şi ucenici ai răilor draci. Iar nouă, care Îl închinăm pe Cuvîntul cel ipostatic al Tatălui, ne trebuie ceva ca să ne desfătăm? Să ne desfătăm în cuvîntul cel despre Dumnezeu şi despre cele dumnezeieşti, şi în legea cea dumnezeiască şi în povestirea atît despre altele, cît şi despre acelea ale praznicului de acum. Ca astfel desfătarea să fie potrivită şi nu departe de Cel ce ne-a chemat” (Sfîntul Grigorie Teologul).

Read more: ORTODOXIA NOASTRĂ CEA PĂGÎNĂ http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-30/item/345-ortodoxia-noastr%C4%83-cea-p%C4%83g%C3%AEn%C4%83#ixzz122z0K1Uc

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: