Skip to content

ÎNVĂŢĂTURA STAREŢULUI TADEI

11 October 2010

Scris de Ciprian VOICILĂ

De câţiva ani pe piaţa de carte duhovnicească apar publicaţii de „psihoterapie ortodoxă”. Printre ele lucrarea Mitropolitului Hierotheos Vlahos, intitulată simplu „Psihoterapie ortodoxă”, a devenit un reper pentru acest tip de abordare a bolilor sufletului. Pentru că despre asta este vorba: călugări, psihiatri, psihologi se întâlnesc într-un elan interdisciplinar ca să demonstreze că bolile psihice nu au întotdeauna cauze neuro-fiziologice, ci au la bază păcatele personale sau moştenite ereditar. Concluzia se impune de la sine: dacă ne vom lepăda de păcate, ne vom însănătoşi sufleteşte şi trupeşte.

Această direcţie terapeutică este în concordanţă perfectă cu Tradiţia Bisericii şi cu Sfânta Evanghelie. Minunile şi vindecările pe care le face Iisus sunt însoţite de îndemnul „du-te şi să nu mai păcătuieşti ca să nu îţi fie ţie mai rău”.

Cartea despre care o să vă vorbesc intră profund în tainele relaţiei dintre mintea şi sufletul nostru. Volumul propriu-zis este o antologie de interviuri, predici, „capete de învăţătură” ale Stareţului Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa din Serbia. Părintele Tadei s-a născut în 1914 într-o familie evlavioasă de ţărani. Pentru că se naşte prematur, la şase luni, va fi un copil bolnăvicios. Mama îi moare la scurt timp după naştere şi va fi crescut de mai multe mame vitrege care manifestau plăcerea sadică de a-l snopi adesea în bătaie. Această perioadă grea Părintele Tadei o rezumă în câteva cuvinte: „Când eram mic, eram slab şi neputincios. Adesea îmi spuneau acasă: Nu eşti bun de nimic. Uită-te la Miladin (un băiat de vârsta mea) cum îl ajută pe tatăl lui, iar tu mănânci pâine zadarnic. Mă dureau cuvintele acestea. Aproape de casa noastră se afla un copac, şi adesea mă duceam acolo şi mă rugam la Dumnezeu să facă astfel încât să fiu şi eu de folos cu ceva”.

După ce termină şcoala primară şi Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ se îmbolnăveşte pe la 15-16 ani de pneumonie. Starea i se agravează pe zi ce trece. Medicii îi mai dau de trăit cinci ani. În faţa sfârşitului său inexorabil tânărul Toma ia decizia să îi slujească lui Dumnezeu în tot acest timp care i-a mai rămas. Mai întâi ajunge la Mănăstirea Gorniak. Un călugăr rus îl îndrumă spre mănăstirea Milkovo pentru că, îi spune el, călugăria „aşa cum o înţelegi tu, nu o vei găsi nicăieri în mănăstirile noastre. O astfel de rânduială există numai la ruşi, la mănăstirea Milkovo”. Prima ascultare pe care o primeşte la mănăstirea Milkovo este la baia cu aburi. „Am îndurat cu greu aburul acela, căci aveam plămâni slabi. A trebuit să mă plec la podea, unde nu era abur.” După moartea Staretului Ambrozie obştea se destramă. Iar cel care avea să devină Stareţul Tadei urmează un drum plin de încercări. La mănăstirea Gorniak este hirotonit, urmează şcoala de iconografie la mănăstirea Milkovo. După ce este arestat de două ori în timpul celui de-al doilea război mondial de nemţii care ocupaseră Serbia, Părintele Tadei este numit stareţ la Mănăstirea Vitovniţa, unde îi va înfrunta pe comuniştii care începuseră să controleze zona.

Acestea sunt doar câteva amănunte din viaţa exterioară a Stareţului. Importantă, extraordinară aş putea spune, pentru vremurile pe care le trăim este învăţăruta sa duhovnicească. De obicei, în cărţile duhovniceşti întâlnim ideea că pacea sufletească este roada rugăciunii. Mai întâi trebuie să te rogi, iar pacea va veni de la sine. Dimpotrivă, Părintele Tadei aşează ca piatră de temelie a rugăciunii pacea inimii. „Cel mai însemnat lucru este, cred, pacea inimii. Să nu vă tulburaţi sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea, liniştirea. Vălmăşagul gândurilor este starea duhurilor căzute (dracii, duhurile care au căzut de la Dumnezeu). Mintea noastră, aşadar, se cere să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălăşlui Dumnezeu Cel Unul. Dacă simţim o dispoziţie prielnică, putem întrerupe tăcerea inimii prin rostirea rugăciunii lui Iisus”. Pe lângă pacea inimii şi rugăciune, Stareţul accentuează pe felul în care stăm în faţa lui Dumnezeu: „Alături de paza liniştii inimii, deprindeţi-vă şi cu chipul în care şedeţi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să ai neîncetat în minte faptul că Domnul ne priveşte. Pe El trebuie să-l avem în cuget când ne trezim, când ne culcăm, la muncă, la masă sau când ne plimbăm. Domnul este pretutindenea şi în toate”.

Învăţătura Stareţului vine dintr-o îndelungată experienţă. Părintele Tadei era un om ca noi toţi, măcinat de nelinişte, frică şi întristare. Mărturiseşte despre sine că la începuturile vieţii călugăreşti întristarea îi sfâşia sufletul. „Frica pe care o aveam încă din copilărie mă chinuia iarăşi. Îmi era teamă că atunci când voi îmbătrâni nu voi fi mulţumit de mine, şi nu am putut avea tihnă niciodată”. Ca „remedii” folosea cântatul la armonică şi introspecţia. „Cel mai adesea îmi luam armonica, mă duceam în singurătate şi cântam. Am iubit dintotdeauna muzica, iar ea mi-a adus mereu mângâiere. Uneori mă întrebam în cuget: „Ce vrei? Ţi-e foame? Ţi-e sete? Eşti gol, desculţ, bolnav? Dumnezeu ne-a dat totul, ce mai vrei?” Şi totuşi, sufletul meu era mâhnit şi căuta ceva care să-l mângâie, dar nu era nimeni care să-i aducă alinare”.

Fiecare dintre noi experimentează continuu neliniştea individuală şi colectivă. Mass-media trăieşte din aceste surse de angoasă pe care ni le induce permanent. Buletinele de ştiri, ziarele, programele TV speculează nevoia de anxietate (creată artificial) pe care fiecare o avem în noi dar pe care nu o conştientizăm. Adevărul acestor rânduri îl trăim toţi şi fiecare dintre noi contribuim mai mult sau mai puţin la el: „Vedeţi voi înşivă cum în familie făurim înţelegere sau facem dezbinare după cum ne sunt gândurile şi dorinţele. Dacă stăpânul casei este copleşit de griji, gânduri sau de vreo greutate, prin aceasta el pricinuieşte tulburare nu numai lui, ci şi întregii sale familii. Toţi cei ai casei sunt mâhniţi, nu au pace, nici mângâiere”. Soluţia este simplă: „El (bărbatul) ca stăpân al casei, trebuie să răspândească bunătate şi să o împărtăşească tuturor celorlalţi din casă.”

Despre binele sau răul pe care ni-l facem nouă şi apropiaţilor noştri vorbeşte întreaga învăţătură a Avei Tadei. Suntem responsabili de gândurile pe care le întreţinem, iată un adevăr foarte greu de crezut pentru omul postmodern, obişnuit să relativizeze orice. Poate de aceea ne şochează relatarea acestei întâmplări. „Odată m-am mirat de cum doi părinţi credincioşi şi-au ucis fiul prin cugetele lor. Acest singur fiu al lor, copil credincios, din tinereţe crescut în acest duh, era de-a dreptul ca un înger, era de o bunătate neînchipuită. Odată a venit la el o fată din ţinutul lui să-i ceară ajutorul. Ea era însărcinată cu un bărbat oarecare, iar acum îl ruga pe acest tânăr s-o ia în căsătorie, căci părinţii şi fraţii ei sunt aspri şi dacă afla că e însărcinată, nu-i rămânea altceva de făcut decât să se omoare. El a încuviinţat să iscălească un astfel de contract de căsătorie, iar după ce se naşte copilul şi va începe să meargă, îndată băiatul va merge pe calea lui, iar fata pe a ei. Cum asta se întâmpla într-un sat mic, totul s-a aflat de îndată, iar mama lui nu a putut să îndure cele întâmplate, deşi tatăl spunea că este vorba de viaţa fiului lor şi nu a ei, dar aceasta nici nu voia să audă. „Nu vreau să-l mai văd viu”, obişnuia să spună. Aşa s-a şi întâmplat. În timp ce conducea o motocicletă, fiul lor a avut un accident, împreună cu un prieten. După ce s-a întâmplat aceasta, mama a venit la mine tristă şi mâhnită, iar eu i-am spus: „Tu ţi-ai omorât singurul fiu. Vezi cât de puternice sunt gândurile tale? Ai zis că nu mai vrei să-l vezi viu, şi asta s-a şi întâmplat.” „

La începutul articolului am spus că volumul „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa” este o carte de psihoterapie ortodoxă. Argumentul pe care îl invoc este următorul. Învăţătura Stareţului Tadei se întâlneşte cu tezele terapiei cognitive, un curent psihoterapeutic aflat în vogă în Occident. Pornind de la ideea că între evenimentele pe care le trăim şi emoţiile pe care le simţim se interpun propriile noastre idei despre acele evenimente, psihoterapia cognitivă dezvoltă o serie de metode prin care pacientul este învăţat să îşi conştientizeze gândurile şi să înlocuiască gândurile negative cu gânduri pozitive. În rezumat, adepţii psihoterapiei cognitiv-comportamentale susţin că „ tulburările de dispoziţie sunt provocate de un limbaj interior nerealist şi descurajant. Există stereotipuri de distorsiuni ale raţionamentului. Învăţând să le recunoaştem, vom reuşi să ne aşezăm ideile la locul lor şi să regăsim echilibrul just al emoţiilor noastre” (Philippe Brinster- Terapia cognitivă, editura Teora, 1999, p. 17).

Terapeutul îl învaţă pe pacient cum să pornească la o adevărată „vânătoare de distorsiuni”. Deformarea reprezentării mentale a realităţii se cristalizează în câteva tipuri recognoscibile:

Radicalizarea – când vedem lucrurile în alb sau în negru;

Suprageneralizarea – când generalizăm o situaţie particulară (limbajul nostru ne trădează, de obicei, prin folosirea cuvintelor ultimative „niciodată” sau „totdeauna”;

Deformarea selectivă – când reţinem doar aspectele negative dintr-o întâmplare, ignorând sau minimalizând părţile ei pozitive;

Autodeprecierea;

Inferenţa – când pretindem că anticipăm gândurile altora, viitorul sau ne lansăm în aprecieri pripite;

Emotivitatea – când ne proiectăm stările sufleteşti asupra realităţii;

Prezenţa lui „ar trebui”: când îi cerem realităţii să respecte nişte cadre fixe, nişte norme bine definite;

Etichetarea: când etichetăm o persoană plecând de la comportamentul ei;

Personalizarea: când punem în cârca unei singure persoane întreaga responsabilitate pentru o problemă.

Dincolo de asemănările dintre psihoterapie şi duhovnicie, întâlnim, desigur, mult mai multe diferenţe. Prihoterapiile în genere nu fac decât să înbunătăţească mecanismul psihic al omului fără să îi propună un sens existenţial. De aceea logoterapia lui Viktor Frankl a găsit ecouri entuziaste în rândul creştinilor. În afara nevrozelor psihogene, Frankl a identificat o nouă categorie de nevroze: nevrozele noogene, determinate de sentimentul zădărniciei existenţei. De pildă, un om poate ieşi dintr-un episod depresiv major dacă descoperă în sufletul său un scop pentru care să trăiască.

Am putea conchide că pentru un creştin îmbisericit stările sufleteşti negative sunt evitate printr-o metodă foarte folositoare: simţind continuu prezenţa lui Dumnezeu. Stareţul Tadei spune aşa: „Dacă sufletul iubeşte sincer rugăciunea, nu se mai poate despărţi de Părintele său. Este neîncetat cu El, mereu în prezenţa Sa – fie că vorbeşte cu oamenii, fie că este la muncă, la serviciu. Este neîncetat cu El şi se mişcă în prezenţa Sa, precum îngerii şi sfinţii. Iată, aceasta este arvuna Împărăţiei Cerurilor, încă de aici, de pe pământ. Un astfel de suflet s-a obişnuit cu viaţa cerească, şi trece din această viaţă, a multelor chinuri şi osteneli, la bucuria cea veşnică a fericirilor, ca unul ce este curăţit încă de aici”. O învăţătură identică găsim la Părintele Arsenie Papacioc. Omul citadin, asaltat permanent de stimuli vizuali şi auditivi, foarte greu reuşeşte să rostească pe parcursul unei zile, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Să te mişti permanent în prezenţa Domnului, iată o metodă pe care mi se pare că El însuşi ne-a trimis-o prin Cuviosul Tadei în timpul pe care îl trăim. Şi pentru că o terapie costă timp, bani şi nu oferă un răspuns la întrebarea „care este scopul vieţii mele?” consider că învăţătura Stareţului Tadei este o cale mai bună, care poate fi urmată de fiecare dintre noi.

Read more: ÎNVĂŢĂTURA STAREŢULUI TADEI http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-27/item/319-invatatura-staretului-tadei#ixzz122u9hwn2

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: