Skip to content

Memoria Luminii (IV)

11 October 2010

Scris de Ioan GÂNDU

Nu putem prevedea decât probabilităţi

Poate că a sosit vremea ca teologii ortodocşi autentici şi rugătorii în duh şi adevăr să vină în sprijinul oamenilor de ştiinţă contemporani, cu sinceritate, pricepere responsabilă şi înţelegere luminată, învăţându-i puterea rugăciunii lăuntrice neîncetate, iar savanţii veritabili să treacă peste neîncrederea larg răspândită că oamenii rugăciunii inimii nu ar putea sesiza în mod esenţial, semnificativ şi eficient subtilitatea problemelor ştiinţifice ale timpului nostru, amintindu-le cum Einstein mărturisea cândva «că nu prea avea încredere în interpretarea indeterministă şi că dezaprobă orientarea prea categorică pe care începea s-o aibă fizica (numită la acest nivel) cuantică; exagerându-şi un pic gândul, el spunea că orice teorie a fizicii trebuie să poată fi ilustrată fără nici un calcul matematic, prin imagini atât de simple, încât şi un copil să le poată pricepe. Desigur că interpretarea pur probabilistică a mecanicii ondulatorii mai avea până acolo! (…) Nu putem prevedea decât probabilităţi», obişnuia să mai spună genialul fizician..

Cu darul lui Dumnezeu, şi unii, şi alţii, ar putea realiza mai mult în timpul vieţii lor pământeşti, dar ceea ce este infinit mai important ar descoperi adevărul relevat în inima unui pustnic din vremurile noastre, care având deschise ambele cărţi, atât cea a firii văzute, cât şi cea a firii nevăzute (fiind convorbitor cu îngerii, precum odinioară Sfântul Antonie cel Mare şi foarte aproape de noi, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica) obişnuia să le zică celor care afirmau cu un entuziasm pan-religios naiv şi necenzurat, credincioşi, necredincioşi sau rău-credincioşi, că toţi suntem copiii lui Dumnezeu: «Da, da, toţi suntem copiii lui Dumnezeu, numai că unii dintre noi umblăm mai mult pe afară!». Dacă savanţii ar veni în casa lui Dumnezeu, fără prejudecăţi şi crispări raţionaliste, cu sinceritate, smerită cugetare, lepădare de sine şi îndelungă răbdare, ar descoperi cu uimire, bucurie şi mult folos izbăvitor, că marii duhovnici ai timpului nostru, purtători de Dumnezeu, înţeleg mult mai adânc (decât şi-ar fi putut ei închipui până acum!) complexitatea, amploarea, subtilitatea, grandoarea şi limitele problemelor ştiinţifice actuale.

Înclinăm să credem că cei care nu pot explica la măsura oricărui om cu un psihism normal exprimat orice înţelegere teologică, morală, ştiinţifică sau culturală, de fapt nu cuprind nici ei, aşa cum se cuvine, înţelegerea respectivă. Cu o precizare evidentă pentru cei sinceri şi cu inima plecată spre smerenie: nu poţi dărui învăţături duhovniceşti adânci celor trufaşi şi dispreţuitori cu Logosul întrupat în istorie, după cum nu se poate încredinţa centrul de comandă al unui reactor nuclear pe mâinile unor veleitari! În ambele situaţii urmează un dezastru: pentru cei care Îl ispitesc pe Dumnezeu, rătăcirea şi moartea sufletească, iar pentru cei care o fac pe ucenicii vrăjitori, dezlănţuind forţe nucleare stihiale, holocaustul nuclear…

Putem realiza, în mod tranşant şi extrem de plastic, că pentru a ajunge la cele mai simple, dar tainice întâlniri şi înţelegeri divino-umane, nici cele mai sofisticate mijloace de investigaţie moderne nu sunt suficiente, întrucât în «camerele moi ale inimii» (Ioan Alexandru), percepută ca organ spiritual central, nu se poate pătrunde cu nici o forţă omenească (în tradiţia isihastă, autentică şi bimilenară, mintea coboară în inimă şi nu inima se înalţă spre minte, decisivă pentru mântuire fiind credincioşia inimii şi nicidecum mândria minţii oricât de înzestrată!), iar la cea mai confidenţială întâlnire şi consfătuire interumană, folositoare sau nu, întotdeauna Dumnezeu este prezent în chip nevăzut, câteodată şi văzut!

În acest sens asigurator şi încurajator, reamintim aici cuvintele puse pe seama Sfântului Dionisie Areopagitul (pe vremea sa, sfârşitul secolului al V-lea şi începutul celui de-al VI-lea, “autorii nu erau atât de zeloşi cu paternitatea scrisului lor, pe cât erau de doritori ca ideile din lucrările lor să-şi găsească o cât mai largă răspândire):«Trebuie să ştim că mintea noastră are puterea de a înţelege, prin care ea vede cele inteligibile; unirea, însă, prin care ea se apropie de cele mai presus de dânsa, depăşeşte puterea ei. După aceasta trebuie înţelese cele divine, nu după felul nostru…»”. Cu alte cuvinte, self-ul divin stă în mod firesc, definitiv şi irevocabil deasupra oricărui self uman oricât de ingenios şi afinat ar fi el.

Tocmai de aceea sumele exorbitante alocate «securizării maxime» a anumitor obiective ştiinţifice terestre sunt de cele mai multe ori precare şi ineficiente, întrucât mijloacele de cenzură şi îndreptare cerească intervin întotdeauna proniator, cu o subtilitate, fineţe, precizie şi eficienţă fără corespondenţe lexicale terestre satisfăcătoare, aşa cum s-a întâmplat de mai multe ori, uneori absolut imprevizibil, de-a lungul istoriei umane. Temeiul îl aflăm tot în Scriptură, Cartea Facerii cap. 9 – 11: «Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiiască pământul». Legământ reînnoit şi prin cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Împăratul Vieţii, Care a făgăduit tuturor celor care-L mărturisesc prin fapte, drept învăţând şi săvârşind Cuvântul Adevărului Său: «Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi vi se va da vouă».

Dumnezeu este Iubire

După cum se poate sesiza, noi credem cu tărie, prin această smerită şi sigur insuficient diortosită lucrare, că Îi cerem stăruitor Mântuitorului Hristos să se facă voia Lui, atât în cer, cât şi pe pământ, precum Îl rugăm în «Rugăciunea Domnească», fiindcă numai El ştie cu certitudine ce să ne lase, ce să ne ia şi ce să nu ne prisosească, mai cu seamă în aceste vremuri de răscruce şi cercetare de Sus, în care ne facem rău singuri şi vedem cu durere cum învăţăm orice înafara bunătăţii, fiindcă nu avem catedre de bunătate, deşi până şi copiii simt că în faţa Dreptăţii lui Dumnezeu ne închinăm, dar în faţa Bunătăţii Sale îngenunchem!

Toate învelişurile realităţilor succesive ale cunoaşterii umane ne tăinuiesc şi destănuiesc în cele din urmă acest adevăr dumnezeiesc străvechi şi nebiruit: «Dumnezeu este Iubire!». Primul şi ultimul cuvânt în viaţa noastră Îl are întotdeauna Dumnezeu, dar Iubirea Lui este veşnic Dreaptă, iar Dreptatea Sa de-a pururea Iubitoare, fiindcă după acest semn se vor cunoaşte şi adevăraţii Lui slujitori, în duh şi adevăr: Îl vor iubi pe Dumnezeu şi întreagă creaţia Sa, se vor lepăda de sinele lor profan, îşi vor ierta şi binecuvânta vrăjmaşii, rugându-se pentru toată zidirea, dar vor fi şi urâţi din pricina Numelui Său, fiindcă mai întâi lumea L-a urât pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu, pe Logosul întrupat în istorie pentru mântuirea noastră!

Aici, nu operează doar simpla explicaţie psihologică, larg răspândită, a înclinării noastre naturale spre a urî ceea ce nu înţelegem, de a respinge ceea ce ne cheamă la un istovitor şi prelungit efort lăuntric, de a ne conserva cu tenacitate prejudecăţile, fie ele şi subtil disimulate în judecăţi de valoare aparent infailibile, de-a nu putea răbda ca altcineva să fie nici măcar cu un pas înaintea noastră, sau, altfel spus, de a nu ne confrunta multitudinea iluziilor noastre existenţiale cu Însuşi Adevărul cel veşnic viu, Cel Care a adus din nefiinţă la fiinţă toate existenţele, căci în conceptul materialist, mecanicist şi desuet al «automişcării» nici un copil nu mai poate crede.

Aici, în această ură iraţională, nedreaptă, perseverentă, autodevorantă şi năruitoare, îndreptată împotriva Creatorului, de către unii dintre noi, uneori şi de oameni de-o calitate intelectuală mult peste medie şi totuşi încă nenăscuţi sufleteşte, aici este centrul fericirii sau nefericirii noastre veşnice, întrucât Mântuitorul Hristos, Care este Adevărul, Calea şi Viaţa ne-a prevenit: «Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul. Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte» (Ioan 15- 17, 18).

Noi credem, cu serioase temeiuri scripturistice, patristice şi filocalice, că această ură păcătoasă şi perseverentă, pentru care nu există dezvinovăţire, după Cuvântul lui Dumnezeu, nu poate fi învinsă decât prin împlinirea, în duh şi adevăr, îndemnului Mântuitorului: «Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el» (Ioan 14, 23). Lanţul urii nu poate fi întrerupt prin nici un mijloc omenesc, ci numai prin puterea iubirii hristice şi a păzirii poruncilor Sale evanghelice, fiindcă iubirea care nu-i capabilă să slujească lui Dumnezeu, în orice timp, loc sau împrejurare, nu poate fi o iubire dumnezeiască şi veşnică, ci una omenească, obişnuită şi trecătoare…

Fericitul arhimandrit Sofronie, vrednic ucenic al Sfântului Stareţ Siluan, om de-o vastă cultură teologico-culturală, dar şi o personalitate harismatică cunoscută la scară planetară, mărturisea ceea ce şi noi, simpli închinători ai Adevărului din inimile noastre sau căutători ai Lui pe căile cunoaşterii ştiinţifice, am resimţit sau am putea resimţi în orice clipă: “De câte ori sufletul meu ca o mică fiinţă fără ajutor atârna deasupra prăpastiei, cuprins de-o mare spaimă ; nu era o spaimă pământească, căci nu năzuiam către o infinită prelungire a acestei vieţi. Groaza mea provenea din faptul că, de îndată ce Dumnezeu a coborât până la mine, am văzut cu ce fel de răni eram plin. Mi-am dat seama că sunt cu totul incapabil de Împărăţia Sfântului Dumnezeu. Nu sunt în stare să descriu acea durere, care mă afunda în îndelungatul plâns profund. Deşi fără minte, eu totuşi ştiam că mă aflu în mâinile Creatorului, despre care este scris: Cumplit lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui Viu (Evrei X, 31). Greutatea care mă sfărâma era aproape insuportabilă şi nu o dată am încercat să mă smulg din sfintele Lui mâini (Ioan X, 28), dar toate încercările mele s-au prăbuşit, căci n-aveam unde mă duce; nimic din lumea aceasta nu mă atrăgea, nimic nu putea satisface duhul meu…”.

Oare şi cel mai pătrunzător şi echilibrat om de ştiinţă, fie el genial înzestrat, nu se simte adeseori îngrozit (unii au mărturisit cu francheţe acest simţământ copleşitor), precum arhimandritul Sofronie, în clipa în care sesizează acut presiunea exercitată asupra existenţei sale, vai, atât de efemere, revarsată asupră-i de pretutindeni, din oceanul nesfârşit al necunoscutului ce-l înconjoară, prin fantasticele hăuri cosmice deschise în infinitul mare sau, deopotrivă, resimţită la fel de acut, neliniştitoarea spaimă indusă de nu mai puţin fantasticele hăuri ale infinitului mic, cu nivelurile sale cuantice, subcuantice, metacuantice sau chiar ultracuantice, hăuri în care biata fiinţă umană, fără o intervenţie proniatoare şi salvatoare, s-ar putea pierde pentru totdeauna? Şi oare cum am mai putea trăi, având ca perspectivă doar dispariţia progresivă într-unul dintre aceste două hăuri şi apoi moartea veşnică? La ce ne-ar folosi o credinţă sau o ştiinţă, ambele fără conştiinţa vie a existenţei noastre ca persoane, a căror finalitate ar fi neantul? La ce ne-ar mai folosi însăşi viaţa fără nici un orizont transcendental şi fără nici o perspectivă exhatologică?

Cine este Adevărul?

Acelaşi bărbat credincios, evlavios, smerit, luminat şi descoperit nouă ca un vas ales al Harului, arhimandritul Sofronie consemna: “Oamenii caută adevărul. Un mare număr dintre ei iubesc pe Domnul Hristos, dar din păcate foarte adesea se străduiesc să tragă în jos Evanghelia, la nivelul unei simple doctrine morale. Ei uită că învăţătura Mântuitorului Hristos, după care singur cel care împlineşte cuvintele Sale va cunoaşte de unde vin: nu de la om, ci de la Tatăl Ceresc (Ioan 7, 17).Pentru a fi cu adevărat pătrunşi de forţa simţitoare a Sfintelor Evanghelii, trebuie să facă eforturi considerabil mult mai mari decât atunci când vrea să dobândească cunoştinţe practice sau ştiinţifice.

Nici lectura unui număr impresionant de cărţi, nici familiaritatea cu istoria creştinismului, nici studiul aprofundat al diverselor sisteme filosofice nu conduc la un bun sfârşit căutarea noastră: mântuirea prin cunoaşterea singurului adevăratului Dumnezeu şi a Celui pe care L-a trimis, Iisus Hristos (Ioan 17, 3). Experienţa seculară a teologiei academice a arătat într-o formă convingătoare că este posibil să posezi o vastă erudiţie pe planul teologiei ştiinţifice fără să ai o credinţă vie, altfel spus, să ai o totală ignoranţă de Dumnezeu. În acest cazuri, teologia devine o activitate intelectuală asemănătoare altor ştiinţe.

Cunoaşterea noastră este fructul revelaţiei date de Sus: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul» (Ioan I, 1). Pentru numeroşi reprezentanţi ai ştiinţei contemporane la început era atomul de hidrogen şi de la el a ieşit, datorită unei evoluţii care a durat miliarde de ani, tot ce există în prezent. Ştiinţa nu şi-a pus însă chestiunea: Ce a fost înainte de această ţâşnire (explozie) a lumii? De unde vine această energie cosmică care scapă posibilităţilor noastre de sesizare intelectuală? Ce sunt în realitate timpul, spaţiul cu nenumăratele sale galaxii, şi toate câte există în cosmos?

Ar fi absurd să gândim că pornind de la această combinaţie datorată hazardului (N.n. – hazard, despre care unul dintre cei mai mari matematicieni ai lumii zicea că nu există, el fiind doar măsura ignoranţei noastre!), neaşteptată chiar pentru atomul originar, a putut să se nască gândirea umană cu cercetările sale despre Principiul primordial. Noi nu putem admite ideea că atomul de hidrogen constituie fiinţa în sine primară. În stările de receptivitate supremă noi am fost informaţi asupra Fiinţei într-o formă particulară, care n-are pentru ea însăşi nici o cauză extrinsecă, care n-are nici început nici sfârşit.

Noi nu putem prin propriile noastre eforturi să descoperim într-o formă oarecare caracterul abisal al acestei Fiinţe. Dar ne este propriu să tindem spre El; şi la întrebarea noastră: Ce este Fiinţa?, noi am primit răspunsul: Eu sunt Fiinţa. Trebuie să întrebăm nu ce, ci Cine şi acest Cine stabileşte cu noi o comuniune de viaţă de care noi suntem conştienţi. Această Fiinţă personală care nu este condiţionată de nimic şi de nimeni, şi care se autodefineşte, este însuşi Autorul venirii noastre în lume. Revelaţia ne spune că această Fiinţă este personală. Este evident că ceea ce noi cunoaştem despre El, sau mai exact cunoaşterea despre El nu este posibilă decât datorită relaţiilor Sale personale pe care El le stabileşte cu noi ca singura persoană veritabilă. În clipele comuniunii existenţiale cu El, El se face cunoscut de noi manifestându-se prin lucrarea Sa în interiorul nostru.

Nu este inutil să repetăm, iarăşi, că ceea ce cunoaştem noi despre Absolutul fără început, care ni se revelează ca Fiinţă personală, posedă în sine un caracter personal, existenţial, şi nu abstract. În expunerea teoriei despre cunoaştere se distinge de obicei subiectul cunoaşterii şi obiectul cunoscut. Dimpotrivă, în maniera noastră de a trata cunoaşterea lui Dumnezeu, procesul obiectivizării conţinutului este abolit, căci Dumnezeu este totdeauna cunoscut într-o legătură de dragoste în starea de rugăciune curată. Persoana noastră creată este introdusă prin Sfântul Duh în sfera Fiinţei divine necreate, în aşa manieră că noi simţim pe Dumnezeu în noi înşine ca pe propria noastră viaţă.

În aceasta constă diferenţa cardinală între cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea spirituală. Aceasta din urmă este înţeleasă ca existenţa în comuniune, ca o sudură în însăşi esenţa fiinţei; cunoaşterea este o uniune în fiinţă. Rugăciunea curată, iată calea adevărată care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel ce se roagă se dezbracă pe sine de toate cunoştinţele sale exterioare şi de chipurile care-l stăpânesc, ca să dobândească şi lumină pentru minte. Tot omul este (N. n. – devine atunci): minte-duh, inimă sau chiar trupul încearcă pacea lui Dumnezeu, care întrece toată mintea (Fil. IV. 7). Sufletul îşi dă seama atunci că toate vin de la Cel Preaînalt, şi Iubirea, şi Lumina, şi Pacea. Este un mare folos pentru suflet de a recunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat şi de a-L cunoaşte cu o înţelegere care nu se va lua de la noi (Luca X ,42). Toate acestea au fost date lumii prin Fiul născut din Tatăl, Hristos Iisus. Sufletul recunoscător este atras de spre El, care altădată S-a revelat pe Sine pe muntele Sinai cu numele de «Eu sunt» – şi de fiecare dată repetă acest nume în apariţia Sa în trupul nostru. El ne-a comunicat această viaţă din belşug (Ioan X, 16); sufletul ştie ceea ce-l aşteaptă şi zice: Acum Hristosul meu, în Tine şi prin Tine, eu de asemenea sunt (…) Astfel, cel ce crede (cu adevărat) în Fiul lui Dumnezeu are această mărturie în el însuşi (Ioan V, 10)”.

(…) În limitele existenţei noastre pământeşti, foamea de a cunoaşte este nepotolită. Sensul, nelămurit la început, al acestei rugăciuni către Dumnezeu, se preface într-o conştiinţă plină de bucurie la chemarea Lui, la un ceas pe care numai El îl cunoaşte. El Însuşi ne atrage, prin puterea Sa, să ne înălţăm spre El”.

Odinioară, Pilat din Pont, cu tot pragmatismul său îndelung şi abil exersat, s-a înşelat amarnic când l-a întrebat pe cel socotit de el a fi un simplu idealist inofensiv, în care nu a găsit nici o vină, adică pe Omul Iisus adus înaintea sa pentru cercetare:«Ce este adevărul?». Adevărul cel veşnic viu, Adevărul absolut, era la un singur pas de el, în Persoana Logosului întrupat în istorie, a Fiului lui Dumnezeu, însă el nu L-a recunoscut!

Aşa cum destui sunt aceia, până în zilele noastre, care nu doar că nu-L recunosc, dar Îl mai şi hulesc nebuneşte, afundându-se singuri într-o prăpastie fără ieşire, căci plata «păcatului este moartea»; desigur, mai întâi cea spirituală, dar după aceea şi cea biologică, cu un sfârşit rău, fără lumină, aici şi Dincolo. Cu certitudine toţi creştinii cu fapta, înviaţi lăuntric, îi iubesc, îi respectă şi se roagă stăruitor pentru toţi oamenii de ştiinţă, credincioşi sau necredincioşi, folosindu-se cu recunoştinţă de roadele descoperirilor acestora, în toate domeniile vieţii sociale, pe care le întrebuinţează cu mult discernământ, în chip moral şi responsabil, respingând însă hotărât abuzurile cumplite ale «pionierilor» unor cercuri ştiinţifice malefice şi inumane.

Read more: Memoria Luminii (IV) http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-44/item/567-memoria-luminii-iv/567-memoria-luminii-iv?showall=1#ixzz124Pldy3I

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: