Skip to content

ORTODOXIA ÎNTRE TRANSCENDENT ȘI POLITIC

11 October 2010

Scris de Mihai VALICĂ

Pentru ca Biserica Orotodoxă să nu mai fie acuzată de cola­bo­ra­țio­nism și slugărnicie cu pu­te­rea lumească și chiar de tră­dare față de valorile ei perene, am propus Sfântului Sinod al Sfintei noastre Biserici Orotodoxe Române o doctrină socială, care să reglemeteze moral relația dintre stat, lumea seculară și Biserică.

Întrucât statul actual a „condamnat” în general crimele comunismului dar nu și ideologia lui care le-a făcut posibile, Biserica este datoare moral să intervină și să-și precizeze poziția față de următoarele dileme etice:

Cum e posibil să se demaște totalitarismul ateu și să se condamne crimele comunismului, fără să se treacă la identificarea responsabilităților și culpabilităților celor care le-au comis? În primul rând, această identificare trebuie făcută nu cu scop de răzbunare, ci de îndreptare morală, vindecare a istoriei, de prevenție a repetării istoriei, șansă de penitență celor care au slujit comunismului, precum și celor care încă îl mai slujesc în diverse moduri în nouă nomenklatură! În al doilea rând, miza condamnării morale a torționarilor și a ideologiei comuniste este un act de dreptate și un exercițiu împotriva uitării forțate.

Nu este moral ca la finalul războiul rece și în perioada tranziției năucitoare, bilanțul să arate, că tot victimile sunt cele care au pierdut, și atunci și acum, iar torționarii și fii acestora precum și politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câștige și atunci și acum. Nu este oare o ipocrizie fără margini să condamni crimele comunismului (vezi raportul Tismăneanu) fără să fie demascați adevărații călăii? De ce crimele și ororile comunismului nu sunt considerate genocid și condamnate ca atare, așa cum au fost declarate cele ale nazismului? De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid? Iată întrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului. Din păcate atât politicienii cât și Biserica se complac de două decenii în această incertitudine și compromis. Soluția ieșirii din această situație jenantă și condamnabilă este folosirea unei măsuri corecte de evaluare și asumare a istoriei recente, având ca punct de pornire valoarea omului ca persoană și chip al lui Dumnezeu, sau cel puțin raportarea la valorile etice sau bioetice ale ființei umane.

Întrucât Biserica, spațiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie și actualizare, dintre trecut și prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcării și al iertării este chemată să amintească omului și generațiilor că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greșelilor și a păcatelor în mod personal și plenar. Altfel pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară; să amintească fostelor slugi ai regimului totalitar comunist, că nu e moral să stea fără penitență și remușcări la adăpostul drepturilor omului, pe care tocami ei, mai bine de o jumătate de secol le-au contestat și că nu e corect şi drept să se bucure de o amnistie generală tacită.

Este profund creștin să nu ignori experiențele generațiilor trecute, oricât de neplăcute sau de stânjenitoare ar fi acestea și să îndemni la pocăință comunitară sau ecclesială, oferind, astfel, posterității exemple de sancțiune și de reparație morală. Este inadmisibil că din partea BOR nu s-a început procedura de canonizare a victimelor holocaustului roșu. Să nu uităm că Împărăția lui Dumnezeu este dreptate, bucurie și pace în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Numai atunci Biserica Ortodoxă Română poate considera că lucrează pentru Împărăția lui Dumnezeu și nu la împărăția lumii acesteia, când își îndeplinește cu orice risc funcția diaconală, profetică și jertfelnică a mărturisirii lui Iisus Hristos și a Împărăției Sale pe pământ.

Prezint mai departe câteva teze centrale, propuse Sfântului Sinod al BOR în vederea adoptării unei Doctrine Sociale a Bisericii, privind responsabilitatea Bisericii în contextul social, politic, cultural, științific și etnic.

 

1. Biserica şi Naţiunea

Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”, care include Naţi­unea, dar nu se indentifică cu ea, ci cu Împără­ţia lui Dumnezeu, „căci nu avem aici cetate stătă­toare, ci suntem în căutarea celei viitoare”.

Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte al­cătuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemaţi la judecată.

Nu este întâmplător faptul că ne naştem într‑o anu­mită familie, că aparţinem unui anumit neam.

Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotă­rât o evoluţie în istorie.

Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi.

Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” ce l‑am pus ca acest neam să meargă spre înviere.

Despre „Noul Ierusalim”, cetatea cerească a fiilor lui Dumnezeu de după învierea şi judecata ob­ştească, stă scris: „Neamurile vor umbla‑n lumina ei, şi‑mpăraţii pământului într‑însa îşi vor aduce slava”. Şi: „Cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate”.

Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe credința, cultura naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii.

 

1.1. Biserica şi Statul

Sf. Scriptură cheamă pe cei ce au puterea şi auto­rita­tea statală să o folosească pentru apărarea de rău şi pentru susţinerea binelui. În aceasta constă sensul moral al existenţei statului.

„A da cezarului ce este al cezarului şi lui Dum­ne­zeu ce este al lui Dumnezeu” arată separarea trebu­rilor Bisericii de cele ale Statului şi datoriile creş­ti­nului faţă de Dumnezeu şi faţă de Stat.

Nerespectarea sau nesupunerea faţă de o lege a sta­tului este îndreptăţită atunci când ea contravine le­gii lui Dumnezeu. „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni !”.

Atunci când lucrarea de misiune a Bisericii este oprită sau împedicată de puterea statală, Biserica trebuie să aibă curajul de a acţiona cu mijloacele specifice.

Săvârşirea lucrării filantropice creştine nu poate fi oprită de puterea lumească; dacă puterea lumească îndeamnă la lezarea integrităţii anatomice şi spiritu­ale a persoanei, la discriminare sau păcat – Biserica Orotodoxă nu trebuie să se supune. În acest caz, Biserica trebuie să aibă o atitudine critică şi moralizatoare, în sens profetic.

Biserica trebuie să intervină pentru uşurarea vieţii credincioşilor ei. Sfântul Vasile cel Mare face apel la bunătatea unui agent fiscal ca preotul dintr‑un sat să nu sufere nici o păgubire din pricina impozitului.. Iar în altă scrisoare îi scrie unui agent fiscal să fie omenos, pentru a se putea arăta vrednic de o faimă nemuritoare.

Rugăciunea pentru „înalţii dregători” este un „lucru bun şi bineprimit înaintea lui Dumnezeu, Mântui­to­rul nostru, ca noi să ducem o viaţă paşnică şi liniş­tită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea”.

1.2. Biserica şi politica secularizată

Creştinii au obligaţia de a participa la viaţa publică.

Valorile acestei lumi oferă prea puţină motivaţie în raport cu aspiraţiile creştinului.

Biserica nu trebuie să susţină un anume sistem poli­tic sau ideologic, ci trebuie privită ca mijloc de tă­măduire și de îndumnezeire a omului.

Biserica nu condamnă politica în sine, ci numai poli­ticianismul, demagogia şi minciuna. Politica de­vine nocivă când luptă împotriva lui Dumnezeu şi omului.

Creştinismul ca doctrină şi sistem „de viaţă din bel­şug” este net superior oricărei doctrine politice sau sociale. Biserica poate fi privită în acest sens ca o alternativă concretă şi sigură pentru bunăstarea pământească, mântuirea lumii şi a omului prin Iisus Hristos.

Biserica respectă autonomia legitimă a ordinii demo­cratice şi nu‑şi atribuie calitatea de a impune o soluţie instituţională sau constituţională.

Biserica nu este un partid religios, cu care se poate cădea la învoială în schimbul unor promisiuni mate­riale.

Biserica este a lui Iisus Hristos, Trupul tainic, viu şi activ în lume şi în istorie. De aceea trebuie să fie metapolitică şi să vegheze la spiritualizarea actului politic sau administrativ, nu să se dilueze în politic.

Rolul Bisericii nu este de a se opune politicii, ci are chemarea de a „spiritualiza” politica şi nu de a politiza Biserica. Prin „a spiritualiza politica” se înţelege că Biserica şi slujitorii ei au datoria morală de a arăta politicienilor care sunt exigenţele şi prin­cipiile moralei creştine necesare a fi respectate în viaţa şi activitatea politică. Aceasta înseamnă a face politica „posibilă”, adică suportabilă.

Cei ce scot dreptatea socială şi morala din politică transformă lumea în haos şi iad.

Atunci când Biserica se lasă prinsă în jocul politic, repetă gestul arhiereilor Ana şi Caiafa, sau al cărtu­rarilor şi al arhiereilor, care în loc să fi văzut în Hristos un Mântuitor, au văzut un tâlhar sau un rege lumesc şi s‑au învoit cu Puterea să‑l răstignească, tocmai ei, care lucrau cu sacrul! Sacrul se retrage în faţa lui Mamona şi nu poate fi indentificat nici chiar de „experţi”! Nu se poate sluji la doi domni conco­mitent.

Nu Biserica se găseşte într‑o criză de indentitate, ci societatea modernă, care se raportează la ea însăşi (prin individualismul abstract şi aritmic) şi nu la Hristos. Nu creştinismul sau Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească a „eşuat”, ci omul fără de Dumnezeu.

Nu există o politică creştină propriu‑zisă, ci doar creştini care fac politică.

Creştinismul nu se epuizează în politică, nici într‑un proiect al organizării societăţii umane.

Nici o comunitate terestră nu e Dumnezeu. Aşa cum umanismul a zdrobit chipul adevărat al omului „îndumnezeindu‑l în duhul lumii”, tot aşa poate politica fără legea morală a lui Dumnezeu să sfâşie fiinţa umană, în timp ce ea este convinsă total că o slujeşte.

Adevărata comunitate spirituală a creştinului e Bi­se­rica, nu statul. În acest sens nu există alter­na­tivă. În afară de Biserică nu există comunitate spirituală. De aceea nu se poate vorbi de un stat‑comunitate spirituală, sau de un stat teocratic.

Când oamenii îşi închipuie că deţin secretul unei or­ganizări sociale perfecte, îşi închipuie că pot folosi şi orice mijloc – chiar şi violenţa şi minciuna – pentru a o realiza. Politica devine atunci o „religie lumească”, având iluzia că va construi raiul pe pă­mânt. Nici o societate politică avându‑şi propria autonomie şi propriile legi nu va putea fi confun­dată cu Împărăţia lui Dumnezeu.

Parabola evanghelică despre grâu şi neghină ne arată că numai Dumnezeu poate despărţi pe supuşii Împărăţiei de supuşii celui rău, la sfârşitul veacuri­lor. Cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui.

Biserica Ortodoxă recunoaşte, stăpânirii, respectiv politicii, sau mai bine zis „cetăţii omeneşti”, pe baza revelaţiei biblice, un statut trecător, propriu provizoratului acestei lumi în raport cu permanenţa lui Dumnezeu.

 

1.3. Biserica şi responsabilitatea socială

Nu există o adevărată soluţie a „problemei sociale” în afara Evangheliei.

Creştinul nu are dreptul să ignore lumea în care tră­ieşte.

Credinciosul trebuie să fie prezent în centrele unde se elaborează orientările viitorului, pentru a fi pro­movate cât mai urgent principiile evanghelice de adevăr, dreptate, libertate, bucurie şi pace în Duhul Sfânt, principii ce prefigurează Împărăţia lui Dum­nezeu pe pământ precum şi în cer.

Aceste principii creştine trebuie să reintre în circui­tul valorilor umane ţinând cont de libertatea fiecă­ruia, de comunitatea de iubire şi de strădania fi­rească a omului după fericirea terestră în comun, în drumul lui spre veşnicie.

Nimănui nu‑i este îngăduit să fericească pe alţii cu de‑a sila, în numele unor principii politice sau programe so­ciale.

Biserica trebuie să ia atitudine împotriva individua­lis­mului modern, atomizat şi democratic, împotriva totalitarismului contemporan, autoritar şi tiranic, care substituie adevăratei comunităţi de dragoste, a Bise­ri­cii lui Hristos, chipul apocaliptic al Leviata­nului.

Biserica trebuie să apere şi să susţină demnitatea omului. Să fie o Biserică de zi cu zi – nu numai de duminică sau de sărbătoare – pentru oameni şi pen­tru societate, să le apere interesele spirituale, mo­rale, sociale, comunitare, materiale, toate în Duhul lui Hristos.

Creştinul, pentru a evita eşecul, trădarea chipului adevărat al omului, drama pământească de a fi silit să trăiască rupt între două lumi, trebuie să se lepede de chipul modern al acestei lumi, să‑L mărtu­ri­seas­că pe Hristos şi Evanghelia Lui şi să rămână un membru activ al Bisericii.

Lepădarea de chipul acestei lumi nu înseamnă fuga de lume, nici militantismul indivizilor în lupta con­tra altor indivizi, sau împotriva structurilor care men­ţin nedreptatea socială, ci reprezintă urmarea lui Hristos, poate înseamna o alternativă pentru cei care doresc să cunoască pe Hristos şi înseamnă că „fiii luminii sunt mai înţelepţi decât fiii acestui veac”.

Vindecarea sau revitalizarea corpului social trebuie să se facă în Duhul şi în numele lui Hristos, adică paşnic, prin exemplul personal şi comunitar, creşti­nul să fie „sarea pământului” şi „lumina lumii”, şi orice faptă bună să o facă din dragoste pentru Dumnezeu şi aproapele, ţinând cont de libertatea persoanei.

Biserica nu ajută numai la găsirea unor soluţii, ci face cu putinţă trăirea în chip omenesc a situaţiilor de suferinţă, în aşa fel încât în mijlocul lor omul să nu se piardă şi să nu‑şi uite demnitatea şi chemarea.

În mediile ecumenice li se impută ortodocşilor fap­tul că ei nu au de unde prezenta o etică socială. O acuză total falsă, făcută de cei ce nu înţeleg că Or­todoxia nu poate fi plasată la nivelul natural şi obli­gatoriu al problematicii impuse de modul de viaţă occidental. „Neracordarea” Ortodoxiei la acest mod de viaţă nu este o încurcătură istorică şi nici o sim­plă absenţă de vigilenţă teologică, ci ea nu con­fundă etica socială şi politicile sociale cu învăţătura lui Hristos, nici nu transformă etica creştină în etică politică. Ortodoxiei îi este străină teologia poli­tică sau teologia revoluţiei!

Morala socială a Bisericii Ortodoxe este o morală de comuniune, care se indentifică cu conţinutul ontologic al adevărului eclezial. Adevărul vieţii e comuniune în Hristos prin Duhul Sfânt.

Comuninunea constituie viaţa, dar constituie deopo­trivă şi morala vieţii, dinamica vieţii, impulsul şi mişcarea ce împlinesc viaţa în deplină libertate a persoanei. În această comuniune, centrală este per­soana, nu distanţa existenţială a realităţii individu­ale sau sociale a „celuilalt”.

Este contradictoriu să vorbim de „etică socială” obi­ectiv aplicabilă, din moment ce evenimentul co­muniunii se judecă exclusiv în cadrul libertăţii per­sonale. Când se impun în mod convenţional sau cu forţa modele în afara persoanei, sau când dorim „să creăm de sus” o comuniune cu programe defi­nite şi cu legi raţionale, cu reguli ireale de libertate şi de justiţie, sau de orice altă „valoare” obiectivă, muti­lăm însăşi viaţa şi îi chinuim pe oameni.

Biserica respectă libertatea persoanei, nu numai ca împlinire sau reuşită a comuniunii, ci şi ca eşec per­sonal al comuniunii, ceea ce înseamnă un res­pect şi o stimă faţă de libertetea omului ca adevăr existen­ţial.

O atenţie deosebită trebuie acordată aşa‑numitelor „grupuri de risc”, sau celor care încalcă legea. Aceşti oameni au nevoie de o grijă pastorală şi edu­caţională deosebită. Prevenirea criminalităţii e po­sibilă prin educaţie şi îndrumare spre afirmarea în societate a valorilor spirituale şi morale autentice. Conlucrarea cu şcoala şi cu ordinea de drept este esenţială în acest sens.

Secretul spovedaniei nu poate fi folosit nici în sco­pul prevenirii criminalitaţii şi nici în scopuri educa­ţionale sau de altă natură. Numai duhovnicul poate interveni personal şi cu tact pastoral în acest sens, dacă el consideră de cuviinţă.

Biserica condamnă tortura şi orice formă de umilire a persoanelor anchetate. Ea este chemată să se în­grijească de sufletele lor. De aceea Biserica înţelege pedeapsa nu ca pe o răzbunare, ci ca pe un mijloc de îndreptare şi de purificare a păcătosului.

Pedeapsa cu moartea este crimă, nu poate avea sens educativ şi trebuie considerată ca un act barbar, care omoară şi sufletul, nedându‑i condamnatului posibilitatea pocăinţei.

Unele mişcări creştine încearcă să reconstitue – fie şi numai în cadrul socialului – unitatea universului spart de iscodirea modernă şi să instituie un Dum­nezeu‑colectivitate în locul Dumnezeului Creator, Tată şi Mântuitor, să instituie transcendenţa natu­rală a socialului faţă de individ în rolul transcen­denţei absolute a Divinităţii; toate aceste încercări Biserica nu le poate privi decât ca pe o formă de neo‑păgânism. O astfel de „fericire pământescă la­olaltă” oferă nălucirea unei false aşteptări paradi­siaice, adică un „rai trist”, fără Dumnezeu.

Read more: ORTODOXIA ÎNTRE TRANSCENDENT ȘI POLITIC http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-27/item/306-ortodoxia-%C3%AEntre-transcendent-%C8%99i-politic#ixzz122rBkFKQ

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: