Skip to content

NUMAI ÎN PUTEREA DUMNEZEULUI CELUI VIU

11 October 2010

Scris de Ioan GÂNDU

Printr-o nuvelă antologică, Mircea Eliade (mai mult istoric al religiilor şi mai puţin trăitor al religiei în care s-a născut) ne ajută, întrucâtva paradoxal, să înţelegem adevărul înscris axiomatic în titlul ales pentru gândurile de faţă, pe care le dorim complementare la o problematică cât se poate de actuală, îndelung, aprins, câteodată şi pertinent dezbătută, deopotrivă în lumea creştină şi necreştină, încă de la apariţia unor lucrări ca „Raportul clubului de la Roma” (1960 şi 1961), „Şocul viitorului”, „Al treilea val” sau „Galaxia Gutenberg” (1970), care au atras atenţia forurilor ştiinţifice, factorilor de decizie şi opiniei publice planetare asupra unor noi primejdii apărute în lume, ca urmare a poluării iraţionale a mediului şi a folosirii abuzive a unor descoperiri cu un potenţial nociv major.

În nuvelă se întâlnesc un creştin înviat lăuntric de-o simplitate a trăirii, am zice arhetipală, cu o credincioşie curată, sinceră, statornică şi nebiruită şi un intelectual rafinat, speculativ, sceptic, sagace, adăpat din belşug la mai toată gândirea ştiinţifică şi filosofică a timpului său, din păcate autonomistă şi din fericire inoperantă într-un univers autentic creştin, pentru un simplu şi evident motiv, pe care nădăjduim să-l conturăm cât mai pregnant prin dialogul revelator dintre cei doi. La cele mai strălucitoare demonstraţii ale intelectualului, creştinul îi răspundea invariabil: „Ştie Dumnezeu toate aceste lucruri!”.

Nedumerit, nemulţumit şi chiar uşor iritat de simplitatea şi adâncimea transcendentală a răspunsului primit, intelectualul îşi reluase de mai multe ori arguţiile subtile, încercând să-i transfere creştinului cât mai mult din neliniştea sa existenţială, ca şi din tensiunea ideilor ce-l frământau, dar acelaşi răspuns sosea de fiecare dată, cu o linişte binevoitoare şi o certitudine dezarmantă, din partea imperturbabilului său interlocutor: „Ştie Dumnezeu toate aceste lucruri!”. În cele din urmă, după o altă serie de încercări eşuate de a-i demonstra creştinului marile dileme existenţiale ale omenirii, intelectualul se dumiri brusc, conchizând calm şi hotărât: „Ai dreptate, ştie Dumnezeu toate acestea!”.

Se zice că înţelegerea este o veşnică dimineaţă, fiindcă nu există fiinţe, lucruri, fenomene, gânduri, cuvinte sau fapte din universul creat, văzut şi nevăzut, pe care Dumnezeul Cel veşnic Viu şi în Treime slăvit, Dumnezeul Părinţilor noştri, să nu le pre-simtă, pre-ştie sau pre-cunoască, fără însă a le pre-determina necondiţionat vreodată (nu există pre-destinare necondiţionată!), întrucât tot El ne-a dăruit cel mai înalt dar, pe care doar îngerii îl mai au, dar într-o măsură mult mai mică, fiindcă ei împlinesc întocmai toate poruncile lui Dumnezeu, dintr-o sfântă iubire plină de-o negrăită bucurie harică: liber-arbitrul.

Aşadar, dacă El ne-a înzestrat cu acest dar inestimabil, apoi nu ne rămâne decât să-l folosim cu recunoştinţă şi smerită cugetare, întrebându-L stăruitor în rugăciune ce să facem în orice situaţie ne-am afla (suntem doar, ontologic, cununa creaţiei Sale), pentru că dacă vom proceda în acest mod firesc şi profund duhovnicesc, vom primi întotdeauna un răspuns dumnezeiesc la toate întrebările noastre omeneşti, răspuns care va fi întotdeauna pe deplin clar, lămuritor, imprevizibil şi desigur eficient, pentru că în puterea Sa se află absolut totul, în Cer, pe pământ, ba chiar şi în iad, unde tartorul cel mare nu face ce vrea (nici măcar acolo!), ci numai cât îi îngăduie Bunul şi Dreptul Dumnezeu!

Ne vin în minte acum, ca un şuvoi muzical tămăduitor, cu o limpezime tainică şi o simplitate învietoare, cuvintele minunate ale unei vechi cântări bisericeşti de-o frumuseţe cerească şi cu o putere nebiruită: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău!”.

Cu alte cuvinte, nimic nu este mai puternic pe pământ, ca armă din Lumina vie şi veşnic cugetătoare, decât Sfânta Cruce, făcută drept atât de arhierei, preoţi, duhovnici, monahi, schimnici, pustnici, cât şi de creştini (bunici, părinţi şi copii), în Duh şi Adevăr, cu dragoste nefăţarnică şi lucrătoare, cu credinţă neclintită şi dreptslăvitoare, cu nădejde statornică şi învietoare, cu pricepere lucidă, responsabilă şi cuprinzătoare, cu înţelegere luminată şi îngerească, în tot locul, în toată vremea şi-n toate împrejurările.

La şcoala marilor noştri duhovnici

Când îl întrebam, în chilia sfinţiei sale (plină de bună mireasmă întotdeauna), pe Părintele arhimandrit Sofian de la sfânta mânăstire Antim, ce să facem în faţa avalanşei de primejdii, ispite şi capcane moderne, care se prăvălesc peste bieţii creştini de pretutindeni, strâmtorându-i şi agresându-i, înţeleptul stareţ ne privea cu bunătate, răspunzându-ne simplu: „Rugaţi-vă, rugaţi-vă, rugaţi-vă, cu multă umilinţă lăuntrică şi post luminat!”. Apoi, închinându-ne, adăuga cu mult tâlc: „Nu vă temeţi de ce vă spun sau vă fac oamenii, ci vă preocupaţi doar de ceea ce Milostivirea lui Dumnezeu hotărăşte pentru fiecare dintre noi, căci cel rău unelteşte multe, dar nu reuşeşte nimic împotriva celor care se roagă neîncetat şi se luptă după rânduială!”.

Rafinamentul, mulţimea şi varietatea stihiilor dezlănţuite de cel rău împotriva întregii omeniri (oricât de perfide şi întunecate i-ar fi născocirile!), dar, în special, împotriva credincioşilor, creştini cu fapta, nu-l uimeau, nu-l înfricoşau, nu-i slăbeau deloc credinţa, ci, dimpotrivă, îl întăreau în rugăciune, fiindcă simţea, plin de har, că „Dumnezeu ştie toate acestea”; ba chiar mai mult, pe cei care fac răul şi nu se căiesc, la sorocul vremii îi va judeca şi îi va osândi, iar pe cei care luptă, după puteri, lupta cea bună, cerându-I statornic ajutorul, îi va răsplăti dincolo de orice închipuire, primindu-i în bucuria cea veşnic neînserată a Împărăţiei Sale!

Iar, Părintele arhimandrit Ilie Cleopa de la Sfânta mânăstire Sihăstria, „duhovnicul tuturor duhovnicilor” (cel căruia de-a lungul vieţii i-au sărutat dreapta mulţi patriarhi şi arhierei luminaţi, fiind întâmpinat cu negrăită bucurie la Sfântul Munte Athos, în glasul sfinţitor al clopotelor, care anunţau tuturor sosirea acestui ales vas de slujire a lui Dumnezeu; „moş putregai”, cum se socotea cu umilinţă fericitul ieromonah român), le zicea celor ce-i cereau sfat, venind din Bucureşti: „De ce vă mai osteniţi până aici, feţii mei, dacă Domnul Hristos a dăruit acolo sfintele moaşte ale atâtor Sfinţi şi pe Părintele stareţ Sofian, ca să vă călăuzească sufletele spre mântuire?”.

Aducându-i la cunoştinţă, sincer îngrijoraţi, mai toate pericolele globalizării, dar şi uneltirile tehniciste ale celui rău, Părintele Cleopa ne-a ascultat cu atenţie, ne-a lăsat să ne uşurăm sufletul de toate întrebările chinuitoare, reale sau doar imaginare („puntea tuturor dracilor”) apoi ne-a răspuns, cu o simplitate patericală şi cu o certitudine de foc dumnezeiesc, tămăduindu-ne, nădăjduim pe deplin, de orice nălucire sau ispitire demonică, ştiută sau neştiută, cu voie sau fără voie, în ascuns sau la vedere, imposibil de biruit fără Milostivirea Mântuitorului Hristos şi rugăciunile Bisericii Sale, credincioasă Sfintei Predanii, drept învăţând şi săvârşind Cuvântul Adevărului Său: „Domnul risipeşte sfaturile neamurilor, leapădă gândurile popoarelor şi defaimă sfaturile căpeteniilor. Iar sfatul Domnului rămâne în veac, gândurile inimii Lui din neam în neam!” .

Au trecut mulţi ani, de când luminatul şi smeritul duhovnic ne-a reamintit cu putere multă aceste cuvinte de trei ori sfinte din Psaltire (Psalm 32 – 10, 11), binecuvântându-ne cu o Sfântă Cruce din lemn primită de cuvioşia sa la Sfântul Mormânt. De atunci, nimic rău din tot ceea ce vedem, auzim, (pre)simţim, trăim sau înţelegem, doar cu Mila de Sus, nu a mai reuşit să ne clintească din pacea cu care am fost miluiţi, pe noi şi pe cei cu care împărtăşim în mod real bucuriile şi greutăţile vieţii, adică pe toţi cei care au candelele inimilor aprinse şi sufletele prinse în prima înviere lăuntrică, într-o autentică comuniune harică, legătură sfântă pe care nici o forţă demonică nu o mai poate desface, fiindcă adevăraţii creştini cu fapta preferă întotdeauna să moară aici şi să învieze veşnic întru Domnul Hristos, decât să-şi vândă sufletul celui rău, murind lăuntric pentru totdeauna!

Ignoranţa obişnuită nu se vindecă printr-o ignoranţă ştiinţifică şi mai mare, fie ea şi extrem de rafinată (un „expert NASA” vorbea extrem de sincer, încă din secolul trecut, despre răul imens pe care l-a produs omenirii infatuarea ştiinţifică!), ci doar printr-o trăire lăuntrică smerită, cât mai simplă şi curată: dacă un om se roagă cu smerenie şi stăruinţă se poate mântui, chiar neauzind nicicând de ciclul heliului din soare, modelul dublu helicoidal al „ADN”-ului (de care descoperitorii s-au dezis, la 6 ani după obţinerea unui premiu Nobel!), corpul calos, celulele corticale din intimitatea fibrelor miocardice (probabil substratul histo-anatomic microscopic al rugăciunii inimii!), mecanismele fine de reglare neuro-endocrină a biochimiei celulare, mesajele subliminale, „learning disabilities” (LD), „alocalismul noosic”, undele beta ale activismului, undele alfa ale somnolenţei şi reveriei, mişcarea de precesiune a particulelor elementare accelerate artificial, epistemologie, taxonomie, noologie, entităţi nosologice, criterii axiologice, semnificant şi semnificat, „fereastra de oportunităţi”, paralogisme involuntare etc.

Dacă un alt semen al nostru este la curent cu cele mai sofisticate postulate şi paradigme ştiinţifice moderne, însă nu se roagă niciodată, şansele sale de mântuire sunt greu de evaluat, având nevoie de multă rugăciune şi de-o intervenţie providenţială în viaţa sa… Adevărata cultură, cea a Duhului, începe abia după ce am trecut cu smerită cugetare peste tot ceea ce am învăţat (oricât de multe şi solide ar fi cunoştinţele acelea, ele sunt perisabile), lepădând mândria minţii (cel mai teribil obstacol în calea despătimirii noastre), care în nevoinţele ascetice reale cade penultima (ultimul cade instinctul de conservare, creştinul înviat şi luminat ajungând să-şi jertfească viaţa, bucuros, liniştit şi împăcat, pentru salvarea vieţii altora, din dragoste pentru Mântuitorul Hristos).

Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei

Să ne reamintim ce ne învaţă, în acest sens esenţial şi decisiv pentru destinul nostru veşnic, Cuviosul Siluan Athonitul, ajuns dintr-un simplu ţăran rus cea mai importantă figură a spiritualităţii ortodoxe a secolului trecut şi socotit din 1988, anul canonizării sale, a fi un adevărat „dascăl profetic şi apostolic”, după 46 ani de nevoinţă monahală în Sfântul Munte Athos: „Pentru a cunoaşte pe Domnul, nu avem nevoie de bogăţii şi învăţături, ci trebuie să fim ascultători, înfrânaţi, să avem duh umilit şi să-l iubim pe aproapele. Domnul va iubi un astfel de suflet, se va descoperi lui, îl va învăţa iubirea şi smerenia şi-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-şi găsi pacea în Dumnezeu.

Putem studia cât poftim, totuşi nu vom ajunge să-L cunoaştem pe Domnul câtă vreme nu vom vieţui după poruncile Lui, căci nu prin ştiinţă, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulţi filosofi şi savanţi au ajuns la convingerea că Dumnezeu există, dar nu au ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu. Noi, monahii, ne nevoim ziua şi noaptea în Legea Domnului, dar trebuie ca toţi să-L cunoască, măcar că toţi au credinţa. A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cunoaşte pe Dumnezeu e altceva.

Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Domnul, există oameni care nu L-au cunoscut, dar cred în El, şi, în sfârşit, oameni care nu doar că n-au pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El, iar printre aceştia din urmă există mulţi oameni învăţaţi. Mândria împiedică pe om să aibă credinţă.

Omul mândru vrea să înţeleagă totul prin mintea şi prin ştiinţa lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul nu se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le arată lucrurile Sale care sunt de neînţeles pentru înţelegerea noastră, dar care se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai prin mintea lui omul nu cunoaşte decât cele pământeşti şi pe acestea încă numai în parte, în vreme ce cunoaşterea lui Dumnezeu şi a celor cereşti nu vine decât de la Duhul Sfânt.

Există oameni care toată viaţa lor se ostenesc să afle ce se găseşte în soare, pe lună sau aiurea, dar aceasta nu este de nici un folos pentru suflet. Dacă, dimpotrivă, ne vom strădui să aflăm ce există înlăuntrul inimii omului, iată ce vom vedea; în sufletul unui Sfânt Împărăţia Cerurilor, în sufletul unui păcătos întuneric şi chin – şi e bine să ştim aceasta, pentru că vom locui veşnic în Împărăţie, fie în chinuri.

Cel căruia nu-i place să se roage e curios să cerceteze şi să iscodească (exploreze) tot ceea ce e pe pământ şi în Cer, dar despre Domnul nu ştie nimic şi nici nu se străduieşte să înveţe. Atunci când aude învăţătura despre Dumnezeu, spune: <Cum poate fi cunoscut Dumnezeu? Şi tu, de unde Îl cunoşti?>. Iar eu îţi voi spune: <Duhul Sfânt dă mărturie despre Dumnezeu>(I Ioan – 5,6). El Îl cunoaşte şi ne învaţă şi pe noi>. <Dar Duhul poate fi El văzut?>. <Apostolii L-au văzut pogorând în chip de limbi de foc>, dar noi simţim prezenţa Lui în noi. Este mai dulce decât tot ce e pe pământ.

Pe El L-au gustat Sfinţii Prooroci şi ei au vorbit poporului care îi asculta. Sfinţii Apostoli au primit şi ei pe Duhul Sfânt şi-au propovăduit oamenilor mântuirea fără nici o frică, căci Duhul îi întărea. Guvernatorului din Patras care-l ameninţa cu răstignirea, dacă va continua să propovăduiască, Sfântul Apostol Andrei i-a răspuns: <Dacă m-aş teme de Cruce, n-aş mai propovădui-o!>.”

Şi, într-un mod uimitor, tot la fel de interesante şi folositoare de suflet pot fi gândurile împăratului filosof Marc Aurelius, care, păgân fiind, reuşea totuşi la vremea sa, deşi tot cu ajutor de Sus, să afle că este foarte important, ba chiar hotărâtor, ca omul să deosebească clar lucrurile care ţin de voinţa sa, de cele care nu depind de ea, cum să dobândească puterea pentru a le împlini pe primele şi înţelepciunea de-a le răbda pe cele cuprinse în a doua categorie. Diferenţa esenţială şi decisivă dintre creştinii nevoitori de azi (cuprinşi dintotdeauna într-un real război nevăzut) şi împăratul filosof, care s-a confruntat odinioară cu aceleaşi forţe stihiale ostile (îmbrăcate doar în învelişuri istorice diferite) este următoarea: creştinii înviaţi lăuntric se luptă după rânduiala Sfintei Predanii, cerând cu smerenie ajutor Mântuitorului Hristos, Împăratul Vieţii, pe când Marc Aurelius implora zadarnic sprijinul unor inexistenţi zei…

O replică creştină la o lucrare creştină

Toate aceste reiterări de bun simţ le-am făcut însă cu un scop precis: nădejdea nebiruită şi învietoare că toţi oamenii chemaţi la cunoştinţa Adevărului şi la Taina mântuirii, dar mai cu seamă nevoitorii creştini, credincioşi cu fapta, păstori şi păstoriţi, fii ai Bisericii dreptslăvitoare, vor înţelege cum prin puterea minţii lor nu vor putea face nicicum faţă războiului nevăzut (descris de Sfântul Nicodim Aghioritul), ci numai prin Harul Mântuitorului Hristos vor putea ieşi biruitori din războiul cu demonii, cu ispitele acestei lumi efemere şi cu propriile patimi, într-o adevărată „prăpastie de smerenie”, fiindcă dintre toate virtuţile creştine doar smerenia nu are nici o umbră, ajungând direct, ca şi mucenicia din dragoste jertfitoare pentru Mântuitorul Hristos, la Tronul lui Dumnezeu! De altfel, unul dintre cei mai iubiţi Dascăli ai Ortodoxiei, Sfântul Ioan Gură de Aur, preciza undeva în „Omiliile” sale inegalabile, că dacă ar şti omul din câte primejdii neştiute îl scapă Dumnezeu într-o singură zi, n-ar mai avea curajul nici să iasă din casă…

Consideraţiile de faţă ne-au fost prilejuite de trei cărţi scrise de către un tânăr creştin, studios şi sincer preocupat de problematica dezbătută (Virgiliu Gheorghe), pe care avem avantajul să-l şi cunoaştem, lucrări dense, muncite şi bogat documentate (chiar prolixe), constituind un semnal de alarmă, reluat dintr-o perspectivă creştină, asupra tiraniei tehnologiei de vârf din epoca televiziunii, calculatorului, telemobilului şi a mijloacelor mass-media de manipulare psihologică în masă: „Efectele televiziunii asupra minţii umane”, „Revrăjirea lumii”, „Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii”, apărute în editura „Evanghelismos” („Fundaţia tradiţia românească” ) în anii 2005, 2006 şi 2007.

Oricât de bucuroşi am fi că tinerii noştri creştini cercetează atent, serios şi meticulos provocările timpului nostru, cu toată preţuirea pe care o avem pentru sociologul creştin prof. Ilie Bădescu, prefaţatorul lucrărilor, ba poate tocmai de aceea, în loc să ne înscriem pe orbita unei encomiastici entuziaste şi convenţionale, preferăm să urmăm îndemnul Sfântului Grigorie Teologul, care constata în secolul patru că adevăraţii prieteni, cei mai buni, fideli şi ziditori, sunt criticii noştri, care ne arată unde, cât, când şi chiar cum greşim, fiindcă adeseori „locul cel mai umbrit este chiar sub lampă”!

Toate persoanele umane, toţi semenii noştri, de multe ori chiar rudele noastre apropiate aflate în suferinţă, merită mai multă compasiune creştină şi respect (nenumindu-i nicidecum „indivizi”, cum se consemnează adeseori în lucrările amintite, cu o răceală vizibilă, nădăjduim involuntară, atitudine reproşată constant numai altora de către ambii intelectuali creştini, ceea ce ne obligă fireşte să reacţionăm; am mai povestit undeva întâmplarea: la nişte cursuri intensive de „apărare civilă” de pe vremuri, un medic militar, de altfel competent în domeniul său profesional, tot repeta cu o detaşare inumană, cum în cazul unui atac atomic, cu o bombă de un calibru oarecare, vor pieri atâtea zeci de mii „indivizi”, iar în cazul unei bombe de un calibru superior vor pieri atâtea sute de mii „indivizi”; observându-ne privirea interogativă şi zâmbetul dezaprobator ne-a întrebat direct ce s-a întâmplat; privindu-l calm, i-am răspuns prompt:„Domnule doctor, cam ce calibru ar trebui să aibă o anumită bombă atomică şi câţi <indivizi> ar trebui să piară la explozia sa, pentru ca şi acei semeni ai noştri să redevină oameni precum suntem noi, cursanţii din această sală, sau dvs., conferenţiarul nostru de-acum?”.

După o clipă de uimire, trezindu-se ca dintr-o transă hipnotică, medicul acela realmente onorabil ne-a cerut sincer scuze, mărturisindu-ne că trece printr-o perioadă grea a vieţii sale, din pricini familiale, ceea ce ni l-a apropiat sufleteşte, pomenindu-l şi astăzi la rugăciuni). Dacă vom respecta taina persoanei, dacă vom vedea în fiecare om întâlnit chipul Mântuitorului (fie El oricât de voalat) nu vom mai numi nicicând oamenii „indivizi”, ci oameni, iar pe aceia care sunt deja neoameni, i-am deplânge ca pe cei morţi, în inimile, nu în „cordurile” noastre…

Read more: NUMAI ÎN PUTEREA DUMNEZEULUI CELUI VIU http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-34/item/403-numai-%C3%AEn-puterea-dumnezeului-celui-viu#ixzz123KOsLzL

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: