Skip to content

MUCENICIA VREMURILOR NOASTRE

11 October 2010

Scris de Florin STUPARU

Cînd auzim de mucenicie, ne gîndim numaidecît la chinurile sîngeroase pătimite de toţi mărturisitorii Cuvîntului lui Dumnezeu încă înainte şi mai ales după întruparea Acestuia, de la dreptul Avel şi Sfinţii Prooroci ucişi de necredincioşii Iudei în felurite chipuri şi pînă la mărturisitorii temniţelor comuniste. Şi ne minunăm pentru tăria lor neclintită, ne smerim petru slăbiciunea noastră şi dăm slavă lui Dumnezeu că trăim într-o vreme cînd – nu-i aşa? – putem să-L mărturisim pe Hristos nestingheriţi. Iar aceasta e o negrăită înşelare. Într-adevăr, în lumea noastră „civilizată”, nimeni nu mai este zgîriat cu unghii de fier pînă la os, ars, străpuns cu ţepuşe, zdrobit cu pietre. (Căci omul zilei de azi nici nu ar putea răbda asemenea munci, fiind mult mai gingaş trupeşte decît cei din vechime.) Dar asta nu înseamnă că mucenicia s-a desfiinţat, ortodoxia (dreapta slăvire) fiind neapărat mucenicie. Doar că muncile nu mai sînt sîngeroase, ci s-au mutat în suflet, adică în inimă şi în minte. Căci vicleanul diavol şi slujitorii lui sînt azi mult mai iscusiţi decît acum două mii de ani, să zicem, iar credincioşii cu mult mai slabi în credinţă.

Şi, întîi de toate, mărturisitorul zilelor noastre este prigonit şi muncit de înşişi casnicii săi, după cuvîntul proorocesc al Mîntuitorului: „Şi vrăjmaşii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10:36). Ce vreau să spun este că acum nu mai poţi propovădui adevărata evanghelie a lui Hristos nici măcar în familie, fiindcă numaidecît cei apropiaţi ‑ părinţii (atei cu toţii, după atîţia ani de comunism şi apoi de „democraţie liberală”), fraţii, soţia ta sau soţul tău – se îndrăcesc vădit împotriva ta, apărîndu-şi cu toată îndărătnicia patimile, reaua voinţă şi reaua-credinţă a „creştinismului” lor antihristic şi păgîn (adică „obiceiul” cu toate ale lui: lumînările, mielul, porcul, bradul, Moş Crăciun). Şi aceasta ar fi poate de răbdat cumva; lucrul cu adevărat dureros şi înfricoşător e smintirea copiilor, din întîia lor zi de viaţă, prin creşterea lor într-un chip nu păgînesc, ci de-a dreptul drăcesc. (Fiindcă, de pildă, păgînii nu îi învaţă pe copiii lor neascultarea, precum facem noi în familie şi în şcoală.) Iar acela dintre părinţi care încearcă să ţină rînduiala ortodoxă este lipsit de orice putere, şi aceasta fiindcă rudeniile cele necredincioase şi soţul cel necredincios nu sînt nici singuri şi nici neputincioşi: alături de ei şi în spatele lor se află toate instituţiile balaurului antihristic numit „Stat democratic”: adică Şcoala (întîi de toate), Autoritatea Tutelară, Poliţia (amintiţi-vă de „telefonul mamei” şi de acela „al copilului”) şi… Biserica Ortodoxă Română!

Mult mi-a trebuit ca să înţeleg cît sînt de puternice legăturile rudeniilor mele după trup şi ale rudeniei mele după Duh (adică soţia, prin Taina Căsătoriei) cu Statul balaur. Astfel, nu am priceput de ce părinţii botezaţi şi „Creştini practicanţi” apără cu înverşunare instituţia Şcolii, care le sminteşte copiii către cele mai înfricoşate patimi sufleteşti şi trupeşti: de la minciună (toată învăţătura şcolară e mincinoasă, adică de la tatăl minciunii diavolul, hotărît împotriva Scripturii lui Hristos-Dumnezeu), de la neascultare şi răzvrătire („drepturile copilului”, care se predau la Educaţie Civică) şi pînă la sodomie şi gomorie (citiţi manualele de Biologie, care propovăduiesc pe faţă aceste „comportamente sexuale”). Cum e aşadar cu putinţă (îmi ziceam) ca aceşti părinţi să îşi lase odraslele pe mîna „doamnelor” (aşa le spun copiii analfabetelor „învăţătoare” şi „profesoare”, „domnii” fiind prea-puţini şi oricum fără cuvînt în faţa colegelor de cancelarie) şi să le ducă flori şi acadele de 8 Martie? Precum vedem, este foarte cu putinţă! – iar acela dintre soţi care îndrăzneşte să osîndească Şcoala cea sacră, pentru a-şi apăra fiii şi fiicele, va fi numaidecît hulit de soţul cel „responsabil”, de bunicii copiilor săi, de rudenii şi de prieteni. Iar în cele din urmă, dacă stăruie în nebunia lui evanghelică, va fi numit „nebun”, „sectant” şi în cele din urmă „îndrăcit” de către ateii „Creştini” ai familiei. Cînd se ajunge aici, „familia” (din care „fanaticul” nu mai face parte) se poate folosi şi de ajutorul Poliţiei („Siguranţă şi încredere!”), al Autorităţii Tutelare (?!) şi al Tribunalului. Şi gata: „nebunul” este decăzut din drepturile părinteşti şi, dacă nu se împacă cu această stare, poate ajunge chiar la puşcărie, pentru binele copiilor săi, fireşte.

Iată aşadar mucenicia din inimă: să vezi cum acel nevinovat copil pe care l-ai zămislit este educat întru toate patimile, să vezi cum de la o zi la alta îşi pierde curăţia sufletească, şi să nu îl poţi apăra, tu nefiind ajutat de nicăieri. Fiindcă cine ar trebui să te ajute? Întîi, preotul paroh şi, în cele din urmă, ierarhul locului. Dar tocmai aceştia încurajează sminteala umanistă, îndemnîndu-te la „împăcarea” cu minciuna şi cu răutatea! Sau, în cea mai fericită împrejurare, zicîndu-ţi că el însuşi este neputincios (precum şi este), fiind şi el un biet slujbaş al zisului Stat balaur. Aşa stînd lucrurile, într-un tîrziu m-am luminat, pricepînd că toţi – rudenii, soţie, profesori, preoţi şi arhierei – sînt slugi ale acestui  „Stat Proniator”, care le dă (cît le va mai da!) pîinea lor cea de toate zilele (uneori unsă şi cu margarină, dar mai mult fără, chiar uscată şi de multe ori mucegăită).

Şi, fiindcă am pomenit de slujbaşii Bisericii Statului ateu şi păgîn şi de „teologia” lor pe dos, adică antihristică, trebuie să zicem că aceasta duce la mucenicia gîndită. Fiincă, în faţa ereziilor nebuneşti („ecumenismul”, de pildă) propovăduite prin toate mijloacele drept „ortodoxie” de înşişi mai-marii Bisericii şi de preoţi,  mintea e ca şi arsă cu foc şi puterea înţelegătoare se întunecă. (Şi, să fim cu luare aminte: chinul acesta l-a pătimit ca om Însuşi Mîntuitorul Hristos şi, după El, toţi Apostolii, care s-au luptat cu „teologia” smintită a arhiereilor, a preoţilor şi a învăţătorilor de Lege din vremea lor; care i-au ucis trupeşte abia cînd şi-au văzut dovedită minciuna şi reaua voinţă, neputîndu-i birui prin cuvîntul lor cel putred.) Îmi spunea un prieten ieromonah: Frate, cîteodată mi se pare că, în vremea aceasta, mîntuirea nu mai este cu putinţă! Oamenii vin la spovedanie şi îmi mărturisesc fărădelegi neînchipuite în trecut; îi sfătuiesc şi le dau canon, dar ei nici nu gîndesc să se îndrepte! Şi vin iarăşi, şi nu vor să înţeleagă, fiindcă nu au pocăinţă, păcatul li se pare firesc! La cuvîntul de folos, propovăduiesc cuvîntul Adevărului după învăţătura Sfinţilor Părinţi insuflaţi de Sfîntul Duh-Dumnezeu, iar credincioşii mă socotesc nebun, fiindcă „Biserica” Statului le adoarme conştiinţa cu umanistele ei dogme rătăcite. Sînt nopţi cînd simt că nu mai pot gîndi şi mă cuprinde deznădejdea! Greu este cuvîntul acesta de la un părinte cu viaţă sfinţită şi bun cunoscător al Scripturilor! Şi acesta e iarăşi un semn al sfîrşitului, care va veni atunci cînd într-adevăr nu va mai fi cu putinţă nicicum să trăieşti creştineşte, precum se întîmplă încă de acum.

Şi de ce se întîmplă toate acestea? Fiindcă aproape nimeni – nici dintre enoriaşi, nici dintre păstorii şi învăţătorii duhovniceşti, nici dintre arhierei – nu vor să primească jertfa, oricare ar fi aceasta; şi, mustraţi de conştiinţă,  caută să-i împiedice şi pe aceia care, deşi neputincioşi şi păcătoşi, încearcă măcar să rostească cuvîntul Dumnezeu-Cuvîntului. Pe scurt, mai toată lumea pune în lucrare o „ortodoxie” fără Cruce, fără mucenicie, adică însăşi credinţa Antihristului ce va stăpîni cît de curînd lumea. Aşa stînd lucrurile, ce este de făcut? Să primim încercările vremii noastre precum sînt şi să punem în lucrare pe cît putem, mai mult ca oricînd, două  cuvinte ale Mîntuitorului Hristos. Şi anume:

1. „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt! N-am venit să aduc pace, ci sabie! Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi vrăjmaşii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10:34-36). Cuvînt pe care Sfinţitul Teofilact al Bulgariei (în urma Sfîntului Ioan Gură de Aur) îl tîlcuieşte după cum urmează:

„Nu întotdeauna este bună unirea, ci uneori şi despărţirea este bună. Iar «sabie» este cuvîntul credinţei, care ne taie pe noi de la iubirea de prieteni şi de rude, dacă aceştia ne împiedică de la buna cinstire de Dumnezeu. Căci nu ne îndeamnă să ne despărţim de aceştia fără pricină, ci numai atunci cînd nu se unesc cu noi în credinţă şi, mai vîrtos, atunci cînd ne împiedică de la credinţă.”

Iar dumnezeiescul Ioan Scărarul ne învaţă aşa: „N-am venit, zice Domnul, să aduc pace pe pămînt şi iubirea părinţilor faţă de fii şi a fraţilor faţă de fraţii care se hotărăsc să nu-Mi slujească Mie, ci luptă şi sabie! Adică să-i despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale de iubitorii de cele nemateriale, pe iubitorii de slavă de cei smeriţi la cuget. Căci Domnul Se bucură de neînţelegerea şi de dezbinarea ce se naşte din iubirea faţă de El” (Filocalia românească, voi. 9, Cuvîntul 11: Despre despătimire)

Iar Mîntuitorul urmează:

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decît pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Stih pe marginea căruia acelaşi Sfinţit Teofilact zice:

„Vezi că atunci se cuvine să-i urîm pe născătorii sau pe feciorii noştri, cînd vor voi să-i iubim mai mult decît pe Hristos.”

Deci, mai mult decît oricînd în trecut, sîntem siliţi (şi încurajaţi) să ne despărţim de familii, fără a ne călugări neapărat (căci aceasta nu e fără primejdie pentu slăbiciunea noastră). Grea şi dureroasă despărţire, mai ales despărţirea de copii, dar folositoare şi mîntuitoare! Dar ce este aceasta faţă de suferinţa acelor părinţi credincioşi care şi-au văzut copiii ucişi în chip sălbatic chiar sub ochii lor, cum a fost de pildă acea sfîntă mamă din vremea Macaveilor, care încă înainte de jertfa şi învierea Mîntuitorului îşi îndemna copiii să meargă la chinuri şi la moarte cu toată nădejdea în învierea cea de obşte. Căci să citim ce povesteşte Scriptura:

„Întîmplatu-s-a şi cu şapte fraţi, pe care, împreună cu maica lor prinzîndu-i, i-a silit împăratul [Antioh Epifanie, unul dintre urmaşii lui Alexandru Machidon, care stăpînea pe atunci Iudeea] cu biciul şi cu vine [de bou] bătîndu-i, să mănînce cărnuri de porc, care nu le era slobod a mînca… Iar unul dintre ei, care a grăit mai întîi, aşa a zis: Ce vrei să întrebi şi să ştii de la noi? Pentru că mai bucuroşi sîntem a muri, decît a călca legile părinteşti. Iar împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să înfierbînte tigăi şi căldări  şi, după ce s-au înfierbîntat acelea, îndată a poruncit să taie limba celui care a grăit întîi, apoi să-i jupoaie pielea de pe cap şi să-i taie mîinile şi picioarele, în faţa celorlalţi fraţi şi a mamei lor. Şi, după ce l-a ciopîrţit aşa, a poruncit să-l aducă la foc şi să-l frigă de viu. Şi, ieşind foarte mare sfîrîială din tigaie, unii pe alţii împreună cu mama lor se îndemnau a muri vitejeşte zicînd aşa: Domnul Dumnezeu vede şi cu adevărat mîngîiere are dintre noi, precum chiar a arătat prin cîntarea cu care ne-a mărturisit nouă Moisi, zicînd: «…şi întru robii Săi Se va mîngîia».

Şi, după ce s-a săvîrşit cel dintîi într-acest chip, l-a adus pe al doilea să-l batjocorească. Şi, jupuindu-i pielea capului cu părul, îl întreba: Vrei să mănînci carne de porc înainte ca să ţi se ciopîrţească toate mădularele trupului? Iar el, răspunzînd în graiul părinţilor săi, a zis: Nu! Pentru aceea, şi acesta a suferit pe rînd toate chinurile ca şi cel dintîi şi, cînd era să moară, a zis: Aşadar tu, nelegiuitule, ne scoţi pe noi dintr-această viaţă, însă Împăratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică!

Şi, după aceasta, a fost batjocorit al treilea. Şi, cerîndu-i-se limba, îndată a scos-o, şi mîinile cu îndrăzneală le-a întins şi vitejeşte a zis: Din Cer le-am dobîndit pe acestea şi pentru legile lui Dumnezeu nu ţin seamă de ele, pentru că nădăjduiesc că de la El iarăşi le voi dobîndi. Aşa încît însuşi împăratul şi cei ce erau cu el se minunau cu spaimă de sufletul tînărului, căci nu ţinea seamă de dureri, ca de nimic.

Şi, după ce s-a sfîrşit şi acesta, l-a adus pe al patrulea, aşijderea muncindu-l şi chinuindu-l. Şi, cînd era să moară, a zis aşa: Bine este a muta nădejdile cele de la oameni şi a le aştepta pe cele de la Dumnezeu! Căci noi iar vom învia prin El, iar ţie nu-ţi va fi înviere spre viaţă.

Şi, îndată aducîndu-l pe al cincilea, îl muncea; iar el, căutînd către rege, a zis: Putere între oameni avînd, muritor fiind, faci ce vrei; dar să nu socoteşti că Dumnezeu a părăsit poporul nostru! Ci tu aşteaptă şi vei vedea puterea Lui cea mare, cum pe tine şi pe urmaşii tăi îi va chinui.

Şi, după acesta, l-a adus pe al şaselea; şi, cînd era să moară, a zis: Nu te înşela în zadar, căci noi pătimim acestea pentru noi înşine, de vreme ce am păcătuit împotriva Dumnezeului nostru şi pentru aceasta s-au făcut aceste lucruri vrednice de mirare. Iar tu să nu socoteşti că vei fi necertat, pentru că faci război împotriva lui Dumnezeu.

Iar mama lor este foarte minunată şi vrednică de bună pomenire. Căci, văzînd cum îi pier şapte fii într-o singură zi, a răbdat cu bun suflet, pentru nădejdile ce avea în Domnul.  Şi pe fiecare din ei îl mîngîia în graiul părintesc şi zicea către ei, plină fiind de cuget vitejesc şi deşteptînd femeiasca gîndire cu inimă bărbătească: Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pîntecele meu şi nu eu v-am dat duh şi viaţă şi nu eu am întocmit închipuirea fiecăruia. Ci Ziditorul lumii, Care l-a zidit pe om de la naşterea lui, vă va da ca un milostiv iarăşi duh şi viaţă, de vreme ce acum nu vă este milă de voi, iubind legile Lui.

Iar Antioh – gîndind că pe el îl defaimă şi socotind că pe el îl ocărăşte cu acele cuvinte, fiind încă cel mai tînăr viu – nu numai cu cuvintele îl îndemna, ci şi cu jurăminte îl încredinţa că îl va face bogat şi fericit, dacă se va lăsa de obiceiurile părinteşti, şi îl va avea de prieten şi vrednicii îi va încredinţa. Iar tînărul, neascultînd, împăratul a chemat-o pe mama sa şi o învăţa să-l sfătuiască cele ce sînt spre scăpare. Şi, îndemnînd-o cu multe, ea a primit că va sfătui pe fiu. Şi, aplecîndu-se spre el şi înşelîndu-l pe crudul tiran, a zis în limba părintească aşa: Fiule, fie-ţi milă de mine, care te-am purtat nouă luni în pîntece, şi te-am alăptat trei ani, şi te-am hrănit, şi te-am adus la vîrsta aceasta şi te-am crescut, purtîndu-te în braţe. Fiule, rogu-te ca, la cer şi la pămînt căutînd şi văzînd toate ce sînt într-însele, să cunoşti că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu şi pe neamul omenesc aşijderea l-a făcut. Nu te teme de ucigătorul acesta, ci fă-te vrednic de fraţii tăi! Primeşte moartea! – ca, în ziua milostivirii, să te găsesc pe tine împreună cu fraţii tăi.  Şi, grăind încă ea, tînărul a zis: Pe cine aşteptaţi? N-ascult de porunca împăratului, eu ascult de porunca Legii, care s-a dat părinţilor noştri prin Moisi. Iar tu, cel care tot răul ai aflat asupra Iudeilor, nu vei scăpa din mîinile lui Dumnezeu. Că noi pătimim pentru păcatele noastre; iar dacă, pentru cercetarea şi învăţătura noastră, Dumnezeu cel viu S-a mîniat puţin asupra noastră, iarăşi cu robii Săi Se va împăca. Ci tu – o necredinciosule şi mai nelegiuit decît toţi oamenii! – nu te mări tulburîndu-te în deşert şi semeţindu-te cu nişte nădejdi neştiute, ridicîndu-ţi mîinile asupra slugilor cereşti! Căci încă n-ai scăpat de judecata atot-puternicului Dumnezeu, Cel care le vede pe toate de sus. Căci acum fraţii mei, care puţină durere au suferit, au ajuns la făgăduinţa vieţii celei veşnice a lui Dumnezeu; iar tu, cu judecata lui Dumnezeu, vei suferi dreaptă pedeapsă de la Dînsul pentru această trufie a ta. Iar eu, precum şi fraţii mei, şi trupul şi sufletul mi-l dau pentru legile părinteşti, rugîndu-mă lui Dumnezeu să nu întîrzie a Se milostivi spre poporul acesta şi pe tine, prin certări şi prin bătăi, să te facă să mărturiseşti că El singur este Dumnezeu. Iar la mine şi în fraţii mei să se oprească mînia Atotputernicului, care pe dreptate s-a adus peste tot neamul nostru.

Deci, mîniindu-se împăratul pe acesta mai mult decît pe ceilalţi, l-a chinuit, amărîndu-se pentru că l-a batjocorit. Deci şi acesta, curat întru totul, şi-a dat viaţa nădăjduind spre Domnul. Şi mai pe urmă, după fii, s-a săvîrşit şi mama” (2 Macabei 7:1-41).

Sau amintiţi-vă de pilda bine-credinciosului voievod Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, mai aproape de zilele noastre, pildă pe care ar trebui să o urmăm toţi într-un chip sau altul, după puterea noastră.

2. Apoi, Mîntuitorul adaugă: „Şi grăia către toţi; Oricine va voi să vină după Mine, să se lepede de sine, şi să ia crucea sa în toate zilele, şi să urmeze Mie!” (Luca  9:23). Şi: „Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Şi cine ţine la sufletul său îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (la fel, stihurile 38, 39). Iar Sfinţitul Teofilact tîlcuieşte:

„Şi ce zic eu «tată» şi «mamă» şi «feciori», ci ascultă tu porunca cea prea-înaltă şi mare, [adică urmarea pildei Mîntuitorului; Care, pentru noi, Şi-a dat viaţa (ca om) pe cruce]. Adică zice: Cel care nu se va lepăda de viaţa aceasta şi nu se va da morţii celei de ocară – căci aceasta era crucea pentru cei din vechime – nu este vrednic de Mine! Deci arată cum că, cine va voi a fi ucenic al Lui, dator este a muri nu cu moarte slăvită, ci de ocară, omorîndu-se ca un osîndit. Dar, fiindcă mulţi au fost răstigniţi pentru că erau furi şi tîlhari, adaugă: «să vină după Mine», adică: Să vieţuiască după poruncile Mele!

Şi zice: «Cine ţine la sufletul său îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.»] Căci cel care se îngrijeşte de viaţa trupească pare că-şi află sufletul, dar îl pierde, pentru că îl trimite la munca cea veşnică. Iar cel care-şi pierde sufletul său şi moare – nu ca un tîlhar sau ca un ucigaş de sine, ci pentru Hristos – acela îşi mîntuieşte sufletul.”

Iar Sfîntul Isaac Sirul – la întrebarea: Ce înseamnă să se lepede cineva de sine? – răspunde: „Precum cel ce s-a pregătit să se suie pe cruce nu mai ţine în cugetarea sa decît gîndul morţii şi porneşte ca un om ce nu se gîndeşte să mai aibă vreo părticică din viaţa veacului acesta, aşa e şi cel ce vrea să împlinească ceea ce s-a spus. Căci crucea este voinţa care e gata să primească orice necaz. Şi, cînd a voit să ne înveţe iarăşi de ce trebuie să facem aşa, Domnul a zis: «Cel ce voieşte să vieţuiască în lumea aceasta, se va pierde pe sine din viaţa adevărată; iar cel ce se pierde aici pentru Mine, se va afla pe sine acolo» (Matei 16:24). Acesta e cel ce păşeşte pe calea crucii şi-şi pune paşii săi pe ea. Cel ce se îngrijeşte de viaţa aceasta, s-a pierdut căzînd din nădejdea prin care a pornit spre suferirea necazurilor. Pentru că grija aceasta nu-l lasă să primească necazul pentru Dumnezeu, ci-l atrage pe încetul din stăruirea în el, şi-l scoate din mijlocul luptei pentru viaţa cea fericită şi face să crească în el gîndul acesta, pînă ce-l biruieşte. Deci zice: Însă cel ce-şi pierde sufletul său, în cugetarea sa, pentru Mine şi din dorul de Mine, acela se păstrează nevinovat şi nevătămat pentru viaţa de veci. […] Şi să ştii că afli viaţa veşnică atunci cînd dispreţuieşti viaţa aceasta. Şi, cînd intri în luptă pentru pregătirea aceasta, sînt dispreţuite în ochii tăi toate cele socotite dureroase şi pricinuitoare de necaz. Căci, cînd mintea se pregăteşte astfel, nu mai are luptă, nici necaz în vremea primejdiei de moarte. De aceea, trebuie să ştii cu dinadinsul că, de nu va urî omul viaţa lui în lume din dorinţa vieţii viitoare şi fericite, nu poate răbda nicidecum necazurile şi durerile de tot felul care vin asupra lui în fiecare ceas” (Filocalia românească, vol. 10, Cuvîntul LXXXV).

Iar Cuvioşii Calist şi Ignatie Xantopol ne învaţă astfel: „De dragul poruncilor de viaţă dătătoare şi de dragul credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, sîntem datori, cînd timpul o cere, să dăm cu bucurie pînă şi sufletul nostru, sau să nu ne cruţăm nici chiar viaţa noastră. Căci Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos zice, în privinţa aceasta, că: «Cine îşi va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru evanghelie, acela îl va scăpa!» (Marcu 8:35). Aceasta, fără îndoială, pentru acela crede şi nu se îndoieşte că Însuşi Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Mîntuitorul este învierea, şi viaţa şi tot ce este mîntuire” (Filocalia românească, voi. 8, capul 18).

Dar poate că va întreba cineva: Vor mai fi oare goniţi şi ucişi trupeşte adevăraţii credincioşi, de vreme ce vrăjmaşul diavol şi slugile lui îi prigonesc destul prin mijloace nesîngeroase? Vor fi, negreşit, tocmai ca urmare a ieşirii lor din lume, adică din ghearele acestui „sistem” atot-puternic. Fiindcă, în afara acestuia, vieţuirea trupească nu va mai fi cu putinţă, dintr-o pricină foarte simplă: în curînd, toate cele de nevoie vieţii în trup – adică hrana, adăpostul, îmbrăcămintea şi celelalte – vor putea fi dobîndite doar prin mijlocirea „cardurilor” (drăceştilor cartele) electronice, care se dau numai robilor zisului „sistem”. Pe scurt, ca să nu mai lungim cuvîntul, moartea mucenicească va fi întîi de toate aceea prin înfometare. Amintiţi-vă că toate mărfurile sînt însemnate cu „numărul numelui Fiarei”, acel 666 din orice cod de bare, iar cel care nu e însemnat el însuşi cu acest număr nu va putea vinde şi cumpăra nimic (Apocalipsa 13:16) (precum se întîmplă şi acum în Statele Unite).

Read more: MUCENICIA VREMURILOR NOASTRE http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-35/item/422-mucenicia-vremurilor-noastre#ixzz123UFdJe9

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: