Skip to content

NECESITATEA RELIGIEI ÎN ŞCOALĂ

11 October 2010

Scris de Radu Ilaş

Religia a avut, întotdeauna, în cadrul sistemului public de învăţământ, un rol important în procesul de formare a competenţelor şi atitudinilor moral – sociale. Aşa cum Geografia oferă cunoaşterea configuraţiei spaţiale a pământului, esenţială pentru cunoaşterea patriei şi planetei, iar Istoria oferă cunoaşterea succesiunii temporale a generaţiilor umane, Religia oferă perspectiva comuniunii eterne de iubire între Dumnezeu şi oameni, între Creator şi creaturi, între persoane şi popoare. Prin urmare, studiul Religiei, nu poate lipsi din curriculum sau din programul şcolii româneşti, tocmai pentru că studiul Religiei corespunde nevoii comunităţii româneşti locale şi naţionale de a-şi păstra bogăţia şi identitatea spirituală şi de a transmite valori permanente tinerei generaţii.

Însă, pentru că Biserica propune, nu impune, valori, Patriarhia Română respinge orice formă de presiune prin care elevii sunt obligaţi să urmeze orele de Religie sau să participe la slujbe şi manifestări religioase. Cu alte cuvinte, întrucât libertatea reprezintă un mare dar oferit de Dumnezeu omului, educaţia religioasă trebuie asumată în mod liber, respectându-se dorinţa părinţilor şi a copiilor. În acest sens, Biserica a respectat deciziile comunităţilor locale, în conformitate cu articolul 26. (3) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care prevede că „părinţii au dreptul de prioritate în alegerea modului de educaţie acordată copiilor lor”.

Pe de altă parte, libertatea nu este simplă indiferenţă spirituală, ci capacitatea omului de a alege valori spirituale care îmbogăţesc viaţa persoanei şi a comunităţii umane. În acest sens, valorile oferite de educaţia religioasă sunt extrem de necesare, mai ales în această perioadă de secularizare a societăţii româneşti, întrucât ele reprezintă pentru tineri un reper spiritual esenţial şi un liant existenţial între toate cunoştinţele teoretice, dobândite prin studiul celorlalte discipline. Valorile cultivate şi virtuţile încurajate în cadrul orelor de Religie sunt necesare sănătăţii spirituale a persoanei şi a comunităţii. Religia îl învaţă pe copil şi pe tânăr iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, credinţa, speranţa şi solidaritatea, dreptatea şi recunoştinţa faţă de părinţi şi faţă de binefăcători, dărnicia şi hărnicia, sfinţenia vieţii, valoarea eternă a fiinţei umane, adevărul prim şi ultim al existenţei, binele comun şi frumuseţea sufletului profund uman, cultivat şi îmbogăţit prin virtuţi.

Aşadar, predarea Religiei în şcoală are valenţe educaţionale deosebite, prin rolul ei formativ în viaţa tinerilor, reducând efectele negative ale crizei contemporane de identitate şi de orientare, propunând modele viabile de bunătate şi sfinţenie, şi oferind tinerilor repere în viaţa de familie şi în societate. Educaţia religioasă reprezintă un factor de stabilitate şi de comuniune în societatea românească, un izvor sfânt şi statornic de inspiraţie pentru a apăra şi promova identitatea spirituală şi demnitatea persoanei care trăieşte azi într-o lume din ce în ce mai pluralistă şi mai fragmentată din punct de vedere spiritual şi social. Religia fiind lumina vieţii în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii, evidenţiază valoarea eternă a faptelor bune, săvârşite în timpul limitat al vieţii terestre, şi promovează comuniunea între generaţii prin valorile perene ale credinţei cultivate şi transmise.

Cercetările sociologice şi psiho-pedagogice recente demonstrează rolul pozitiv al educaţiei religioase în procesul de formare a personalităţii tinerilor şi, mai ales, necesitatea studierii acestei discipline şi la nivelul liceului, pentru formarea unor competenţe şi atitudini moral-sociale.

Anii grei ai dictaturii comuniste, cu ateismul ei umilitor impus în şcolile de stat, contrar voinţei unui popor religios, ne-au învăţat să nu mai dorim cultură fără credinţă, ştiinţă fără spiritualitate, materie fără spirit, cunoaştere fără comuniune, filosofie fără speranţă, şi îndeosebi, şcoală fără suflet, adică educaţie fără religie, mai ales la vârsta întrebărilor existenţiale şi a formării spirituale a tinerilor, înţelegând că „sufletul culturii este cultura sufletului”.

Îndeosebi astăzi, într-o vreme a individualismului materialist agresiv şi  relativismului valorilor morale şi sociale, tinerii de liceu au mare nevoie de lumină pentru suflet, de modele sfinte şi de valori eterne, de iubire curată şi speranţă susţinută de rugăciunea Bisericii şi de faptele bune ale credinţei statornice. Aşadar, pentru că Biserica îi binecuvântează pe tineri, se îngrijeşte de mântuirea lor şi de viitorul societăţii româneşti, ea nu doreşte un liceu fără Dumnezeu, ci afirmă, cu tărie, că ora de Religie este necesară nu numai copiilor, ci şi tinerilor din liceu.

Considerat prioritate naţională, învăţământul românesc nu poate fi lipsit de componenta sa religios-morală, dorită şi apreciată atât de copii, cât şi de părinţi. În acest sens, Biserica doreşte să conlucreze cu Statul în transmiterea valorilor spirituale şi în formarea moral-socială a copiilor şi tinerilor, militând fervent pentru păstrarea orei de Religie şi în liceu”.

Aceste preocupări se fac mult resimţite în şcoală acum, când statutul Religiei – ca disciplină şcolară – este egal cu al celorlalte discipline din învăţământul preuniversitar, reprezentând nu numai un act cu valoare reparatorie faţă de excluderea Religiei din şcoală (într-o lungă perioadă de timp, nu prea îndepărtată), ci şi o confirmare a importanţei educaţiei religioase în şcoală, ca o realitate vie şi ziditoare din care se împărtăşesc tinerii şi care ajută la dragoste şi unitate între generaţii, la înălţare duhovnicească, la respect şi demnitate faţă de părinţi şi dascăli, la iubire faţă de patrie şi de Biserică.

Este o confirmare firească a drumului pe care-l parcurge astăzi învăţământul românesc, care cunoaşte o transformare profundă, în curs de desfăşurare, privind conţinutul conceptual, structurile organizatorice şi pregătirea resurselor umane, acţiuni cuprinse în Curriculum Naţional, dovadă că societatea românească a devenit una permisivă faţă de educaţia religioasă.

Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de credinţă în Dumnezeu, de urmarea principiilor de viaţă ale moralei creştine, ca, de altfel, ale tuturor virtuţilor evanghelice, care ne obligă să lucrăm la renaşterea şi zidirea moral-spirituală a societăţii româneşti, la redescoperirea adevăratelor sale virtuţi,  aşa cum au fost ele păstrate de-a lungul istoriei.

Majoritatea experţilor recunosc că reperele oferite de morala creştină  şi-au dovedit superioritatea faţă de etica diferitelor filosofii sau ideologii politice.

Învăţătura creştină nu împiedică procesul ştiinţific al cunoaşterii, ci îl promovează. Mesajul şcolii ţinteşte latura cunoştinţelor, îmbogăţirea, cu fiecare an, a capacităţii tânărului de a stăpâni ştiinţa şi de a cunoaşte rolul acesteia în formarea personalităţii umane. Mesajul Bisericii – prin educaţia religioasă este, pentru om, Hristos, care – din iubirea de oameni a lui Dumnezeu – s-a întrupat pentru mântuirea noastră.

Iată cum educaţia religioasă în şcoală devine stâlp şi temelie în formarea viitoarei personalităţi a elevului, un mijloc, prin accentuarea modelului educaţional-formativ, pentru depăşirea crizei spirituale în care se zbate omul modern, a crizei de sens a existenţei sale.

Misiunea profesorului de religie este nu numai de a împărtăşi cunoştinţe elevilor, ci şi de a le forma şi cultiva religiozitatea, de a sădi în sufletele lor o profundă convingere religioasă care invită la reflexie, le fortifică conştiinţa datoriei faţă de Dumnezeu, faţă de oameni, faţă de sine.

Procesul include fixarea, cu profesionalism, a cadrului informativ-formativ al educaţiei religioase, stabilirea obiectivelor pe care le are de realizat educaţia religioasă în şcoală, selectarea inspirată a strategiilor care asigură învăţarea activă în clasă şi a tehnicilor de evaluare care determină cunoaşterea performanţelor la care au ajuns elevii la o lecţie de religie.

Angajarea societăţii româneşti în contemporaneitate a oferit educaţiei religioase posibilităţi largi de manifestare în şcoală şi în familie.

Idealul educaţiei religioase este unul integrator, care „cultivă toate forţele de care dispune omul ca fiinţă psihofizică, precum şi valorile ideale menite să le inspire pe cele dintâi şi să le dea direcţie; cu alte cuvinte, educaţia va tinde continuu la realizarea valorilor ideale şi la idealizarea forţelor reale, deci a idealismului activ”.

Acestea sunt argumente convingătoare, care asigură o perspectivă pedagogică deosebită învăţării religiei în şcoală, în stabilirea locului ei în învăţământul românesc.

Statutul dobândit de religie în şcoală îi conferă acesteia reale posibilităţi de aplicare a conceptelor şi dogmelor Bisericii creştine, în general, de cunoaştere şi stăpânire a conţinuturilor programelor şcolare de religie de către elevi şi de cultivare a sentimentelor lor faţă de tradiţiile şcolii româneşti, faţă de credinţa în care s-au născut, faţă de Biserica Ortodoxă.

Semnificative sunt îndemnurile adresate de Prea Fericitul în adormire, Părinte Patriarh  Teoctist, în cuvântul către credincioşii parohiei române ortodoxe din Salzburg: „Lumina credinţei ne face să ne unim sufleteşte unii cu alţii, oriunde ne-am afla. … datorită acestei lumini a credinţei, pe care o invocăm atât de semnificativ la unele din slujbele noastre, zicând „Lumina lui Hristos luminează tuturor!”, noi ne îmbogăţim sufleteşte, dându-ne unii altora lumină din lumina credinţei, transmisă de înaintaşi”.

Este recunoscut faptul că şcoala şi Biserica au reprezentat, şi reprezintă, în continuare, instituţiile de bază pentru luminarea şi culturalizarea maselor, pentru educarea morală a acestora, pentru păstrarea tradiţiilor strămoşeşti.

Perceptele moralei creştine şi practicile religioase au ocrotit sănătatea morală a poporului nostru, puritatea sa morală şi fiinţa naţională. Permanent Biserica Ortodoxă a fost apărătoare şi păstrătoare a valorilor naţionale şi a tezaurului cultural-naţional.

Prin şcoală şi Biserică s-a păstrat identitatea noastră naţională. Istoria culturii şi a vieţii spirituale a poporului nostru se regăseşte în însăşi istoria Bisericii. Împreună, şcoala şi Biserica au contribuit şi contribuie la educarea moral-creştină a poporului român.

„Biserica, spunea Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, încetează de a mai fi „ghetoul liturgic”, ieşind cu demnitate pe arena socialului. Ea are de construit conştiinţe, suflete; se cuvine ca ea să devină mai ofensivă, oferind alternative de viaţă, având alternative caritabile implicându-se în multe întreprinderi culturale şi sociale”.

Read more: NECESITATEA RELIGIEI ÎN ŞCOALĂ http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-38/item/477-necesitatea-religiei-%C3%AEn-%C5%9Fcoal%C4%83#ixzz123voaotk

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: