Skip to content

Memoria Luminii (III)

11 October 2010

Scris de Ioan GÂNDU

O, OM, CE MARI RĂSPUNDERI AI

Dar să ne reîntoarcem la graniţele ştiinţei. „Oare până unde se vor retrage limitele imposibilului în toate domeniile ştiinţei? (…) Deşi trebuie să recunoaştem, că nici după ce-am coborât, ca acum, treptele succesive ce duc spre infinitul mic al vieţii, şi nici după ce am ajuns în răspântia la care acesta se confundă cu infinitul mic al materiei neînsufleţite n-am aflat cine ştie ce. Căci viaţa este totuşi altceva decât nişte simple jocuri de electroni, şi ne putem întreba, ca şi Szent-Gyorgyi, citat de Ştefan Lupaşcu, în ce fel astfel de jocuri «crează viaţă, cum este transportată energia lor în forme variate de muncă… fie ele mecanice, electrice, osmotice…» (…)

Acest savant plin de perspicacitate, care surprinde cu agerime legăturile cele mai subtile dintre lucruri, este şi omul cel mai tenace din lume: de aproape treizeci de ani, el construieşte, piatră cu piatră, edificiul teoriei sale – teorie care, pentru a explica fenomenele, caută să nu le îndulcească contradicţiile, ci, dimpotrivă, să le accentueze până la explozie, făcând să ţâşnească în cele din urmă lumina lămuritoare. Obligând astfel contradicţiile şi antagonismele să lupte pieptiş, Ştefan Lupaşcu furnizează succesiv o explicaţie a cunoaşterii ştiinţifice, apoi a materiei şi, în sfârşit, a vieţii. După părerea lui pentru a înţelege materia vie este mai puţin important să ştim ce este ea, decât ce face ea. Or, tot ceea ce face materia vie ţine de legile fizice ale energiei: fiinţa vie nu este decât un «straniu, dacă nu monstruos pachet de energie» – energie consacrată în întregime asmuţirii unora împotriva celorlalte, a forţelor pe care le adăposteşte. Tocmai în această luptă continuă constă viaţa, lupta neputând înceta decât atunci când antagonismele s-au potolit, când toate heterogenităţile care ne-au dat naştere au dispărut, pentru a se topi în marea omogenitate a lumii minerale şi a morţii. Dar oare Bichat nu definise şi el viaţa ca pe «ansamblul funcţiunilor care rezistă morţii»?” .

După aproape o jumătate de secol de la ivirea acestei teorii ingenioase, dar materialiste, un teolog cu o pregătire ştiinţifică medie sau un om de ştiinţă cu o picătură de credinţă pot afirma, cu serioase temeiuri teologico-culturale, parafrazându-l complementar şi sugestiv pe autorul ei, că fiinţa vie este cu mult mai mult decât o «fabuloasă, dacă nu cumva chiar o sublimă arhitectură din energie vie», energie consacrată în întregime armonizării tuturor forţelor pe care le adăposteşte, sau de ce nu, le chiverniseşte într-un uimitor dinamism biologic imposibil de prins într-un stop-cadru.

Tocmai în această armonizare permanentă a tuturor antagonismelor şi conservarea funcţională a heteroge­nităţilor, a tuturor sistemelor şi subsistemelor fiziologice, care se opune disoluţiei structurilor vii pe tot parcursul vieţii şi uneori, în cazul trupurilor unor sfinţi (făcătoare de minuni după moarte şi cinstite ca sfinte moaşte) nu respectă principiului general al disoluţiei organismelor după moartea lor, rămânând întregi un timp nedefinit, după cum nici legea volatilizării nu este respectată în cazul lor, ele împrăştiind bună mireasmă permanent, depotrivă credincioşilor şi necredincioşilor.

Iată-ne ajunşi în anul 2010, cu codul genetic descifrat şi bioingineria genetică intrată într-o stare de euforie stranie (nu zicem încă monstruoasă), medici şi biologi, uneori cu o pregătire ştiinţifică impresionantă, dar şi cu o sensibilitate morală distorsionată sau suspendată, lucrează cu o frenezie aproape autohipnotică la biohimere genetice ale diverselor ţesuturi, cu prelevări de celule de la donatori naivi, manipulaţi sau cointeresaţi financiar, cu sau fără acceptul acestora, ba chiar a obţinerii unor mutanţi, clone umane sau cyborgi, depăşind deja tabloul de coşmar descris de Aldous Huxley în „Cea mai bună dintre lumi” (cu uzina sa de incubaţie umană şi prunci fabricaţi în serie); unele boli au dispărut, dar au apărut altele mai cumplite (SIDA, leucemii cu forme severe şi cancere cu evoluţie ultrarapidă după accidentul de la Cernobâl şi experimentele nucleare necontrolate ale unor state cu democraţii mature etc.).

În cazul în care personalităţi harismatice, de valoarea lui John Breck sau John C. Eccles, îşi pun prestigiul ştiinţific în joc, atenţionând cercurile academice planetare că ne jucăm de-a „dumnezeii” , demersul lor moral şi pertinent argumentat este cel mai adesea neglijat tocmai de către cei care ar trebui să fie cei mai atenţi la mesajul acesta teologico-cultural în regim de prioritate generală, de nu cumva de urgenţă!

Şi chiar dacă în Sfânta Scriptură există îndemnul clar făcut tuturor oamenilor „să caute, că vor găsi”, „să bată, că li se va deschide”, şi chiar dacă „spiritul uman osteneşte mai degrabă să conceapă, decât natura să producă” (Pascal), iar „pedeapsa este la fel de tăcută ca şi porunca” (Carrel), precum sesizau cu fineţe aceşti doi mari slujitori morali ai omenirii, o parte dintre teologii scolastici actuali nu sesizează sau nu vor să sesizeze imperativul major al învierii cu putere multă a misticii ortodoxe autentice, o parte din lumea savanţilor necredincioşi rămâne impenetrabilă la orice argument spiritual, moral sau cultural care vrea să-i oprească măcar şi o clipă din cursa inumană a unor descoperiri primejdioase, iar cealaltă parte a omenirii, deşi speriată şi îngrijorată, continuă să se scufunde într-o vieţuire hedonistă năruitoare în mijlocul unei civilizaţii sincretiste, secularizate, robotizate şi excesiv de consumiste, agresionată din toate părţile, pe care mândria, ignoranţa, lenea, nepăsarea şi uitarea o fac să fie tot mai vulnerabilă la rău!

Dintre toate îndemnurile la responsabilitate adresate tuturor oamenilor, credincioşi, necredincioşi, criptocredincioşi sau rău-credincioşi, de-o fericită simplitate filocalică şi patericală ni s-au părut aceste versuri: „O! Om ce mari răspunderi ai! / Tu vei pleca din lume, / Dar ce ai spus prin scris sau grai / Sau laşi prin pilda care-o dai / Pe mulţi spre iad sau Rai / Mereu o să-i îndrume. / Deci nu uita: Fii credincios! / Cu grijă şi cu teamă. / Să laşi în inimi luminos / Un semn, un gând, un drum frumos, / Căci pentru toate ne-ndoios / Odată vei da seamă. / Amin” (Din «Frumuseţile vieţuirii creştine» – Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, ale cărui sfinte moaşte întregi, pline de bună mireasmă şi făcătoare de minuni, se află în «Mânăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul»).

Realitatea şi perceperea formelor sale succesive

Oricât am scruta natura, cu cele mai sofisticate şi performante instrumente de observaţie şi investigare, spre «infinitul mic» sau spre «infinitul mare», ea ne oferă alte şi alte perceperi ale formelor sale succesive, tot mai subtile, tot mai complexe, dar şi tot mai dificil de explicat printr-o teorie unitară, general valabilă, demonstrabilă şi unanim acceptată:“Conform fizicii «moderne» (cea a lui Bohr şi Heinsberg), «natura nu este decât o gigantică urzeală ţesută de o funcţie a unor unde de probabilitate, iar în spatele acestei urzeli nu ar fi nimic», concepţie împotriva căreia ne revoltăm instinctiv din moment ce, dacă universul ar fi lipsit de orice materialitate, el s-ar reduce la un ansamblu de «numere» perceptibile numai prin raţionament, şi ar fi iremediabil de neînţeles pentru noi.

Nu aceasta era şi părerea lui Einstein, după care legile fizicii, cele ale gravitaţiei, luminii, căldurii şi altele, descriu o realitate autentică, tangibilă şi exterioară nouă. Oare nu el spunea că «lucrul cel mai de neînţeles pe lume este faptul că înţelegem lumea»? Nu era nici părerea lui Louis de Broglie: «Cred că există o realitate, dar nu-i cunoaştem decât aspectele refractate de simţurile noastre… Dacă în spatele fenomenelor nu ar exista o realitate inteligibilă şi coerentă, natura ar fi indescifrabilă şi ştiinţa nu ar avea sens»”.

Înţelegem, relativ uşor şi în mod esenţial, că există o realitate exterioară nouă, dar există şi o realitate lăuntrică, psihică şi personală prin care înţelegem, pe cât posibil omeneşte, această realitate inteligibilă şi coerentă dinafara noastră. Condiţia sine qua non a unei înţelegeri corecte şi folositoare este una de bun simţ şi discernământ elementar: să nu luăm această realitate psihică personală ca pe-o ultimă realitate şi măsură a tuturor lucrurilor, ci doar să ne folosim cu înţelepciune de ea în cunoaşterea ştiinţifică şi filosofică, întrucât realitatea teologică şi cea mistică ne indică limpede că noi observăm şi cunoaştem doar ceea ce Creatorul ne-a pus la dispoziţie! Cunoaşterea ştiinţifică şi filosofică oprindu-se la poarta veşniciei, îşi ignoră din varii motive, subiective şi obiective, rădăcinile transcendentale, deşi presimte în mod acut cum cauza tuturor lucrurilor văzute se află dincolo de graniţele acestei lumi efemere, oricât de largi ar fi acestea, în lumea celor nevăzute şi veşnice! Pe de altă parte, chiar dacă vedem doar prin ghicire lumea de Dincolo, influenţa ei decisivă în viaţa noastră o resimţim cu toţii, iar credincioşii dreptslăvitori şi în special misticii răsăriteni o şi experiază prin puterea harului, până la graniţe divino-umane inimaginabile.

Din acest punct de vedere, mistica ortodoxă autentică devine o adevărată ştiinţă cerească lăuntrică, riguros exactă, cerând o pilduitoare devoţiune şi statornică smerită cugetare, având praguri şi etape imposibil de penetrat sau survolat strict cognitiv, fără o experiere reală a harului lui Dumnezeu, iar ştiinţa şi cultura omenească veritabile, chiar dacă lipsite de virtuţi soteriologice, devin cu certitudine cele dintâi candidate la o infuzie masivă de har, cu condiţia ca slujitorii lor, uneori oameni de-o valoare intelectuală, morală şi profesională de excepţie, s-o dorească!

Aşa cum este foarte trist să vezi un sfânt trist (ar fi un trist sfânt acela care nu a înţeles că esenţa cea dintâi şi cea din urmă a Creştinismului este bucuria veşnică a Învierii!), tot aşa de trist este să vezi un om de ştiinţă trist, cu toate realizările sale de valoare, ajuns la capătul acestei vieţi, cu un sentiment dureros, devenit deodată dominanta sa psihologică, ca şi cum ar recunoaşte într-o dramatică iluminare finală: «Bine, bine, acum ştiu sau mi se pare că ştiu totul despre cutare sau cutare lucru, dar la ce-mi mai foloseşte toată această ştiinţă, din moment ce nu voi mai fi conştient după ce mor, de tot ceea ce am aflat într-o viaţă de trudă!?».

De fapt, această chinuitoare stare nu o au decât oamenii necredincioşi, fie ei şi genial înzestraţi, pentru că cei cu adevărat credincioşi, indiferent de rangul lor teandric, simt încă de pe pământ atotputernicia, iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu, murind cu o altă dominantă psihologică, constând pe de-o parte dintr-un sentiment smerit al sesizării propriei nimicnicii raportată la scara veşniciei, iar pe de altă parte al unei nădejdi împotriva oricărei nădejdi, de altfel uimitor de realistă şi reală din punct de vedere teologic, că Cel Care a făcut cerul şi pământul nu vrea să piardă pe nici unul dintre cei chemaţi la Taina mântuirii şi pecetluiţi cu semnul Său.

În mod firesc, ni se impune de la sine un adevăr orbitor: teologia şi mistica dreptslăvitoare au un capăt omenesc evident prin efemeritatea vieţii terestre, deşi îşi trag izvoarele din însăşi Puterea Dumnezeului Cel Viu, Cel fără început şi fără sfârşit (aşa cum sublinia sfântul Grigorie de Nyssa: «Nu a fost o vreme în care să nu fie Dumnezeu!»), rămânând ca Dincolo să devină în întregime cereşti şi veşnice, la intensităţi cognitive nebănuite, după cum mărturisesc toţi Sfinţii Părinţi.

Concomitent, ştiinţa şi filosofia autonomiste pretind, adeseori fără argumente cât de cât verosimile, că ele nu ar avea vreun capăt intangibil şi insesizabil puterii raţiunii noastre, în pofida evidenţei că raţiunea noastră, uneori sublimă, dar vai, şi ea puţin cunoscută şi real mărginită în raport cu nemărginirea universului necunoscut, le şopteşte adeseori: «Mai departe sunt neputincioasă; nu ştiu ce să vă mai zic despre o realitate infinită pe care nu ştiu deloc Cine a făcut-o, cu atât mai puţin cum a făcut-o, dar ştiu sigur că nu am făcut-o eu, căci nu funcţionez satisfăcător decât între graniţele care mi-au fost date la ivirea mea în lume!».

În mod absolut firesc, chiar şi în secolul acceleratoarelor de particule elementare, parafrazându-l pe Ampere, ni se impune opinia înţeleaptă şi morală, ca «fiecare om de ştiinţă să scruteze universul, dar cu o mână să se ţină de poala mantiei lui Dumnezeu», dacă nu vrea să se piardă în universul mare sau în cel mic, căci fără călăuzirea iubitoare a Acestuia omul este încă mai fragil şi vulnerabil decât sublima «trestie cugetătoare» sesizată de Pascal!

În treacăt să ne amintim, dar nu fără un anume tâlc proniator, «că ipoteaza expansiunii universului este opera unui matematician belgian, abatele Georges Lemaitre (n. 1894), un tânăr profesor de la Universitatea din Louvain, care s-a dovedit, aproape de pe-o zi pe alta, un discipol genial al marelui Einstein, reuşind să încadreze recesiunea galaxiilor în relativitatea generală; după părerea lui, nu spiralele se îndepărtau, ci spaţiul însuşi se dilata, ducând cu el nebuloasele încrustate în el». Mai aproape de zilele noastre, cu tot progresul fizicii cuantice, despre starea de «pre-big-bang» sau despre grandiosul fenomen cosmogonic «big-bang» şi rolul său iniţial în geneza şi evoluţia Universului, nici savanţii contemporani cei mai reprezentativi nu pot spune nimic; când ajung «dincolo de zidul lui Planck, mister este totul» (Gricha Bogdanov).Foarte probabil, «în spatele acestui zid se ascunde o realitate inimaginabilă; gravitaţia este atât de puternică încât sfărâmă structura spaţiului pentru a-i da alte dimensiuni, printre care trecutul, prezentul şi viitorul nu mai au nici o semnificaţie» (Igor Bogdanov). În ceea ce priveşte provenienţa colosalei cantităţi de energie de la originea «big-bang»-ului, fizicianul şi filosoful Jean Guitton afirma fără vreun echivoc că «în spatele zidului lui Planck se ascunde o formă a energiei primordiale, de o forţă nelimitată».

Pentru astrofizicienii contemporani ar putea fi salutară recitirea acestor gânduri ale lui Edwin Hubble, care încă la anul 1953, cu câteva luni înainte de a muri, pronunţa aceste cuvinte semnificative despre «împărăţia nebuloaselor» cum o numea el: «Când depărtarea creşte, ştiinţa noastră despre galaxii dispare rapid până ce amăgiţi de erorile noastre de observaţie ca de nişte fantome, noi ne chinuim să găsim în îndepărtatul şi vagul orizont nişte repere ceva mai substanţiale». No comment.

Sunt gata să admit că pot greşi

Scopul principal al rândurilor de faţă este de a critica binevoitor, obiectiv, argumentat, luminat, nuanţat şi, dacă se poate, eficient, nu autori (tineri sau vârstnici), ci o manieră mult prea încrezătoare în posibilităţile cercetării ştiinţifice actuale, dar care nu ţine cont frecvent de nişte evidenţe orbitoare, ajunse cu vremea axiome ale dozei de pragmatism necesar oricărui demers intelectual: 1) Nu tot ceea ce este logic este şi adevărat (cosmogonia gândită de Tomas D’Aquino era logică, dar neadevărată, fiind demult căzută în desuetudine!); 2) Nu tot ceea ce este adevărat este şi logic (se poate locui într-o casă fără ferestre, dar este ilogic s-o construieşti!); 3) Ştiinţa este obligată să-şi revizuiască mereu teoriile, iar istoria ştiinţei trebuie să-i consemneze acesteia, cu aceeaşi obiectivitate şi onestitate, nu doar izbânzile, ci şi erorile sau înfrângerile (transformismul darwinist a devenit subiect de glumă în toate cercurile ştiinţifice avizate, marele savant creştin Nicolae Paulescu demonstrându-i primul netemeinicia; teoria relativităţii a suferit corecţii serioase din partea fizicienilor japonezi; verdictul de respingere a celor trei legi ale lui Mendel, dat de un for academic prestigios în frunte cu Negri şi păstrat în arhive, a ajuns o dovadă de cecitate ştiinţifică ridicolă etc.); 4) Ideile neînsemnate nu sunt criticate, ci ignorate. „O mare controversă arată, cel puţin, că acel care i-a dat naştere nu trebuie să fie îngrijorat că a produs doar o platitudine fără sens”.

Şi ca să glumim serios, sugerând prieteneşte de ce nu trebuie să ne mâhnim când primim critici sau suntem obligaţi să fim autocritici, să ne reamintim ce zicea Edward Noyes Westcott, cu un umor de cea mai bună calitate:„Se spune că un număr rezonabil de purici sunt bineveniţi oricărui câine, deoarece îl împiedică să mediteze cu tristeţe asupra situaţiei sale de câine!”.

Nici cel mai obiectiv om de ştiinţă nu este infailibil. „Unul dintre cei mai mari fizicieni ai tuturor timpurilor, Michael Faraday, spunea: «Sunt gata să admit că pot greşi într-o mare măsură, căci cine ar putea să aibă întotdeauna dreptate în domeniul ştiinţelor fizice, care necontenit fac progrese şi li se pot aduce corecturi?»”. Socrate zicea „ştiu că nu ştiu nimic” şi nimeni nu a sesizat (până şi simţul critic al unor genii planetare a fost surprinzător suspendat de prestigiul său filosofic copleşitor şi anihilator!) că formularea sa este un sofism aproape perfect. Păi, dacă nu ştia nimic, nu putea şti nici aceasta!

Iată ce limpede ne este desluşită şi susţinută aserţiunea de către Goethe, în „Faust”, prin traducerea excepţională a lui Lucian Blaga, vădind viclenia demonului, precum şi limitele lucrării lui ispititoare: „Şi văd că nu putem să ştim nimic: / Am studiat cu râvnă, ah, filosofia / Din scoarţă-n în scoarţă, dreptul, medicina / Şi din păcate chiar teologia / Arzând de zel. / Şi iată-mă acum un biet nebun, / Cuminte ca şi mai-înainte. / În faţa semenilor sunt magistru, sau chiar doctor! / Îmi port de nas discipolii / De-a curmezişul sau în cerc / Şi văd că nu putem să ştim nimic…”.

„Norocos (şi naiv) este experimentatorul care nu a resimţit niciodată cruzimea decepţionantă a acestei cugetări. Desigur că, în nesfârşita reţea a ideilor noastre, fiecare punct depinde de toate celelalte, dar a încerca să le înveţi pe toate în decursul unei singure vieţi ar însemna să dai dovadă de o superficialitate extremă. Nu este mai bine de a admite, cu toată umilinţa, că mintea omenească nu poate cuprinde totul pentru a dobândi o înţelegere desăvârşită şi de a concentra energia în jurul unei singure teme centrale, în loc de a o risipi într-o încercare forţată şi sterilizantă de a cunoaşte totul?

Cunoştinţele foarte vaste nu te pot face savant, după cum nici memorizarea cuvintelor nu te pot transforma într-un romancier. Ar fi greu de realizat o capodoperă în literatură fără a poseda un vocabular adecvat, dar sunt sigur că până şi cel mai remarcabil talent creator s-ar epuiza memorizând cei 450.000 de termeni explicaţi în «Noul dicţionar internaţional al limbii engleze» al lui Webster, sau analizând conştiincios corectitudinea gramaticală a fiecărei fraze pe care o concepe. Dacă dorim să urmărim un scop fără a ne lăsa împiedicaţi de un balast inutil, trebuie să ştim nu numai ce să învăţăm, ci şi ce să nu învăţăm. Lucruri esenţiale pentru un statistician, logician sau filosof al ştiinţei pot reprezenta mai degrabă piedici în calea progresului unui experimentator…

Deşi natura este eternă şi infinită, fiecare dintre cei care o studiază poate să intre în contact cu ea numai în timpul duratei foarte scurte a propriei vieţi şi cu capacităţile limitate ale propriei persoane. Conciziunea şi simplitatea nu sunt de aceea doar trăsături incidentale ale ştiinţei, ci însăşi adevărata ei esenţă… Niciodată mai înainte nu îmi dădusem seama atât de limpede de propriile mele limite!” (Dr. Hans Selye – „De la vis la descoperire”, Editura medicală, 1968).

Despre erorile posibile ale cercetării

Toţi oamenii de ştiinţă veritabili, dar şi teologii luminaţi cu o pregătire ştiinţifică reală, sunt pe deplin conştienţi de existenţa acestor erori şi de aceea se străduiesc cu modestie să le elimine, pe cât posibil omeneşte. Le reamintim aici doar ca pe un omagiu adus tuturor celor care au făcut din ştiinţă un al doilea sacerdoţiu, prin exigenţa lor spirituală, morală şi profesională, obligându-ne pe toţi să (re)învăţăm exigenţa şi ca o invitaţie sinceră, adresată deopotrivă teologilor şi savanţilor de a-şi mări eforturile de cunoaştere reciprocă, pentru o colaborare teologico-culturală reală şi fertilă.

Walter Cannon sublinia, citându-l pe Charles Darwin, că „natura vă spune o minciună, ori de câte ori poate”… Din păcate, demonul cercetării autonomiste o face încă şi mai des, amestecând câte un bob de adevăr într-o mare de minciuni, căci mintea cea mai înzestrată, însă nedespătimită, este sau devine avocatul lui şi astfel, generaţii de cercetători de-a rândul (în special cei tineri, dar şi vârstnicii mai cad în capcana aceasta) cred că au ajuns, înainte de a pleca, pe câtă vreme ceea ce căutau departe se afla chiar în inima lor, încă de la naştere…

„În logică (N. n. – Probabilistică sau neprobabilistică, inductiv-deductivă sau deductiv-inductivă, clasică sau modernă, intuitivă sau semi-intuitivă etc), erorile sunt clasificate de obicei în erori materiale (relatare greşită a faptelor), erori verbale (folosire eronată a termenilor) şi erori logice sau formale (apreciere incorectă a deducţiilor). Clasificarea folosită de Aristotel în «Organon» («Sophistici elenchi») deosebeşte următoarele opt tipuri de erori:

1) Eroarea prin accident – confundarea unui fapt accidental cu ceea ce este esenţial;

2) Secundum quid – argumentare greşită în trecerea de la regula generală la cazul particular sau viceversa;

3) Eroarea prin concluzie neesenţială – argumentare care caută, în mod intenţionat (N. n. – Uneori şi involuntar!), să devieze atenţia asupra unui factor oarecare lipsit de importanţă;

4) Eroarea prin pretinderea principiului – argumentare în cerc vicios cu ajutorul unor premise care postulează o anumită concluzie;

5) Eroarea prin falsă consecvenţă – raţionament greşit, prin răsturnarea raportului de succesiune de la consecinţă la cauză;

6) Non sequitur – bazarea unei concluzii pe dovezi insuficiente sau false;

7) Post hoc ergo propter hoc («după aceasta, deci din cauza aceasta») – identificarea greşită a succesiunii cu cauzalitatea;

8) Eroarea prin întrebări plurale – mai multe întrebări sunt grupate impropriu sub forma uneia singure.

O astfel de sistematizare a tuturor erorilor posibile într-un număr finit de grupe este foarte ispititoare, dar este ea însăşi cu totul greşită; grupele se suprapun în parte şi simpla clasificare şi definire a interpretărilor eronate este de puţin ajutor omului de ştiinţă, în activitatea lui zilnică… Şi totuşi, capcanele raţionamentului pândesc în toate colţurile ştiinţei şi poate este util să se atragă atenţia tânărului cercetător asupra lor. Nu îmi fac nici o iluzie asupra posibilităţii mele de a clasifica aceste erori în categorii net delimitate sau de a epuiza lista lor. Eu doresc doar să enumăr cât mai multe din aceste capcane în care am căzut personal sau în care am fost în primejdia de a cădea, într-un moment sau altul al carierei mele. Recunoscând aceste prototipuri, noi suntem puşi în gardă şi, după cum spune francezul, «L’homme averti en vaut deux» («Omul prevenit face cât doi»). După cum am mai spus, legile abstracte, foarte simplificate ale gândirii nu pot fi uşor aplicate problemelor practice. În contrast cu acestea, prototipurile de capcane pe care le-am întâlnit într-adevăr în domeniul nostru de cercetare constituie o realitate practică, fiind aplicabile de aceea şi în alte ramuri ale ştiinţei şi, evident, chiar şi în viaţa de toate zilele.

După mine, caracterul cel mai izbitor al greşelilor comise de savanţii cei mai eminenţi este naivitatea lor. Pare aproape de necrezut că mari gânditori, excepţional înzestraţi, pot cădea în capcane atât de simple. Retrospectiv, o dată eroarea explicată, până şi cea mai primitivă inteligenţă o poate recunoaşte cu uşurinţă. Şi totuşi, toate exemplele pe care le voi da sunt reale. Ele sunt culese din istoria adevărată a ştiinţei: sunt greşeli comise cu adevărat de cercetători de carieră. Cele mai multe dintre aceste erori se datoresc faptului că, în momentul în care privim un lucru dintr-un anumit punct de vedere, iau naştere inhibiţii psihologice care ne împiedică să vedem obiectul atenţiei noastre dintr-o altă perspectivă” (N. n. – Ca să vedem şi ceea ce nu vrem să vedem şi, poate, ce trebuie!).

Lucrurile opuse nu sunt diferite

„Toate interpretările noastre depind de experienţa trecută, dar, în măsura în care memoria ne poate ajuta în procesul gândirii, ea ne poate şi stânjeni. Ne formăm adevărate «pete oarbe» pentru neobişnuitul care pare improbabil, dar care constituie izvorul cel mai bogat al marilor descoperiri, precum şi sursa unor posibile erori demult cunoscute:

1) Lucrurile opuse nu sunt diferite. Aproape nimeni nu va ridica obiecţii la afirmaţia că lucrurile opuse sunt aproape tot atât de diferite unul de altul, cât pot fi de deosebite două lucruri oarecare. Nici un alt punct al pământului nu este mai îndepărtat de Polul Nord, decât antipodul lui – Polul Sud. Dacă dorim să răcim un obiect la o temperatură cât mai scăzută posibil, nimic nu ne-ar ajuta mai puţin decât dacă l-am încălzi la maximum. Cu toate acestea, şi în acest caz avem de-a face cu unul dintre acele fapte de la sine evidente, care sunt total false.

Polul Nord şi Polul Sud sunt într-un anumit sens cele mai îndepărtate puncte geografice; totuşi, în realitate seamănă foarte mult în multe alte privinţe. În mod similar, indiferent dacă încălzim sau răcim un obiect, trebuie să cunoaştem aceleaşi principii ale reglării căldurii. În general, modificările produse încălzire vor fi de acelaşi tip cu cele determinate de răcire, fiind opuse numai în ceea ce priveşte sensul lor. Aproape orice alt exemplu luat la întâmplare va ilustra această asemănare strânsă între lucrurile opuse. Negativul unei fotografii sau imaginea în oglindă a unui tablou sunt extrem de apropiate de original. Dacă începeţi să călătoriţi spre apus, cu cât veţi merge mai repede, cu atât veţi fi mai repede la răsăritul punctului de plecare.

O imagine în oglindă fără cusur este exact opusul originalului, şi totuşi ar fi greu de imaginat ceva mai asemănător cu originalul. Stereoizomerii sunt substanţe opuse aproape identice. Anestezia şi excitaţia pot fi produse de doze diferite ale aceleiaşi substanţe. Stimularea şi paralizarea unui muşchi pot fi determinate de grade diferite ale unui traumatism mecanic aplicat aceluiaşi nerv etc. Şi totuşi, istoria cercetării medicale ne arată că atitudinea mintală ambivalentă faţă de problema opuselor poate da naştere foarte uşor unor iluzii psihologice, care pot induce în eroare până şi pe cei mai mari maeştri ai observaţiei clinice…

Ori de câte ori formulaţi o teorie, amintiţi-vă că lucrurile opuse nu sunt foarte îndepărtate unul de altul. Adesea merită de luat în considerare posibilitatea interpretării datelor noastre într-un mod exact opus celui spre care am fi la început înclinaţi să-l dăm!”.

2) Extrem de sugestivă pentru ceea ce vrem să rememorăm este eroarea cunoscută sub denumirea de indicatorul pasiv. „Această eroare corespunde în mod esenţial cu «eroarea prin accident» din «Organon»-ul lui Aristotel. Ea este bine şi savuros ilustrată de eroarea fatală a celui care s-a hotărât să evite sifonul, deoarece acesta era singurul factor comun decelabil în toate băuturile care îi produceau tulburări!

3) Detaliile nesemnificative derutante – Factorul auxiliar reprezentând numai un partener pasiv şi tăcut al cauzei active. Detaliile nesemnificative care tulbură tabloul într-un mod pozitiv sunt încă şi mai apte de a produce confuzii. Ele joacă rolul acelor «red herrings», distrăgând atenţia de la problema propriu-zisă (autorul denumeşte, familiar, această categorie de erori «red herrings», expresie intraductibilă, provenind de la heringii afumaţi, cu al căror miros vânătorii anglo-saxoni îşi antrenează câinii). Expresia o foloseşte în sensul de distragere a atenţiei prin întrebări care suscită interes, dar fără nici o legătură cu subiectul în discuţie…”.

Când îţi asumi rolul de cercetător şi călăuzitor al semenilor tăi, cu modestie sau cu superbie rămâne de văzut, trebuie să-ţi asumi şi condiţia umilă de a fi la rândul cercetat de toţi oamenii cu care îţi interferezi viaţa sau lucrarea, într-un fel sau altul, căci nimeni nu poate realiza ceva durabil fără a trece prin şcoala aspră a veşniciei şi exigenţele tuturor cititorilor avizaţi: «Ad augusta, per angusta».

4) „Eroarea prin acumulare – În general, cu cât sunt mai puţine verigi intermediare între un agent şi organul-ţintă asupra căruia se acţionează, cu atât rezultatul este mai sigur şi reproductibil. Teoria cea mai simplă care poate explica un fenomen este şi cea mai bună, chiar dacă nu încearcă să explice toate aspectele ei;

5) Erorile de tehnică – Greşelile de concepţie, execuţie (N.n. – Şi evident, de interpretare) joacă un rol în toate etapele cercetării;

6) Erorile de logică – Îmi place să trag învăţăminte din umilinţele pe care trebuie să le îndur; de aceea, am încercat să analizez motivele posibile ale deficienţei mele în această privinţă. S-ar putea să nu fiu suficient de ager la minte. Se poate, de asemenea ca acest fel de argumentaţie să mă irite într-o asemenea măsură, încât să nu mă pot concentra asupra soluţiei. În sfârşit, este posibil să joace un rol simultan ambii factori…” (N. n. – Cel care îşi mărturiseşte cu atâta francheţe limitele este un geniu autentic al omenirii, laureat al premiului Nobel pentru medicină, referindu-se aici «la capcana semantică, deosebit de bine concepută, a paradoxului lui Zenon cu întrecerea dintre Ahile şi broasca ţestoasă», pe care n-a înţeles-o decât după ce i-a explicat-o limpede cineva).

Să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm!

Încă din anul 1994, lumea creştină şi nu numai, a mai primit o comoară duhovnicească inestimabilă datorată monahului Teoclit Dionisiatul („Dialoguri la Athos”), care în înţelegerea noastră ortodoxă, modestă şi întemeiată doar pe Adevăr, răspunde desăvârşit multora dintre întrebările existenţiale neliniştitoare sau, indirect, chiar aserţiunilor ştiinţifice, uneori nesigure, incontrolabile sau prea puţin dovedite, conivente cu ceea ce am încercat să comentăm în lumina Sfintei Predanii, într-un registru grav, prioritar, pe alocuri chiar urgent, dar nu panicat.

„Epoca noastră este prin excelenţă dialectică, dialogică. Instrucţia sporită, ridicarea nivelului culturii, mulţimea ideilor, crează tipuri dialectice. Oamenii sunt supuşi astăzi unei încercări înfricoşătoare. O mulţime de curente filosofice heteroclite, ca număr şi intensitate, îl revendică pe om. Toate sunt contestate. Confuzia, falsificarea, erezia, sub felurite forme au intrat şi în spaţiul Bisericii. Însuşi «satana cel ce se preface în înger al luminii» (II Cor. 11, 14) – «cel ce amăgeşte întreaga lume» (Apoc. 12, 9) – «răpeşte» continuu «oile» (Ioan, 10, 12) din Turma sfântă a Mântuitorului Hristos. Căci, dacă trebuie într-adevăr «să ne oprim şi să cunoaştem pe Dumnezeu» (Ps. 45, 10), urmează că tumultul, «grijile vieţii» din condiţiile vieţii contemporane şi răul inevitabil provocat sufletelor de «tulburarea patimilor» nu oferă prea multe speranţe ca să «cunoaştem pe Dumnezeu». Dimpotrivă, duc mai degrabă la disperare.

Desigur, Biserica lui Hristos nu încetează să evanghelizeze, să înveţe şi să împărtăşească harul prin Sfintele Taine. Dar, e nevoie să conlucreze şi omul. Iar omul trebuie ajutat. Unul dintre cele mai indicate mijloace, atât de apărare împotriva deselor şi repetatelor atacuri ale răului, cât şi pentru unificarea forţelor sufletului împrăştiate în lume, este rugăciunea numită dintr-un singur gând (monologistos). Valoarea acestei rugăciuni constă pe de o parte în uşurinţa ei (N. n. – O poate rosti oricine vrea), iar pe de altă parte în puterea ei, precum şi a iubirii, dulceţii şi străpungerii inimii.

Dar, dacă pentru fraţii din lume rugăciunea lui Iisus realizează cele două ţinte de mai sus, pentru Monahi ea formează punctul de pornire al unei lupte dumnezeieşti şi premisa unei vieţuiri şi teologii fără de sfârşit în dragostea lui Dumnezeu (…). De aceea, o rugăciune a noastră şi o dorinţă în Domnul este ca poporul nostru ortodox să regăsească rugăciunea inimii, pentru care s-au luptat mari Părinţi teologi, între care marele Sfânt Grigorie Palama, «vestitorul harului».

Primul lucru pentru a ne mântui e să ne sfinţim viaţa, să ne despătimim şi să ne unim cu Dumnezeu. Acesta e cel mai mare scop al vieţii noastre. După ce ne-am unit cu Mântuitorul Hristos, slujirea aproapelui vine de la sine. Dacă omul e robit de patimi, sufletul lui e întunecat şi nu poate lumina şi zidi pe alţii, pierdem suflete şi ne pierdem noi înşine mântuirea. Deci, întâi să ne curăţim pe noi înşine, apoi să luminăm şi să vindecăm pe alţii. Să ne silim să ne facem oameni duhovniceşti, deprinzându-ne nu doar cu nevoinţa trupească, ci şi cu cea a minţii. Aici, un singur sfat: «Să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm!»”.

În mistica ortodoxă răsăriteană, „nevoinţa minţii” înseamnă cu totul altceva decât „antrenarea” ei profană; Sfinţii Părinţi înţeleg prin această fericită nevoinţă, „curăţirea minţii până la capăt prin virtuţi”, fiindcă astfel ea „învaţă să cunoască raţiunile virtuţilor, făcându-şi din cunoştinţa întipărită de ele în mod dumnezeesc o faţă proprie; căci prin sine mintea este fără formă şi fără trăsături, având ca formă dobândită fie cunoştinţa în duh întemeiată pe virtuţi, fie neştiinţa produsă de patimi” (Părintele Dumitru Stăniloae – „Filocalia”, vol. 3).

Read more: Memoria Luminii (III) http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-43/item/546-memoria-luminii-iii/546-memoria-luminii-iii?showall=1#ixzz124KBgdwj

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: