Skip to content

IV. ACTUL RELIGIOS

11 October 2010

Scris de Nae IONESCU

Pentru motive pe cari o să le înţelegeţi mai târziu, nu am insistat ceva mai mult asupra afirmaţiei că este imposibilă o determinare numai imanentă, subiectivă a actului religios. Am arătat, precum aţi văzut, că actul acesta religios nu poate să fie conceput, nu poate să fie înţeles de noi şi nici nu poate să există în el însuşi, dacă se face abstracţiune de un obiect asupra căruia actul religios se raportează şi dacă anume nu se consideră acest obiect ca existenţă reală. Am recunoscut însă, către sfârşitul prelegerii, că numai o determinare obiectivă a actului religios, şi anume că numai elementele obiective nu sunt suficiente pentru precizarea întru înţelegerea structurală a actului religios. Spuneam că, fără îndoială, punctul de greutate al cercetărilor acestora trebuie să cadă pe latura imanentă a acestui proces, în acelaşi timp, însă, făceam deosebirea, sau stabileam cel puţin în intenţie, că nu trebuie să se confunde această cercetare, această latură imanentă a actului religios cu o cercetare propriu-zis psihologică.

Perspectiva filosofiei religiei şi cea psihologică

Problema aceasta este una dintre cele mai însemnate în filosofia religiei, pentru că rezolvarea ei îndreptăţeşte sau, în sfârşit, condiţionează însăşi posibilitatea de existenţă şi posibilitatea de constituire a disciplinei acesteia asupra filosofiei religiei

În adevăr, spuneam altă dată că dacă actul religios nu este decât un act psihologic oarecare, atunci evident că filosofia religiei, cel puţin în acest capitol, devine o psihologie religioasă; sau, cum am spune cu alte cuvinte, o psihologie, o cercetare a sufletului omenesc în momentul de viaţă religioasă a acestui suflet, dar o cercetare făcută în acelaşi cadru şi pe acelaşi plan cu cealaltă cercetare de psihologie obişnuită.

Sunt foarte multe lucrări în materie de filosofie a religiei cari procedează aşa; sunt, adică, cercetări cari stabilesc anumite facultăţi ale sufletului omenesc.

D-voastră ştiţi că această problemă a facultăţii sufletului omenesc a fost ieşită din modă în veacul al XIX-lea. Orice psiholog care voia să fie modern şi ştiinţific, de câte ori auzea cuvântul „facultate” zâmbea cu milă. „Facultăţi” sau „psihologie a facultăţilor sufletului omenesc” erau de un medievalism aşa de înjositor, încât orice om binecrescut trebuia să se întoarcă cu scârbă. Se pare încă că, de la începutul veacului al XX-lea, a început să se vorbească în psihologie iarăşi de facultăţi, cari, însă, de data aceasta, însemnează grupe de funcţiuni sufleteşti (digresiunea aceasta poate să vă intereseze şi în legătură cu alte studii); grupe de funcţiuni sufleteşti în înţelesul că psihologia experimentală sau psihologia ştiinţifică, care încercase să reducă viaţa sufletească la un proces de analiză a elementelor psihice, această psihologie nu a izbutit să explice anumite fapte sufleteşti de un ordin ceva mai complicat; adică, în psihologie complicat nu se reduce la simplu, ci complicatul are o formă structurală de sine stătătoare. Vasăzică, psihologia mult mai rafinată a veacului al XX-lea a ajuns la concluziunea că faptele sufleteşti nu se reduc pur şi simplu la fapte elementare sufleteşti, dar că sunt unităţi de sine stătătoare, cari trebuiesc considerate şi studiate în ele însele.

Vasăzică, odată cu introducerea, sau cu reintroducerea „facultăţilor” în domeniul psihologiei, unii dintre cercetătorii acestui domeniu al filosofiei religiei au crezut că pot descoperi, în afară de facultatea noastră de a judeca, în afară de facultatea noastră de a gândi, de a simţi, de a cunoaşte etc., au crezut că pot descoperi şi altă facultate, anume facultatea aceasta religioasă, de a trăi un obiect în afară de noi, într-un plan oarecare de cunoaştere – obiect care se cheamă Dumnezeu. O facultate, deci, între celelalte facultăţi, pe acelaşi plan de realităţi, în cadrul vieţii cunoştinţelor obiective.

Punctul acesta de vedere ar fi poate îndreptăţit la prima vedere, dacă nu am constata că, totuşi, actul religios şi viaţa religioasă trebuie să fie propriu-zis altceva decât o facultate sau rezumatul unei facultăţi a vieţii noastre sufleteşti în genere; şi anume, noi avem o facultate de a gândi, o facultate de a simţi, o facultate de valorificare a lucrurilor bune sau rele etc.; dar, alături de toate aceste facultăţi cari, în totalitatea lor, formează un organism, o unitate care ar fi unitatea de cunoaştere a sufletului nostru, în această unitate nu putem să introducem propriu-zis şi actul religios şi viaţa religioasă, pentru un motiv foarte simplu. Există o facultate de a cunoaşte, dar există şi o facultate a noastră religioasă de a cunoaşte. Vasăzică, cunoaştem, şi cunoaştem sub raportul religiunii; simţim, şi simţim sub raportul religiunii; valorificăm în domeniul cunoştinţei, dar valorificăm şi din punct de vedere religios; şi, ceva mai mult, trăim, avem o anume activitate în viaţă şi avem o activitate specifică, regulată după principii luate tot din domeniul religios. Vasăzică, actul religios, în cazul acesta, nu mai este pur şi simplu, nu se mai poate încadra pur şi simplu în celelalte facultăţi ale sufletului omenesc, ci formează oarecum o lume aparte, a sa proprie. Ei bine, tocmai această lume proprie, constituită de totalitatea actului religios este problema pe care trebuie s-o considerăm, încercarea noastră trebuie să meargă în primul rând spre stabilirea acestei afirmări precise: dacă credem că se poate constitui o disciplină a filosofiei religiei, atunci trebuie să-i găsim domeniul aparte în care ea lucrează, în care există. Deci, aceasta este problema centrală, fundamentală.

Vă făgăduisem să vă fac o expunere, ceva mai amănunţită, a câtorva dintre problemele filosofiei religiei – câte se vor putea face -, între altele şi pentru motivul că aş dori ca în faţa d-voastră să se perinde problemele aşa cum ele au luat naştere din necesitatea constituirii într-un corp de doctrină. Vasăzică, ceea ce ne interesează aci, în afară de precizările sistematice, teoretice, este şi drumul pe care-l urmăm pentru ca să ajungem la diferitele adevăruri şi să expunem cu suficienţă fundarea diferitelor adevăruri. Vasăzică, din acest punct de vedere şi păstrând acest punct de plecare, vreau să fac astăzi un fel de analiză a drumului pe care avem să-l urmăm.

Actul religios – constituent al conştiinţei

Problema care ni se pune am precizat-o adineauri: anume, să stabilim dacă există ceva specific religios şi ce anume există ca specific religios, întru cât este îndreptăţită existenţa unei filosofii a religiunii alături de psihologie; cari sunt factorii cari, adunaţi la un loc, constituiesc un domeniu aparte, care nu poate să fie tratat decât într-un anumit cadru şi cu anumită metodă, care diferă de cadrul psihologiei, şi metoda psihologică propriu-zisă. Aceasta este problema.

În primul rând, trebuie să stabilim că nu avem de-a face cu anumite fapte sporadice, ceea ce se întâmplă o dată să nu se mai întâmple a doua oară, ceea ce a încetat într-un anumit moment. Dar în sine, în afară de orice consideraţiuni, în timp şi spaţiu, aceasta nu poate să constituie propriu-zis material pentru o disciplină aparte.

Indicam în lecţiunea trecută şi repet şi astăzi: pentru ca disciplina aceasta a filosofiei religiei să se poate constitui, noi trebuie să dovedim că actul religios, adică esenţa însăşi a vieţii religioase, actul acesta este constitutiv[*17] conştiinţei umane în genere. Vasăzică, un punct pe care trebuie să-l dovedim este că actul religios este constitutiv conştiinţei umane.

Acesta poate să fie un procedeu necesar, dar nu este încă suficient. Ce înseamnă constitutiv conştiinţei umane în general? Sunt şi alte acte, tot aşa de constitutive; de pildă, actul de gândire. Dacă actul religios este constitutiv, aceasta însemnează că el există propriu-zis şi mai înseamnă că el nu se poate să nu existe, că un prim material îl avem, există în viaţa noastră. Aceasta nu înseamnă însă că el este determinat şi determinarea lui reclamă nevoia de a fi tratat într-un domeniu aparte. Vasăzică, faptul constituirii conştiinţei umane, a actului religios este o condiţiune necesară, dar nu este o condiţiune suficientă. Ceea ce trebuie să facem imediat după aceasta este să căutăm, să urmărim şi să găsim ceva care să deosebească acest act religios constitutiv al conştiinţei umane de alte acte, şi ele constitutive ale conştiinţei umane, dar cari sunt tratate în psihologie. Vasăzică, trebuie să căutăm o anumită calitate a conştiinţei umane, care să nu fie împlinită decât tocmai de acest act religios. Şi atunci, ne gândim la ce este actul religios în el însuşi; ne gândim, de pildă, la faptul pe care-l indicam de asemenea, că actul acesta religios păstrează toate caracterele actului – se ştie din psihologie ce este un act, spre deosebire de un fapt – în general, adică are şi caracterul intenţional, se raportează la ceva din afară, dar constatăm că acest act are nevoie de un obiect în afară, în afară de el, care obiect este absolut.

De unde, atunci, necesitatea actului religios? Din faptul că conştiinţa umană, care i se opune sau care se opune obiectului absolut din afară, este finită. Prin urmare, spre deosebire de celelalte acte sufleteşti, actul religios este actul unei conştiinţe finite. Din caracterul finit al fiinţei rezultă actul religios. Pe când un act de conştiinţă oarecare, actul de gândire pur şi simplu, nu presupune finitatea, mărginirea conştiinţei umane, actul religios presupune această finitate, prin opoziţiunea conştiinţei la obiectul din afară care este absolut. Obiectele din afară, în celelalte acte intenţionale, nu sunt absolute, nici în valorificarea estetică, nici în cea morală, obiectele nu au un caracter absolut. Numai în actul religios obiectul asupra căruia intenţionează acest act, la care se raportează intenţional actul religios, singur obiectul acesta este absolut. Deci, din necesitatea conştiinţei umane finite rezultă actul religios.

Prin urmare, începem să creăm un fel de specificitate a acestui act.

Dar, în legătură cu aceasta, actul, şi într-un caz şi-n altul, am spus, are ceva mai mult: acte cari au un caracter tranzient, adică ies din însuşi individ şi se îndestulează, se realizează prin prinderea, prin stăpânirea a ceva din afară de conştiinţa umană; aceasta însemnează că actul acesta religios seamănă oarecum cu ceea ce numim noi, în psihologia obişnuită, dorinţă şi necesitate. Într-o dorinţă noi vedem iarăşi un act sufletesc a cărui realizare nu se întâmplă decât prin stăpânirea, într-un fel sau altul -stăpânire nu înseamnă numaidecât stăpânire fizică -, a obiectului care este ţel, care este intenţionat, la care se raportează intenţional actul nostru.

Dar, spuneam adineauri, Dumnezeu, în actul religios, este absolut, şi spuneam, actul religios se defineşte prin aceea că conştiinţa religioasă este o conştiinţă finită – prima determinare sub raportul conştiinţei.

A doua determinare urmează imediat după aceasta, şi anume, este în legătură cu obiectul. Obiectul este esenţialmente deosebit de toate celelalte obiecte, de toate celelalte ţeluri ale actelor sufleteşti. Eu nu soluţionez nimic, indic deocamdată numai calea pe care o s-o urmăm, lucrurile acestea o să le tratăm deosebit.

În fine, a treia, cari sunt deosebirile determinate de obiectul către care tinde actul sufletesc. Vasăzică, deosebirea esenţială a conştiinţei religioase de conştiinţele celelalte, deosebiri esenţiale ale obiectului care îndestulează actul religios de obiectele celelalte.

Cum se întâmplă faptele în actele obişnuite, în viaţa sufletească obişnuită? Există o înlănţuire, aş zice cauzală, un fel de cauzalitate între actele sufleteşti; toate se înseriază într-o anumită ordine, care ordine e stăpânită de anumite legi – legi cari se pot studia cu mijloacele noastre de cunoaştere obişnuită. Vasăzică, în domeniul acesta al faptelor sufleteşti obişnuite există cauzalitatea aceasta pe care noi o numim cauzalitate psihică, în domeniul celălalt, nu se pot explica propriu-zis faptele numai prin această cauzalitate psihică; iar pe de altă parte, este ciudat că nu se pot explica nici printr-un fel de teleologic. Adică, faptul religios este el născut dintr-o necesitate propriu-zisă a vieţii noastre? Dacă ar fi născut dintr-o necesitate a vieţii noastre, atunci ar fi foarte simplu: ar fi o explicare mecanică, de ordin cauzal, o explicare teleologică. Faptul cutare se întâmplă în scopul cutare.

Eu cred că se poate dovedi, în legătură cu ceea ce spun, că faptul religios nu rezultă din necesităţile noastre biologice -punct foarte important, a cărui dezvoltare o să ne arate o mulţime de secrete ale vieţii religioase -; faptul acesta religios are – cum aş spune – un fel de legiferare proprie, care legiferare proprie provine din aceea că el constituie un alt plan de realitate, se mişcă în alt plan de realitate, în realitatea vieţii. Nu ştiu dacă este clar ceea ce spun. Eu plec de la un fapt, anume că, de câte ori încercăm să ne explicăm fapte de viaţă religioasă, fără ieşiri din cadrul obişnuit al vieţii, simţim numaidecât un fel de repulsiune, zicem, e absurd, nu poate să existe aşa ceva! Mi-aduc aminte de adagiul credo quia absurdum[*18], este culmea absurdităţii. Cred un lucru, pentru că este absurd, cu toate că este absurd. Este de neconceput o asemenea afirmaţie şi totuşi există. Cum se explică? Ar fi foarte simplu să spunem: omul care a făcut această afirmaţie nu e în toate minţile. Nu este aşa. Aceasta nu reprezintă propriu-zis o afirmaţie, o afirmare a unei credinţe, ci este o întreagă mentalitate. Şi atunci, emitem ipoteza: este probabil că există un alt plan de realitate, în cari legile obişnuite ale vieţii noastre sufleteşti, adică aşa-numita cauzalitate psihică nu mai este valabilă, legile acestea nu mai sunt valabile.

Vasăzică, nu numai că conştiinţa religioasă este separată, este altfel decât cea obişnuită, nu numai că obiectul din afară este aci altfel decât celelalte obiecte obişnuite din afară, la celelalte acte sufleteşti, dar înşirarea actelor acestora sufleteşti constituie, prin ea însăşi şi în totalitatea ei, un domeniu separat, aparte, cu o altă legiferare, proprie.

Actul religios ca act noetic

Încă o cale pe care o indic eu, pe care se poate constitui acest domeniu de sine stătător al faptului religios şi, în sfârşit, ultima, pleacă tot de la act în genere, dar constată că actul religios face parte dintr-o anumită categorie de acte. El nu este propriu-zis un act psihologic, ci un act noetic. Ştiţi ce sunt actele noetice: actele sufleteşti ce constituiesc grupa actelor valabile în logică, sau grupa actelor valabile în estetică, sau grupa actelor valabile în morală – toate constituiesc aşa-numitele acte noetice. Vasăzică, şi viaţa religioasă este tot un act noetic. Şi atunci, nu cumva este el de aceeaşi natură cu celelalte acte noetice şi nu cumva actul acesta religios noetic rezultă din combinaţiunea diferitelor acte noetice sufleteşti? Şi dacă nu rezultă din aceasta, dacă nu este un rezultat al îmbinării acestor diferite acte sufleteşti, atunci ce este el?

Căi pentru constituirea fenomenologiei religiei

Dacă rezumăm în ce constă sau la ce se reduc punctele acestea înfăţişate d-voastră şi cari, fiecare, reprezintă drumuri de urmat în căutarea adevărului pe care voim să-l stabilim aci, o să vedeţi că, pentru ca să ajungem la constituirea acestei discipline a fenomenologiei religiunii, cum îi spuneam în lecţiunea trecută, întrebuinţăm trei căi deosebite, şi anume (ordinea lor este indiferentă)

Întâi vrem să stabilim dacă în adevăr actul sufletesc este constitutiv conştiinţei umane în genere, adică dacă actul acesta sufletesc religios este trăit de universalitatea omenirii, şi anume trăit cu necesitate; în al doilea rând, trebuie să vedem dacă actul acesta sufletesc este de sine stătător, formând un grup aparte, şi dacă el se deosebeşte suficient de toate celelalte acte sufleteşti, aşa de suficient încât el să îndreptăţească constituirea unei ştiinţe aparte; al treilea, dacă în cadrul acestui domeniu aparte există o legiferare, există legi speciale şi caracteristice.

Deci, pentru studierea actului religios şi în acelaşi timp -vedeţi că lucrurile acestea merg toate paralel – pentru constituirea fenomenologiei religioase, trei sunt problemele fundamentale: universalitatea actului sufletesc, specificitatea actului sufletesc şi specificitatea legiferării sau a legilor actului sufletesc. Acestea vor forma obiectul următoarelor trei lecţiuni.

Partea suspectă a cursului

Dacă vom ajunge să constituim pe această cale o filosofic sau o fenomenologie a religiunii, vă daţi seama imediat că ea va avea două calităţi sau două caractere: va indica propriu-zis, va fi cheia pentru ceea ce este în adevăr constitutiv în viaţa religioasă a omenirii, dar în acelaşi timp va fi cheia unei norme de măsurătoare pentru ceea ce este propriu-zis viaţa religioasă şi ceea ce nu este viaţa religioasă. Fenomenele religioase sunt foarte variate în ele însele şi într-un fenomen de viaţă religioasă se amestecă de multe ori o mulţime de elemente. Dar prin expresiunea aceasta, pe care încercăm să o dăm nu numai actului religios, dar şi actelor psihice obişnuite, vom avea un fel de normă, de măsură, ca să ştim întotdeauna ce este religiozitate pură şi ce nu este. Aci începe însă partea suspectă a întregului curs. De aceea, vreau să vă atrag atenţia de la început. Dacă noi, la cercetările cari vor urma, vom avea în vedere numai anumite acte religioase, adică acte religioase cari trăiesc în cadrul unei anumite concepţiuni religioase, atunci evident că criteriile de apreciere pe cari le vom scoate vor fi valabile numai pentru acea religiune; dacă însă metoda noastră va fi îndeajuns de obiectivă, atunci rezultatele la cari vom ajunge ne vor da dreptul să spunem: această religie este adevărul pur, [întrucât este] lipsită de orice elemente extrareligioase; cealaltă religie nu este pură, deoarece nu este lipsită de orice elemente extrareligioase.

Adică – şi aceasta este foarte important de reţinut -, mergem spre constituirea unei fenomenologii a religiunii, care în acelaşi timp ne va da dreptul să judecăm toate formele de viaţă religioasă existente sub raportul purităţii religiozităţii lor. Aceasta însemnează, însă, că desfăşurarea de mai târziu a întregii teorii poate să aibă şi un caracter polemic cu diferite religii existente azi.

Read more: IV. ACTUL RELIGIOS http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-33/item/382-iv-actul-religios#ixzz123EJyRLv

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: