Skip to content

Memoria Luminii (II)

11 October 2010

Scris de Ioan GÂNDU

Universul nu conţine nimic întâmplător

„Disecând fără milă materia şi încăpăţânându-ne să tăiem firul în patru, am sperat multă vreme că natura se compune dintr-un număr mic de «materiale», în căutarea cărora ne-am şi avântat. Dar iată că, în ciuda aşeptărilor noastre, evantaiul acestor «materiale» în loc să se strângă, s-a lărgit şi mai mult. Astfel ne găsim acum în faţa unui roi de «oni» efemeri, cu masă variată, şi ne este foarte greu să ştim care dintre ei contează, într-adevăr, în arhitectura lucrurilor.

Poate părea contradictoriu şi chiar absurd să compari succesiv ancheta noastră ba cu o explorare speologică, ba cu o disecţie de materiale de construcţii. În realitate, această dublă imagine este absolut valabilă. Dacă experienţa ne permite să descoperim efectiv o serie nelimitată de particule, suntem nevoiţi, atunci când dorim să aprofundăm comportarea lor, să renunţăm la noţiunile clare ale ştiinţei la scara noastră, şi să pătrundem, cu capul plecat, în bezna cea mai densă a metafizicii (N. n. – Ştiinţa poate furniza la nesfârşit date noi, precise şi tot mai uimitoare despre structurile materiale şi relaţiile lor intime, oricât de subtile, dar nu poate spune nimic esenţial despre provenienţa lor dumnezeiască!).

Exact! Ne închipuim că înaintăm pe solul ferm al cunoaşterii pozitive, şi când acolo ne şi aflăm pe teritoriul alunecos al gândirii pure! Dovadă că nici măcar nu suntem în măsură să spunem ce este, la drept vorbind, o particulă (…) Pe scurt, trebuie să constatăm că graniţa dintre o particulă adevărată şi o simplă stare trecătoare a sa este confuză şi schimbătoare. (…) Împotmolirea progresivă a savanţilor care sondează materia la această adâncime, arată că după un număr de ani de înaintare extrem de rapidă, ei au nevoie, pentru a merge mai departe, să-şi revizuiască instrumentarul raţional şi să-şi asigure o nouă bază de pornire. Căci nu este oare acest lucru semnificativ? – pentru a încerca să facă faţă unor dificultăţi de genul celor amintite, ei sunt nevoiţi să recurgă la invenţii pe cât de metafizice, pe atât de empirice, cum ar fi noţiunea de «stranietate»! (N. n. – «Stranietatea» nu este deloc o noţiune ştiinţifică, ci doar o metaforă convenabilă prin care ştiinţa încearcă să depăşească un impas real, în lumea particulelor din infinitul mic, întrucât o explicaţie speculativă, oricât de ingenioasă, nu înseamnă decât o altă înţelegere amânată! Poate era mult mai corect şi onest să se folosească noţiunea de comportament atipic sau, pur şi simplu, inexplicabil, pentru acele particulele cu «evoluţie stranie» din infinitul mic…).

“Înafara oricăror îndoieli: «La originea Creaţiei nu există evenimente întâmplătoare, nu există hazard, ci o ordine cu mult superioară tuturor celor pe care putem să ni le imaginăm, ordinea supremă la scara totului, care reglează constantele fizice, condiţiile iniţiale, comportamentul atomilor şi viaţa stelelor. Puternică, liberă, existentă în infinit, tainică şi necesară în spatele fenomenelor, foarte sus deasupra Universului, dar prezentă în fiecare particul㻓(Părintele Dumitru Stăniloae).

«În spatele apariţiei universului există un principiu organizator (o forţă organizatoare) transcendentă materiei, care pare a fi calculat totul, să fi elaborat totul cu o minuţiozitate inimaginabilă. Fiindcă, Universul nu conţine nimic întâmplător, ci doar diferite forme ale organizării cărora noi trebuie să le descifrăm ierarhia. Oare vă voi provoca o mirare – spune filosoful şi fizicianul francez Jean Guitton – dacă voi conchide că această stare de perfecţiune pusă la originile Universului mi se pare că aparţine lui Dumnezeu?»” (N. n. – Şi tot el afirma că «în spatele zidului lui Planck se ascunde o formă a energiei primordiale, de-o forţă nelimitată», pe care mulţi oamenii de ştiinţă mai mult şi-o închipuie decât o pot concepe, ceea ce ne dovedeşte că mintea omenească are o limită peste care nu poate păşi decât cu ajutorul teologiei şi misticii ortodoxe. Făcând încă un salt în timp, trebuie să recunoaştem cu toţii, cum ştiinţa luminată de Dumnezeu a adus, într-adevăr, multe binefaceri omenirii, dar tot ea, sub influenţa forţei obscure a universului a adus planeta în pragul autodistrugerii, ţinându-i pe toţi locuitorii planetei, credincioşi, necredincioşi sau rău-credincioşi cu sufletul la gură!).

Prăpastia din ştiinţă, şanţul din ignoranţă

„Numărul imens al datelor pe care le posedăm astăzi asupra omului constituie un obstacol (N. n. – Major) la întrebuinţarea lor. Cunoaşterea noastră, pentru a fi de folos, trebuie să fie sintetică şi concisă. De aceea, autorul acestei cărţi n-a avut intenţia să scrie un tratat al cunoaşterii de noi înşine. Căci un asemenea tratat, chiar foarte concis, s-ar compune din mai multe duzini de volume. El a vrut numai să facă o sinteză inteligibilă pentru toţi. S-a străduit, aşadar, să fie scurt, să contracteze într-un spaţiu mic un număr mare de noţiuni fundamentale. Şi totuşi, să nu fie elementar. Să nu prezinte publicului o formă atenuată sau puerilă a realităţii. S-a ferit să facă o operă de vulgarizare ştiinţifică. El se adresează atât învăţatului, cât şi ignorantului (N. n. – Adeseori, observăm cu toţii, îngrijoraţi şi neliniştiţi, cum prăpastia născută dintr-o ştiinţă fără conştiinţă este cu mult mai primejdioasă decât şanţul născut dintr-o conştiinţă fără ştiinţă! Singura mângâiere reală şi mântuitoare în toate epocile istorice, cu atât mai mult în epoca noastră, este credinţa dreptslăvitoare trăită şi asumată în mod luminat).

Bineînţeles, el îşi dă seama de greutăţile inerente îndrăznelii unei asemenea întreprinderi. A încercat să închidă omul, în întregimea lui, în paginile unei cărţulii. Fireşte, n-a izbutit pe de-a-ntregul. El ştie bine că nu va satisface pe specialişti, care sunt, fiecare în subiectul lui, mult mai învăţaţi decât el, şi îl vor găsi superficial. Nu va satisface nici măcar publicul nespecializat, care va întâlni în această carte prea multe amănunte tehnice. Totuşi, pentru a dobândi o idee mai precisă de ceea ce suntem, trebuie schematizate datele ştiinţelor particulare. Şi descrise în trăsături largi mecanismele fizice, chimice şi fiziologice care se ascund sub armonia gesturilor şi gândurilor noastre. O încercare stângace, în parte neizbutită, face mai mult decât lipsa oricărei încercări.

Necesitatea practică de a reduce la un volum mic ceea ce cunoaştem despre fiinţa omenească, a avut un grav neajuns. Acela de a da o înfăţişare dogmatică unor propoziţiuni, care nu sunt altceva decât concluziile unor observaţii şi experienţe. De multe ori au trebuit să fie rezumate, în câteva cuvinte sau în câteva rânduri, lucrări care au absorbit ani de zile atenţia fiziologilor, a igieniştilor, a medicilor, a educatorilor, a economiştilor, a socio­logilor. Aproape fiecare frază din această carte este expresia muncii unui savant, a cercetărilor lui migăloase, câteodată chiar a vieţii lui întregi închinată studiului unui singur subiect. Din cauza limitelor pe care şi le-a impus, autorul a rezumat într-un chip prea sumar uriaşe îngrămădiri de observaţii. A dat astfel descrierii faptelor forma unor aserţiuni. De aici şi aparenţa unor inexactităţi. Cea mai mare parte a fenomenelor organice şi mintale au fost tratate în chip foarte schematic. Astfel, lucruri diferite se găsesc grupate împreună. Tot aşa, văzute de departe, diferite planuri ale unui masiv de munţi se confundă. Să nu se uite, deci, că această carte exprimă numai aproximativ realitatea. În schiţa unui peisaj nu căutăm amănuntele conţinute într-o fotografie. Scurtimea expunerii unui subiect imens dă naştere la lipsuri inevitabile (N. n. – Lungirea peste măsură a aceluiaşi subiect conduce spre alte neajunsuri şi mai mari!).

Conştiinţa urmează căi tainice

Înainte de a începe această lucrare, autorul şi-a dat seama cât e de dificilă şi aproape imposibilă. A întreprins-o numai pentru că cineva trebuia s-o întreprindă. Pentru că omul nu mai e astăzi în stare să urmeze civilizaţia pe calea pe care s-a angajat. Pentru că pe această cale el degenerează. Fascinat de frumuseţea ştiinţelor materiei inerte, el n-a înţeles cum corpul şi conştiinţa lui urmează legi mai obscure (N. n. – Noi le-am zice tainice, cu un cuvânt străvechi, luminos, clar, ziditor şi proniator, fiindcă obscuritatea presupune întotdeauna întunecime, nedesluşire, nelămurire, nelinişte, neînţelegere, ceva greu sau imposibil de priceput), dar tot atât de inexorabile ca şi cele ale lumii siderale. Şi că nu poate să le înfrângă fără pericol. Trebuie, deci, neapărat să ia cunoştinţă de relaţiunile necesare care îl unesc cu lumea cosmică şi cu semenii lui.

Precum şi de relaţiunile dintre ţesuturile şi spiritul lui. Într-adevăr, omul e mai presus de toate (N. n. – Numai în cazul unei vieţi autentic hristocentrice, slujitoare, morale şi responsabile, altfel coboară sub nivelul necuvântătoarelor, prin autonomism, apostazie şi nihilism). Odată cu degenerescenţa lui, frumuseţea civilizaţiei noastre şi chiar măreţia universului s-ar stinge (N. n. – Rilke, unul dintre cei mai mari Poeţi ai lumii a scris un vers tulburător: «Ce-ai să Te faci, Doamne, dacă mor?», dar Mântuitorul Hristos ne răspunde tuturor dumnezeieşte:„Nu vă temeţi, voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor!”). Pentru astfel de motive a fost scrisă această carte. A fost scrisă, nu la ţară, în linişte, ci în mijlocul îmbulzelii, zgomotului şi oboselii din New-York… Atenţia umanităţii trebuie să treacă de la maşini şi lumea fizică la corpul şi spiritul omenesc… La procesele fiziologice şi spirituale fără de care maşinile şi Universul gândit de Newton sau Einstein nu ar exista.

Această carte nu are altă pretenţie decât de a pune la îndemâna fiecăruia un ansamblu de date ştiinţifice cu privire la fiinţa omenească a epocii noastre. Mulţi caută să scape astăzi din sclavia dogmelor societăţii moderne. Pentru ei a fost scrisă cartea aceasta. Şi, de asemenea pentru îndrăzneţii care se gândesc la nevoia, nu numai a unor schimbări politice şi sociale, dar şi a unei răsturnări a civilizaţiei industriale, a înscăunării unei alte concepţii a progresului uman (N. n. – De atunci lucrurile s-au schimbat şi mai mult în rău, căci «sulul vremii» se tot strânge!). Cartea aceasta se adresează tuturor acelora a căror sarcină zilnică este educaţia copiilor, formarea sau conducerea omului” (dr. Alexis Carrel).

Această prefaţă, pentru o carte fundamentală de-acum aproape trei sferturi de secol, a fost scrisă cu modestia pilduitoare a unui geniu creştin, care înţelegea că ştie foarte puţin din tot ceea ce ar fi trebuit să ştie, cu un real vizionarism şi cu certe valenţe restauratoare, de care însă generaţiile următoare nu s-au folosit decât într-o măsură infimă. În mod evident, cusurul fundamental al celor mai substanţiale şi valoroase lucrări teologice, ştiinţifice, filosofice sau literare este generat de-o realitate crudă: de regulă, lucrările respective sunt citite de către cei care înţeleg deja problematica dezbătută (uneori chiar mai adânc decât autorii) şi deloc sau sporadic de către cei care nu o cunosc sau o refuză, din varii motive subiective şi obiective. De asemenea, mândria minţii ne împiedică adeseori să recunoaştem că alţii, înaintea noastră, miluiţi de Dumnezeu, au înţeles cu mai mult discernământ, ceea ce noi încă bâjbâim să sesizăm. Pe bună dreptate, s-a zis: înafara Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, nimic nou sub soare!

De altfel, în mod vădit, în faţa oricărui om de ştiinţă din orice timp, de orice valoare şi din orice domeniu, se deschid trei variante: a) Să ştie totul despre nimic; b) Să ştie nimic despre totul; c) Să ştie cât mai multe lucruri importante, precise şi utile în domeniul său de activitate, câteva lucruri esenţiale din alte domenii şi să aibă întotdeauna o idee coerentă călăuzitoare, de preferinţă atinsă de har. Primele două variante sunt evident absurde, iar ultima poate fi socotită pe deplin reuşită, numai în cazul în care Împăratul Vieţii o răsplăteşte cu cununa mântuirii, căci la ce i-ar folosi omului toată agoniseala materială sau chiar ştiinţifică şi culturală, dacă la urmă şi-ar pierde sufletul?

P. S. – Desigur, şi sinteza aceasta are toate neajunsurile recunoscute de Carrel, şi în plus limitele înţelegerii noastre teologico-culturale modeste, dar, probabil, şi meritul moral de readucere în prim-planul conştiinţelor tuturor cititorilor acestor pagini de suflet, sub o formă explicită, a cuvintelor Ecclesiastului, cu o valoare existenţială de avertisment general, mai cu seamă în această răscruce vădită a întregii umanităţi:

„Nu căuta ceea ce este mai presus de tine şi nu iscodi ceea ce este mai tare decât tine, ci gândeşte neîncetat la ceea ce Dumnezeu îţi porunceşte şi nu iscodi toate lucrurile Sale, căci nu-ţi este de folos de a vedea cu ochii tăi tot ce este ascuns! ”. Nu este deloc o simplă interdicţie formală şi premeditat descurajatoare, ci este în mod real o invitaţie luminată, cuprinzătoare, profund responsabilă şi profetică la smerita cugetare.

Dacă un grup de savanţi, intraţi într-un colaps moral, ar arunca planeta în aer, ceea ce noi credem că Dumnezeu nu va îngădui, acest final nu ar însemna şi capătul ştiinţei terestre? Şi dacă duhovnicii pe deplin luminaţi ai timpului nostru nu ar avea dragoste, oare nu zadarnică le-ar fi propovăduirea? Chiar şi pe treptele sfinţeniei, rămâne o mâhnire nobilă şi compătimitoare a celor care trăiesc deja în comuniune harică, şi anume aceea extrem de dureroasă, că printre cei mai înzestraţi oameni de pe pământ mulţi stau departe de Dumnezeu, ba chiar îi încalcă imprudent poruncile!

Cândva eminentul savant Du Bois Raymond, membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin,„unul dintre creatorii electrofiziologiei, şi unul dintre adversarii concepţiilor nematerialiste în ştiinţă”, rostea celebra formulă „Ignoramus et ignorabimus”, stabilind chiar nişte limite de netrecut ale ştiinţei (unele, desigur, depăşite), pe care numeroşi oameni de ştiinţă, contemporani cu el sau din zilele noastre, mult prea entuziaşti şi siguri pe atotpute­r­nicia ştiinţei lor autonomiste, au socotit-o desuetă şi nerealistă, uitând ceva esenţial şi decisiv pentru o înţelegere corectă a posibilităţilor impresionante ale ştiinţei, dar şi a unor limite şi pericole realist sesizate şi imposibil de ocolit ale cunoaşterii ştiinţifice: „Datele de care dispunem azi se referă la ceea ce omenirea a putut observa doar o mică perioadă de timp, în comparaţie cu durata extrem de mare a stării actuale a universului – şi nulă dacă ne raportăm la durata infinită a universului!”.

Până unde se pot extinde graniţele ştiinţei?

La Sfântul Clement Romanul aflăm un avertisment profund ziditor, prin care suntem preveniţi, ca „fiecare dintre noi, fraţilor, în tagma sa, să se facă plăcut lui Dumnezeu, în cucernicie, având conştiinţa curată şi să nu treacă dincolo de regula ştiinţei sale!”, avertisment luminat cu valoare de apoftegmă pe care cei credincioşi îl înţeleg în mod firesc, iar cei necredincioşi sau rău-credincioşi îl ignoră într-un mod la fel de natural, precum ignoră un copilaş avertismentul capului de mort, afişat pe capacul unui generator de curent cu înaltă tensiune. De aceea, se scrie în Psaltire, operă de adâncă şi nebiruită teologie dreptslăvitoare, insuflată în întregime de Duhul Sfânt împăratului psalmist şi prooroc David acum trei mii de ani:„Doamne, nu-mi socoti păcatele tinereţii şi ale neştiinţei mele…”.

Aşadar, în clipa în care un teolog creştin luminat şi cu viaţă hristocentrică reală sau un om de ştiinţă i-ar atrage atenţia unui savant vizionar, fie el şi genial înzestrat, mult prea entuziast şi neatent la urmările descoperirilor sale, că a trecut demult de graniţele ştiinţei sale (cazul tragic al lui Oppenhaimer este poate cel mai sugestiv, Einstein cerându-i fără succes să oprească realizarea primei bombe atomice!), acesta n-ar trebui să se supere plin de superbie, ci dimpotrivă, ar trebui să-i mulţumească cu recunoştinţă ocrotitorului său; după cum, un teolog sincer, dar fără deschideri reale faţă de realizările unei ştiinţe veritabile, luminată de Dumnezeu, n-ar trebui să se oţărăscă pe un autentic specialist dintr-un domeniu ştiinţific oarecare, care-i atrage atenţia acestuia, pe bună dreptate, că se foloseşte de multe dintre realizările ştiinţei chirurgicale contemporane, fără a intui măcar ce bagaj enorm de cunoştinţe complexe, precise, subtile, disciplinare şi interdisciplinare, trebuie să aibă şi ce asceză altruistă trebuie să-şi asume, de pildă un neurochirurg, pentru a-şi pune întreaga pricepere şi darul de la Dumnezeu în slujba salvării semenilor săi!

Ne aducem aminte de un stareţ, om evlavios de altfel, care le spunea sentenţios tuturor aspiranţilor la viaţa monahală, până la un punct pe bună dreptate, „să lase cu toţi diplomele la poarta mânăstirii”! Într-o zi, după ce reauzisem a nu ştiu câta oară replica cu pricina, l-am întrebat simplu, cuviincios şi interesat vizibil de subiect, ce să facă toţi cei care-şi lasă diplomele la poartă, cu toate cunoştinţele dobândite: să le lase şi pe acelea la poartă, căci Sfântul Antim Ivireanul, Cuviosul arhimandrit Sofronie, ucenicul Sfântului Stareţ Siluan, Cuviosul Serafim Rose, Sfântul Arhiepiscop Luca şi mulţi alţii nu au făcut deloc aşa, ci şi-au luat cunoştinţele în interiorul mânăstirilor şi al Bisericii, dând roade harice impresionante!? M-a privit atent, fără să se supere, apoi a murmurat şugubăţ: „Ai dreptate, fiule, stareţ mi-am căutat, stareţ mi-am aflat; de-acum le voi zice tuturor să lase numai diplomele la poartă, dar cunoştinţele să le folosească cu înţelepciune şi smerită cugetare îi interiorul mânăstirii!”. Am rămas prieteni apropiaţi până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, nădăjduind cu serioase temeiuri că ne vom reîntâlni, numai prin Mila lui Dumnezeu, în Împărăţia Luminii veşnic neînserată…

John C. Eccles, în sprijinul acestei faste rememorări, afirma fără cel mai mic echivoc: „Dumnezeu Care este atât de accesibil celui care ştie să iubească se ascunde celui care nu ştie decât să înţeleagă!”. Cu alte cuvinte, „a vedea fără a iubi înseamnă să priveşti în întuneric…”. Şi tot el preciza: „Sufletul omului este creat în chip tainic în laboratoarele lui Dumnezeu, căci numai El poate crea suflete; de aceea ştiinţa nu poate vorbi nimic despre alcătuirea lui…” (acest ultim cuvânt, citat din memorie).

Numai Creatorul poate crea suflete

Să judecăm obiectiv, o clipă, anomalia aceasta de gândire autonomistă şi „realizare ştiinţifică” denumită clonare:

1) Nu suntem în stare şi nu vom fi nicicând să creăm viaţă adevărată şi veşnică, în sensul evanghelic al creaţiei dumnezeieşti a lumii din nimic şi al aducerii de la nefiinţă la fiinţă, dar nici strict ştiinţific. Aceasta a făcut-o numai Bunul, Dreptul şi Milostivul Dumnezeu, Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute, şi este Taina Lui din veşnicie;

2) Luăm atunci o celulă gata creată, şi, folosindu-ne cu abilitate imorală tot de-o legitate biologică divină, obţinem prin clonare un nou organism „identic” cu primul. Dar oare este chiar identic? Nu cumva este vorba doar de-o formă de însufleţire biologică artificială, fără a avea suflet, pentru că numai Creatorul poate crea suflete, adevăr biblic pe care marele savant John C. Eccles îl recunoaşte întru totul!

3) „Însufleţirea” despre care vorbeam nu cumva este un surogat de creaţie şi o stratagemă cu ţintă demonică? Schimbând în mod arbitrar condiţiile fireşti de procreare şi naştere a organismelor umane vii, nu cumva procedăm ca ucenicul vrăjitor?

4) Pe ce criterii, de către cine, în ce condiţii (imorale sau amorale?) şi unde se face „selectarea” celor clonaţi, deci vrednici de a fi „selecţionaţi”?

5) Nu cumva acest scenariu dantesc, depăşind premoniţiile sumbre ale lui Orwell, este o nouă tactică a tatălui minciunii, care văzându-se alungat de către toţi creştinii luminaţi, cu rugăciunile de dezlegare ale Sfântului Vasile cel Mare, vrea şi el să fie „creator”, dar de fapt este doar un jalnic şi monstruos imitator, un damnat înger căzut şi amăgitor? Aşa de repede am uitat noi oamenii „purificarea” rasială şi demenţialele experienţe pe oameni ale lui Mengele, supranumit şi „îngerul morţii” sau, mai aproape de noi, ale „doctorului” De Vrie care a încercat pe „cobai” umani (deţinuţi vieţaşi), dar şi pe oameni naivi şi disperaţi o „inimă din plastic” , în întregime artificială?

Unii am uitat şi avertismentul extrem de actual al lui Bertold Brecht:„Cu vremea veţi descoperi tot ceea ce se poate descoperi, totuşi progresul vostru vă va îndepărta tot mai mult de umanitate; prăpastia între el şi voi poate deveni într-o zi astfel, încât la strigătul vostru de bucurie în faţa unei noi «cuceriri» să răspundă un ţipăt de oroare universală…” .Aducându-ne aminte mai des şi cuvintele lui Popei, poate vom cădea pe gânduri:„Apoi, cu modestie, fă-ţi din ştiinţă călăuză; / Întâi despoai-o de toată a sa de-orgoliu spuză, / Scoate din ea tot ce-i doar vanitate şi spoială / Sau fudulie semidoctă, sau trândăveală… / Şi vei vedea atunci cât de puţin rămâne / În slujba timpului trecut şi a celui ce-o să vină!”.

Desigur, astfel de formulări extrem de exigente, critice şi acrimonice îi pot deranja, irita şi nemulţumi la maximum doar pe cei care mimează teologia sau ştiinţa – şi nicidecum pe cei ce se străduiesc să le slujească exemplar, care trăiesc zilnic mâhnirea nobilă că nu reuşesc decât cu greu să urnească lucrurile în direcţia cea bună, iar atunci când le urnesc totuşi cu ajutorul lui Dumnezeu, veleitarii se grăbesc să le împotmolească iarăşi…

Văzând impasul în care omenirea a intrat atât din pricina împuţinării, aparente sau reale, a credincioşilor, în duh şi adevăr, devotaţi cu reală jertfelnicie credinţei dreptslăvitoare, sfinţitoare, slujitoare şi luptătoare, cât şi a proliferării, aparente sau reale, a celor care practică o ştiinţă fără conştiinţă, printr-un arhiereu ortodox (căzut din nefericire, la un moment dat, sub influenţa unor cercuri heterodoxe), ca un imperativ spiritual şi moral, s-au rostit aceste cuvinte-lumină: „Daţi-mi duhovnici adevăraţi şi voi schimba faţa lumii!”. După cum observăm, nu a zis daţi-mi regi, militari, politicieni, bancheri, matematicieni, fizicieni, biologi, medici, psihologi sau viitorologi, ci a cerut duhovnici adevăraţi, adică oameni cu viaţă sfinţită şi sfinţitoare, capabili să călăuzească toate sufletele, deci şi pe ale oamenilor de ştiinţă, către Dumnezeul Cel Viu şi în Prea Sfânta şi Dumnezeiasca Treime slăvit, căci omul în înţegerea teologică ortodoxă autentică este un microtheos, aşa cum a fost creat de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Sa, cu alcătuire dihotomică, suflet şi trup (la care se adaugă lucrarea harului), chemat la sfinţenie şi îndumnezeire, întru smerită şi luminată cugetare, dar şi trudă zilnică responsabilă, în comuniune tainică cu Trupul euharistic al Domnului nostru Iisus Hristos, Care cheamă în acest mod la mântuire întreaga Sa zidire, pe care o iubeşte cu o dragoste cotropitoare, mai presus de orice grăire.

În epoca noastră, la începutul celui de-al treilea mileniu, nu doar de oameni deştepţi avem nevoie, dar care cred în mod ciudat că „sărac cu duhul” ar însemna o slăbiciune a minţii, şi nu o simplitate arhetipală a trăirii (am îndrăzni să zicem că planeta este poate tixită de genii, binefăcătoare mai rar, malefice mai des!), ci de oameni capabili să-şi iubească semenii, precum ne-a iubit Logosul întrupat în istorie, Împăratul Vieţii, Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, Domnul Iisus Hristos, fiindcă cea mai puternică forţă din Universul văzut, dar şi nevăzut, este iubirea denumită de greci atât de inspirat agapis.

O iubire curată, sinceră, intensă, golită de orice interes egoist, stăruitoare, copleşitoare şi nebiruită, care-ţi inundă întreaga fiinţă într-o cotropitoare pace şi bucurie lăuntrică, într-o comuniune harică plină şi deplină, într-o înfrăţire duhovnicească reală cu întreaga zidire a lui Dumnezeu şi cu toţi semenii noştri, pe unii iubindu-i iar pe alţii doar miluindu-i, dar pe toţi îmbrăţişându-i într-o compasiune vie nepătimitoare sau într-o nepătimire adânc compătimitoare, pe cât posibil omeneşte, căci duhul este osârduitor, pe când trupul este întotdeauna mai neputincios…

Read more: Memoria Luminii (II) http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-42/item/533-memoria-luminii-ii/533-memoria-luminii-ii?showall=1#ixzz124GKsKx1

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: