Skip to content

O FEREASTRĂ SPRE LUMEA ANTIHRISTULUI

11 October 2010

Scris de Florin STUPARU

În ultimii ani, s–a scris şi s–a vorbit despre tele–vizor (văzător de departe) şi tele–viziune (vedere de departe) cam tot ce se putea scrie şi vorbi. Şi numai împotrivă, căci toată lumea socoteşte că unealta aceasta uimitoare e mai mult sau mai puţin dăunătoare: doctorii ne spun că tele–vizorul e stricător de trup, preoţii că otrăveşte sufletul şi prosteşte mintea, iar alţii se plîng de altele. Cu toate acestea, prea–puţini se lipsesc să o mai folosească. Şi atunci, la ce bun să mai zici ceva?

Şi totuşi trebuie să adaug şi eu un cuvînt la această vorbire, chiar şi nevrînd. Mărturisesc că, neştiind bine de unde să o apuc, am căutat cea mai simplă şi mai tîmpă definiţie a tele–viziunii. Deci, copii, ce jucărie este aceasta? Şi iată ce am găsit într–un manual de Educaţie tehnologică pentru clasa a 5–a: „Televiziunea aduce sunete şi imagini de peste tot din lume în milioane de case, pentru a informa, destinde şi amuza oamenii în timpul lor liber.” De unde elevul trage încheierea că, om fiind, e bine să te „informezi”, să te „destinzi” şi să te „amuzi”. (Şi cînd aceasta? În timpul tău „liber”, căci în restul vremii, nelibere, trebuie să munceşti din greu pentru hrană, îmbrăcăminte şi adăpost şi ca să–ţi plăteşti taxele şi impozitele către Statul tirănesc şi tîlhăresc). Şi aşa, zisul elev pricepe o dată pentru totdeauna că tele–vizorul este ceva bun, pentru că face lucruri bune.

Marea taină a şcolii gratuite şi obligatorii e aceea că vîră în minţile şi–aşa firave ale copiilor nişte vorbe rele cu chip că sînt de bine, căci doar de aceea şi este şcoala cea dintîi unealtă a marelui diavol Satana! Şi poate că cea mai înşelătoare vorbă este aceasta: „lume”, pe care o vedem scrisă şi mai sus. Căci ce se zice că face tele–viziunea? „Aduce sunete şi imagini de peste tot din lume în milioane de case.” Iar Hristos–Dumnezeu ce ne porunceşte nou, următorilor Lui, prin gura sfîntului Său evanghelist, şi prooroc văzător de Dumnezeu Ioan? Aceasta: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sînt în lume! Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume – adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sînt de la Tatăl – ci sînt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămîne în veac” (1 Ioan 2:15–17). Iar cum se înţeleg acestea, ne lămureşte cuviosul părinte Iustin Popovici:

„«Nu iubiţi lumea, nici cele ce sînt în lume!» De ce? Pentru că «lumea întreagă zace întru puterea celui rău» (1 Ioan 5:19), căci s–a amestecat şi s–a unit cu cel rău. Păcatul şi–a întins atît de vicleneşte mrejele în lumea întreagă, ca o reţea capilară, încît a ajuns aproape cu neputinţă să le mai deosebeşti. Şi, prin această reţea capilară, şi–a strecurat otrava în firea înconjurătoare şi–n fiinţa lumii. Lumea, prin iubirea ei de păcat, s–a lipit atît de mult cu răul, încît «rău» şi «lume» au ajuns să însemne acelaşi lucru. Iubirea lumii este de fapt iubirea păcatului şi a răutăţii. De aceea, Sfîntul Cuvîntător de Dumnezeu ne scrie: «Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este întru el.» Dar iubirea noastră pentru Tatăl poate ajunge oare la măsura iubirii Tatălui către noi? Iubirea aceasta înseamnă să iubeşti tot ce este dumnezeiesc, tot ce este nemuritor şi veşnic, să iubeşti binele lui Dumnezeu, adevărul lui Dumnezeu, dreptatea Lui, iubirea Lui, înţelepciunea Lui. Aceasta e altă lume, dumnezeiască, nemuritoare, adevărată, dreaptă, a desăvîrşitei înţelepciuni şi a veşniciei.

Şi ce vrea să spună Sfîntul Teolog cînd ne vorbeşte despre «lume»? El zice aşa: «…pentru că tot ce este în lume – adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sînt de la Tatăl – ci sînt din lume.» Lumea la care se gîndeşte Sfîntul Evanghelist este iubirea păcatului. «Pofta trupului, şi pofta ochilor şi trufia vieţii», acestea sînt păcatele de căpătîi şi uneltele cele dintîi ale păcatului. Datorită iubirii pentru păcat, trupul a ajuns lăcaş al păcatului, […] grădină a păcatului. Dar ochii? Sînt ochii nesătui, care au tras în păcat întreg neamul omenesc. Aceştia îl trag cel mai mult spre păcat. Ochii sînt mai înfometaţi şi mai lacomi decît lupii. Dacă omul nu–i înfrînează prin înţelepciune […], ei vor pofti nebuneşte toate păcatele, cu atîta pornire încît vor umple [de păcat] şi vor strica întregul lui suflet. Vai de cel ce–şi dă ochii spre păcat ca «armă a nedreptăţii» (Romani 6:13). Cît despre al treilea păcat, care adună în sine toate păcatele lumii, acesta e trufia vieţii. Acesta e cel dintîi păcat […], e păcatul lui Satan, izvorul tuturor păcatelor. […] Am zice că trufia este tot păcatul. Tot păcatul, în miezul său, se trage din mîndrie şi se ţine prin mîndrie. Trufia vieţii s–a ţesut din nenumărate mici trufii, dintre cele mai diferite. Să le amintim pe cele mai însemnate: slava deşartă (a cărturarilor, a oamenilor de Stat, a tuturor celor sus–puşi), mîndria venită din frumuseţe, mîndria venită din bogăţie, mîndria din fapte bune, mîndria din smerenie, mîndria din milostenii, mîndria venită din faimă. […] Toate acestea «nu sînt de la Tatăl – ci sînt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămîne în veac.» Lumea îndulcirilor păcătoase va trece, pentru că păcatul este această putere întunecată, această singură putere ce naşte moartea în fiinţa omenească, adică cea care o face muritoare şi fără rost. De fapt, prin toate păcatele lui, omul nu face altceva decît să împlinească voia ziditorului tuturor păcatelor: diavolul. Voia lui, a diavolului, e aceea care îl trage pe om către toate cele muritoare, către tot ceea ce trece. Mai întîi de toate, păcatul nimiceşte şi tulbură în om toate cele prin care omul gîndeşte: acesta începe a se face nebun, începe să pună în rînduială toate lucrurile trecătoare şi deşerte, ideile şi patimile ajung dumnezeii lui, grija lui de căpătîi, ţelul şi rostul vieţii lui. Aici se află pricina de căpătîi a tuturor idolatriilor omeneşti: culturale, ştiinţifice, filosofice şi artistice, politice şi religioase.”

Iar noi ce facem? Iubim atît de mult lumea, încît nu numai că n–o lăsăm afară, ci o aducem în înseşi casele noastre. Căci fermecata oglindă vorbitoare (asta e tele–vizorul, o unealtă magică! – precum vom vedea la urmă) a cinescopului face ca toată lumea – cu bunii (şi, mai ales, cu răii) ei, cu dobitoacele şi lighioanele ei necuvîntătoare  şi, înainte de toate, cu nălucirile ei nebuneşti – să se mute în chirie la tine acasă. Sau, cum mi–a zis pe vremuri un preot (altminteri, de dat ca pildă pentru curăţia vieţii), cînd eu propovăduiam (fără să mi–o fi cerut cineva) lepădarea de satana tele–viziunii: Dar de ce? Televizorul e doar o fereastră spre lume!

Însă de ce am avea nevoie de aceasta? Ca să ne „informăm”, să aflăm lucruri! Dar „informare” se tălmăceşte cel mai potrivit prin iscodire, iar iscodirea e cel dintîi păcat al omenirii, din pricina căruia aceasta a şi căzut din starea aproape îngerească ce i s–a dat la facere în aceea aproape dobitocească de după călcarea poruncii dumnezeieşti. Căci ce–i trebuia Evei şi lui Adam să iscodească şi să vadă prin cercare dacă aveau să moară, mîncînd din acel pom al cunoştinţei binelui şi răului? Iscodirea e bună numai în cele dumnezeieşti, în dorinţa de a cunoaşte adevărul lucrurilor, istoria căderii şi a re–zidirii firii omeneşti prin întruparea Dumnezeu–Cuvîntului; într–un cuvînt, iconomia mîntuirii noastre.

Dar ce mai face tele–viziunea? Te „destinde”, adică îţi amorţeşte trupul şi mintea, pentru a te face să nu–ţi mai păzeşti mişcările sufleteşi lăuntrice şi gîndurile. Şi mai ce? Te „amuză”, adică te îmbată cu o veselie tîmpă, ucigătoare de suflet. Altfel spus, televiziunea este unealta desăvîrşitei împrăştieri, a educării uşurătăţii de minte şi împietririi inimii.

«Pe mulţi i–au înşelat visurile…»

Dar să fim cu luare aminte la un lucru pe care nimeni (după ştiinţa mea) nu l–a luat bine în seamă. Şi anume care? Mulţi – şi doctori, şi preoţi, şi aşa–numiţii „sociologi” şi „psihologi” – au osîndit tele–vizorul fiindcă îl face pe privitor să trăiască în închipuire, să uite de sine şi astfel să fie uşor de hăţuit de către tiranica stăpînire lumească a vremii noastre. Nimic mai adevărat, aşa este! Ceea ce nu se mai spune e altceva, anume că îl face pe cetăţean slab în faţa adevăratului stăpînitor al acestei lumi a păcatului, Satana, şi anume prin întărîtarea închipuirii. Ce nu se mai spune iarăşi e că aceasta e ea însăşi o însuşire slabă a minţii, iar nu una din fire. Că închipuirea, este un rău „necesar”, cum se spune. Ştiu că această zicere e greu de primit, dar nu e luată de la mine, ci din adevărul faptelor, precum mărturisesc Sfinţii Părinţi insuflaţi de Dumnezeu–Sfîntul Duh, pe care îi aduc de faţă în cele de mai jos.

Deci ce este închipuirea? De obicei, o înţelegem ca pe o însuşire a minţii, dar mai bine zis este un simţ al ei, şi anume simţul prin care mintea îşi însuşeşte imaginile lucrurilor. Sfîntul Grigorie Sinaitul zice aşa: „Trebuie să se ştie că omul, fiind îndoit, adică din suflet şi din trup, îndoite are şi simţurile. Şi cinci sînt ale sufletului şi cinci ale trupului. Simţurile sufleteşti, pe care înţelepţii le numesc şi «puteri», sînt acestea: mintea, cugetarea, părerea, închipuirea şi simţirea.” Sau, precum zice Cuviosul Nicodim Aghioritul, închipuirea este „organul lăuntric al simţirii sufletului. Ea este mai subţire decît simţirea, dar mai groasă decît mintea, şi de aceea se numeşte hotar între minte şi simţire.” Este de cea mai mare însemnătate să înţelegem că acest hotar nu a fost dintru început, după cum învaţă Părinţii:

„Mintea strămoşului [Adam] nu era pătrunsă de închipuire. Diavolul l–a amăgit pe Adam prin închipuire. Mai înainte de neascultare, Adam nu avea închipuire [imaginaţie], după cum zice purtătorul de Dumnezeu Maxim [Mărturisitorul]: «La început, nu s–au zidit împreună cu trupul plăcerea şi durerea; nici, împreună cu sufletul, uitarea şi neştiinţa; nici, împreună cu mintea,  închipuirea […].» Această închipuire, stînd ca un zid între minte şi lucrurile cele înţelese, zideşte împrejur mintea, nelăsînd–o a intra în raţiunile cele simple (logoi) şi lipsite de chipuri ale celor zidite. […] De asemenea, în Hristos (Noul Adam), cunoaşterea lucra cu deplină libertate, nefiind oprită de nimic, adică de somn sau de altceva, aşa cum se întîmplă cu minţile celorlalţi oameni. Pricina era aceasta: mintea lui Hristos nu atîrna de închipuire [imaginaţie]” (Cuviosul Nicodim Aghioritul).

Înţelegem de aici că închipuirea nu este un dar sau o binefacere, ci o lipsă a minţii noastre stricate prin neascultare, care nu mai poate cunoaşte decît prin „zugrăvirea icoanei lucrurilor pe tabla închipuirii”, cum spune tot Sfîntul Nicodim Aghioritul. De aceea şi este o putere deosebit de primejdioasă, căci ea „nu închipuie numai pe cele ce sînt – adică chipurile pe care le poate lua de la simţuri – ci, luînd din rămăşiţele chipurilor pe care le are închipuite în sine, face alte chipuri în locul altora. Şi aşa închipuie cele ce nu sînt. Căci scris este: «Pe mulţi i–au înşelat visurile şi au căzut cei ce au nădăjduit într–însele” (Iisus Sirah 34:7)»” (NIC2).

Dar nu numai atît, ci încă mai mult, precum arată pe scurt acelaşi Sfînt Maxim Mărturisitorul: „Mintea care zăboveşte cu închipuirea la înfăţişările lucrurilor simţite de dragul simţirii se face născătoarea unor patimi necurate, nestrăbătînd ea prin vedere [duhovnicească] spre lucrurile cele de gînd şi înfiinţate [realităţile inteligibile] înrudite cu ea.” Adică, din pricina închipuirii celor simţite, care i se aşează în faţă ca o negură în felurite chipuri, mintea nu mai poate vedea lumea cea adevărată şi netrupească din care am fost izgoniţi prin strămoşul Adam, şi spre care ne povăţuieşte iarăşi Hristos–Dumnezeu. Iar de aici, ea se lipeşte cu totul de cele simţite, dincolo de care nu mai vede nimic, şi zămisleşte toate celelalte patimi şi trupeşti.

A PATRA NEPĂTIMIRE

Urmarea faptului că, prin închipuire, omul poartă întru sine întreaga lume, adică şi întreg păcatul, e aceea că Sfinţii Părinţii hotărăsc păzirea neadormită a acestui simţ. „După cum se cade a păzi organele din afară ale simţurilor de dezmierdările cele potrivnice lor, tot aşa se cuvine a–ţi păzi şi organul lăuntric al simţirii, adică închipuirea. Căci ce folos vom avea dacă vom păzi organele simţirii celor din afară şi nu vom păzi imaginaţia, care poartă în ea toate imaginile organelor simţurilor care îndeamnă la dezmierdări. Ea pricinuieşte prin aceste imagini aceleaşi patimi şi tulburări pe care le aduc organele simţurilor în suflet. Căci zice Iosif Vrenie: «După cum trupul bărbatului curveşte cu trupul femeii, tot aşa mintea curveşte cu imaginea femeii, prin închipuirea trupului ei. La fel şi în ceea ce priveşte celelalte păcate» (Sfîntul Nicodim Aghioritul). Iar urmarea e că „gîndurile, închipuirile şi simţirile păcătoase îl trag pe om la săvîrşirea păcatului cu fapta sau, cel puţin, la îndulcirea cu gînduri, închipuiri şi simţiri păcătoase, la robirea de către ele, la săvîrşirea păcatului cu închipuirea şi cu simţirea” (Sfîntul Ignatie Briancianinov). „[Deci, celor ce vor să se păzească], toată străduinţa să le fie să nu dea sufletului nici o închipuire materială, după ce a fost stinsă prin raţiune simţirea, care la început nu a primit raţiunea [cuvîntul], ci a primit necuvîntarea [iraţionalitatea] plăcerii ca pe un şarpe alunecos” (Sfîntul Maxim Mărturisitorul).

Căci scopul vieţii omeneşti nu este altul decît stingerea patimilor, patimi care ne vin de la trup, de la diavoli şi de la lume. Lucru deosebit de anevoios, dar nu cu neputinţă. Căci, dacă avem bunăvoire şi ajută Dumnezeu, chiar putem ajunge la nepătimire, precum vedem că au izbutit nenumăraţii sfinţi ai lui Hristos, nu puţini dintre ei foşti mari păcătoşi. Iar treptele nepătimirii sînt acestea, tot după Sfîntul Maxim Mărturisitorul: „Cea dintîi nepătimire este mişcarea fără păcat a trupului prin fapte. A doua nepătimire este lepădarea desăvîrşită a gîndurilor pătimaşe din suflet. Prin ea, se stinge mişcarea patimilor din prima nepătimire, neavînd gîndurile pătimaşe care s–o aprindă la lucru. A treia nepătimire este desăvîrşita nemişcare a părţii poftitoare spre patimi. Pe aceasta se întemeiază şi cea de a doua, care stă în curăţia gîndurilor. A patra nepătimire este lepădarea desăvîrşită şi a închipuirilor simţite din cugetare. Pe ea şi–a primit existenţa şi a treia, neavînd în sine închipuirile simţite care să dea formă icoanelor patimilor.”

Şi să ne aducem aminte că pricina de căpetenie a păcătuirii nu sînt simţurile noastre, ci diavolul, care vrea să ne piardă cu desăvîrşire. De aceea, închipuirea, ca şi celelalte simţuri, este ispitită neîncetat de el, cum arată luminat Sfîntul Ignatie Briancianinov:

„După cădere, noi ne aflăm în tărîmul duhurilor căzute, înconjuraţi de ele, robiţi lor. Neavînd putinţa de a pătrunde în noi, ele ni se fac cunoscute dinafară, aducînd felurite gînduri şi închipuiri păcătoase şi atrăgînd sufletul prea lesne încrezător la împărtăşire cu ele. […] [Căci] mintea noastră are puterea de a cugeta şi puterea de a–şi închipui; prin mijlocirea celei dintîi, ea îşi însuşeşte idei despre lucruri; prin mijlocirea celei de a doua, îşi însuşeşte imaginile lucrurilor. Diavolul, întemeindu–se pe cea dintîi însuşire, se străduieşte să ne împărtăşească gînduri păcătoase; iar întemeindu–se pe cea de–a doua, se străduieşte să întipărească în noi imagini smintitoare.”

Trebuie să luăm aminte şi să înţelegem că „diavolul foloseşte închipuirea ca unealtă a sa pentru a–i amăgi pe oameni şi pentru a–şi lucra patimile şi răutăţile sale. El l–a înşelat pe Adam prin închipuire şi i–a stîrnit în minte nălucirea de a fi asemenea lui Dumnezeu” (Sfîntul Nicodim Aghioritul). Simţul lăuntric este cu osebire luptat de vrăjmaş, fiincă „diavolul este rudă apropiată cu închipuirea, fiind mai apropiat de ea decît de toate puterile sufletului. Pe ea o are la îndemînă şi o foloseşte ca unealtă. Este foarte apropiat de dînsa deoarece şi el este minte. Dar el – fiind zidit de Dumnezeu întîi ca o minte simplă şi fără formă ori chip, ca şi ceilalţi îngeri dumnezeieşti – a ajuns mai tîrziu a iubi formele şi închipuirea. Închipuindu–şi că îşi poate aşeza scaunul mai presus de ceruri şi se poate face precum Dumnezeu, a căzut din starea de înger de lumină şi s–a făcut diavol al întunericului” (Sfîntul Nicodim Aghioritul). Căderea diavolului este pildă a repeziciunii cu care se săvîrşeşte păcatul cu închipuirea, după cum citim la Sfîntul Nil Izvorîtorul de Mir:

„Iar Luceafărul s–a nălucit cu dumnezeirea întocmai din aceste trei pricini: iscodirea, vicleşugul şi închipuirea, şi s–a gătit să se înalţe pe sine–şi şi să urce mai presus de ceruri; şi numai cît a gîndit un gînd necurat ca acela spurcatul, şi numaidecît s–a tulburat cerul. Şi s–au deschis uşile cerului şi s–a surpat împreună cu toată ceata lui.” Precum pomeneşte cu tînguire Sfîntul Prooroc Isaia:

„Cum ai căzut tu din Ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii?! Cum ai fost aruncat la pămînt?! Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica–mă–voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! […] Sui–mă–voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Isaia 14:12–14).

Iar după ce el a căzut, Lucifer–Satana l–a făcut şi pe om să–şi închipuie că poate ajunge dumnezeu după fire, precum ştim, zicîndu–le prin şarpe: „Dacă veţi mînca din el [din rodul cunoştinţei binelui şi răului], veţi fi ca nişte dumnezei” (Facerea 3:5). Şi strămoşii s–au şi văzut în minte ca nişte dumnezei (măcar că e şi cu neputinţă să te închipui astfel). Iar oamenii nu s–au vindecat de închipuire nici după împrăştierea lor pe întreaga faţă a pămîntului, căci încă şi acum (iar acum încă mai abitir!) vor să fie dumnezei după fire, împotriva lui Dumnezeu! Deci paguba cea mai mare pe care ne–o pricinuieşte nepăzirea acestui simţ lăuntric al închipuirii este că ne desparte pe noi de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti, lucru pe care l–a făcut dintru început.

ISTORIA „ÎN DIRECT”

În sfîrşit, să luăm seama şi la aceasta: anume că, precum mulţi au zis, tele–viziunea şterge deosebirile de gîndire dintre oameni, îi face să gîndească la fel deodată sau, de cele mai multe ori, să nu mai gîndească deloc. Aşa este, şi doar prin tele–viziune e cu putinţă să amăgeşti pe toată lumea, făcîndu–i pe cetăţeni să creadă acelaşi lucru. (Să ne gîndim numai la ce s–a întîmplat într–o zi de acum treizeci de ani, în care peste un miliard de cetăţeni au fost încredinţaţi că nişte semeni de–ai lor au pus pasul pe Lună. Sau ce a fost la noi în decembrie ‘89, cînd toţi am crezut ce am crezut fiindcă am privit întîmplările „revoluţiei” prin fereastra deschisă spre lume a tele–vizorului.) Deci, într–adevăr,  tele–viziunea adună omenirea la un gînd, precum s–a tot zis. Nu se spune însă că gîndul acesta e antihristic. Ce vreau să zic e că alături de şcoală (care nici nu mai este cinstită ca în trecut) tele–viziunea pregăteşte omenirea pentru încoronarea Antihristului ca împărat al întregii lumi şi nu e nici o îndoială că va aduce această cea mai mare serbare a tuturor timpurilor de pînă acum în casele tuturor pămîntenilor, la fel şi mincinoasele sale minuni.

MARELE MANIPULATOR, VÎNĂTORUL DE SUFLETE

Ziceam că tele–vizorul este o unealtă magică. Ca să înţelegem bine aceasta, să vedem ce spune despre magie un cunoscător, anume Giordano Bruno, citit de către Ioan Petru Culianu:

„Acţiunea magică are loc printr–un contact indirect (virtualem seu potentialem), prin sunete şi figuri, care–şi exercită puterea asupra văzului şi auzului. Trecînd prin deschizăturile simţurilor, ele imprimă imaginaţiei anumite afecţiuni de atracţie sau de repulsie, de plăcere sau de dezgust.

Sunetele şi figurile nu sînt alese la întîmplare, provin din limbajul ocult al spiritului universal. Dintre sunete, manipulatorul trebuie să ştie că armoniile tragice provoacă mai multe pasiuni decît cele comice, fiind capabile de a acţiona asupra sufletelor bîntuite de îndoială. La rîndul lor, figurile, sînt în stare să provoace prietenia sau ura, pierzania ori disoluţia.

Văzul şi auzul nu sînt decît porţile secundare prin care «vînătorul de suflete» (animarum venator), magicianul, îşi poate introduce «legăturile şi momelile» (De vinculis in genere [Despre legături în general]). Intrarea principală a tuturor operaţiunilor magice este închipuirea (fantezia) (De Magia [Despre magie]), singura poartă (sola porta) a tuturor patimilor lăuntrice şi «legătură a legăturilor» (vinculum vinculorum). Puterea imaginarului este dublată de intervenţia facultăţii cugetătoare: ea este capabilă să robească sufletul. Este totuşi de neapărată nevoie ca «legătura» să treacă prin închipuire (fantezie), «căci nu există nimic în raţiune care să nu fi fost în prealabil perceput de simţuri [quod prius non fuerit in sensis] şi nu există nimic care, plecînd de la simţuri, să poată ajunge la raţiune fără mijlocirea  închipuirii» (Theses de Magia).” Adică nu putem gîndi decît prin reprezentări.

E de închipuit că un magician din trecut nu avea însă prea mult spor, iar Marele Manipulator Satana voieşte să înşele întreaga omenire, precum ziceam. Şi atunci i–a dat magicianului puteri nemărginite, prin născocirea tele–viziunii. V–aţi întrebat cîţi oameni sminteşte numaidecît şi „în direct” o Minervă sau vreo altă astrologă, odată ce se află la tele–fon în faţa camerei de filmat? Căci asta e toată tehnologia: „magie democratică”, precum zicea acelaşi Ioan Petru Culianu.

Read more: O FEREASTRĂ SPRE LUMEA ANTIHRISTULUI http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-31/item/352-o-fereastr%C4%83-spre-lumea-antihristului#ixzz1234OatxL

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: