Skip to content

Gânduri despre despătimire, de la Sfinţii Părinţi

11 October 2010

Scris de Artemie POPA

Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, şi binele şi răul pe care-l facem noi, oamenii, se datorează felului cum lucrăm cu cele trei puteri ale sufletului nostru: raţiunea, pofta (sentimentul) şi mânia (voinţa). Iată ce spune în acest sens Sfîntul Isihie Sinaitul ale cărui scrieri le găsim în Filocalia IV:

„Suntem datori să mişcăm cele trei părţi ale sufletului în chip cuvenit şi potrivit cu firea, cum au fost zidite de Dumnezeu: mânia împotriva omului nostru din afară şi a şarpelui satana. Mâniaţi-vă, zice, împotriva păcatului, adică mâniaţi-vă asupra voastră înşivă şi a diavolului. Mâniaţi-vă ca să nu păcătuiţi împotriva lui Dumnezeu. Pofta trebuie să o mişcăm spre Dumnezeu şi fapta bună, iar raţiunea să o punem în fruntea acestora amândouă cu înţelepciune şi cu ştiinţă spre a porunci, a sfătui, a pedepsi şi a stăpâni cum stăpâneşte împăratul peste robi; şi atunci raţiunea din noi le cârmuieşte pe acestea după Dumnezeu. Iar dacă patimile se răscoală împotriva raţiunii şi vor să o conducă, să punem raţiunea peste ele. Căci zice Iacov fratele Domnului: «Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela e bărbat desăvârşit, puternic să înfrâneze şi întreg trupul…» (Iacov 3:2). Fiindcă, vorbind adevărat, toată nelegiuirea şi păcatul se săvârşesc prin acestea trei, precum toată fapta bună şi dreptatea se susţin iarăşi prin acestea trei.”

Deci, ceea ce este foarte important să facem constă în a stăpîni mereu cu raţiunea noastră, pe care trebuie să o raportăm mereu la legea dumnezeiască, celelalte două puteri ale sufletului nostru: pofta (sentimentul, dorinţa) şi mânia (voinţa). Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, dacă nu vom dezvolta mereu cu raţiunea noastră (sau, mai bine, zis cu mintea care cuprinde raţiunea) gânduri bune, nici pofta (sentimentul) şi nici voinţa (mânia) nu cresc în intensitate. De aceea, Cuviosul Teodor al Edesei ne spune că avem datoria să lucrăm cu mintea: „Şi, ca să rezumăm totul pe scurt, un singur lucru are de făcut sufletul raţional în trup: să se dorească a fi după scopul său propriu. Iar fiindcă lucrarea voinţei fără înţelegere rămâne nemişcată, avem datoria să lucrăm cu mintea” (Filocalia IV). Căci totul depinde de gândurile pe care le dezvoltăm cu mintea noastră şi, mai ales, de o necontenită dezvoltare a gândurilor bune, până ajungem să ne ridicăm mereu la gânduri tot mai generale în cunoaşterea şi activitatea noastră, o spun multi Sfinţi Părinţi.

Iată de pildă câteva citate din scrierile Sfîntului Marcu Ascetul foarte grăitoare în acest sens: „Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt şi nu se naşte patimă fără gând” (Filocalia I). Sau: „Cel ce se războieşte nu poate birui nici gândurile rele fără să biruiască pricinile lor, nici pricinile fără gânduri. Căci, când răpunem pe una în parte, nu peste mult suntem prinşi, prin cealaltă, de către amândouă” (Filocalia I) – în ultimul citat arătându-se limpede că nu pot fi biruite gândurile rele şi nici pricinile lor (căci totdeauna trebuie să nu trecem cu vederea pricinile patimilor!) fără dezvoltarea de gânduri bune, bineînţeles. Mai mult decât atât, ca şi la Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Sfîntul Marcu Ascetul spune că răul sporeşte dacă noi continuăm să dezvoltăm gânduri rele: „Dacă eşti nedreptăţit şi ţi se înăspreşte inima, nu te întrista, căci cu bun rost a fost pus în mişcare ceea ce ţi s-a întâmplat. Ci, bucurându-te, alungă gândurile care răsar ştiind că, biruindu-le de la primul atac, va fi biruit împreună cu ele şi răul după ce a fost pus în mişcare; dar, dacă gândurile continuă să se mişte, şi răul sporeşte” (Filocalia I). La fel sporeşte binele pe măsura dezvoltării gîndurilor bune, se înţelege.

De aceea, ca o concluzie foarte importantă a faptului că şi sentimentele şi voirile noastre îşi au începutul şi se desfăşoară pe măsura dezvoltării gândurilor noastre, Sfîntul Marcu Ascetul zice: „Pricină a toată întâmplarea este gândul fiecăruia. Încă aş fi putut să zic că şi cuvintele şi faptele; dar, de vreme ce acestea nu ies înaintea gândului, pentru aceasta toate se cuvin puse pe seama gândurilor. Deci gândul, înainte-mergând, de aici şi cuvintele şi faptele ne dau nouă împărtăşirea unuia faţă de altul” (Sfîntul Marcu Ascetul, din Împotrivă-cuvântare cu un scholastic).

Sfinţi Părinţi spun adesea că în războiul nevăzut pe care îl avem de dus cu diavolii, totul depinde de măsura în care ne însuşim sau nu gândurile pătimaşe sau rele cu care aceştia caută să ne ispitească. Sfîntul Isihie Sinaitul spune: „Toate păcatele bat mai întâi numai prin gânduri la uşa minţii. Încât, dacă ar fi primite de cugetare, s-ar face apoi păcate simţite şi groase. Dar pe toate le taie fapta bună cugetătoare a trezviei, nelasându-le să intre în omul nostru lăuntric şi să se prefacă în fapte rele. Iar aceasta o face prin înrâurirea şi ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos” (Filocalia IV).

Deci ne trebuie o necontenită trezvie a minţii noastre unită cu rugăciunea continuă către Mîntuitorul, pentru a putea învinge ispitele diavolilor ce ne vin în special prin gânduri rele. „Drept aceea – dacă vrei cu adevărat să acoperi cu ruşine gândurile, şi să te linişteşti cu dulceaţă, şi să păstrezi cu uşurinţă trezvia în inimă – să se lipească rugăciunea lui Iisus de răsuflarea ta şi vei vedea cum se împlineşte aceasta în puţine zile” (Sfîntul Isihie Sinaitul, Filocalia IV). Însă, odată cu trezvia minţii şi rugăciunea necurmată, trebuie să ne silim şi să dezvoltăm cu mintea noastră mereu gânduri bune şi tot mai ample, mai cuprinzătoare: vederile duhovniceşti („contemplaţiile”) de care vorbeşte adesea Sfîntul Maxim Mărturisitorul şi de care vom vorbi mai pe larg spre sfârşitul scrierii acesteia.

„[Diavolii], cei ce caută pururea sufletul nostru – zice Sfîntul Maxim Mărturisitorul – îl caută prin cugetări pătimaşe, ca să-l împingă la păcatul cu gândul sau la cel cu lucrul. Deci, când vor vedea că mintea nu-l primeşte, se vor ruşina; iar când o vor găsi ocupată cu vederea duhovnicească, se vor întoarce şi se vor ruşina tare şi degrabă” (Filocalia II). Legat de aceasta, Cuviosul Ilie Ecdicul zice (tot în Filocalia IV): „Dracii războiesc sufletul mai ales prin gânduri, nu prin lucruri. Căci lucrurile în ele însele sunt necesare.” Explicând ideea de mai sus a Cuviosului Ilie Ecdicul, părintele Stăniloaie zice că: „Lucrurile în ele însele, fiind necesare nu sunt primejdioase sufletului decât când se adaugă la ele gândurile aduse de draci.”

Patimile au nevoie de obişnuinţa cu gândurile şi cuvintele rele, însoţite de sentimente şi voiri pe măsura lor, fiind mişcări iraţionale ale acestor trei puteri ale sufletului nostru. De aceea, cele mai clare descrieri a ceea ce înseamnă patimile, precum şi exemple concrete în ceea ce priveşte mecanismul desfăşurării patimilor, ni le dă Sfîntul Maxim Mărturisitorul. Iată ce zice acest mare sfânt părinte al Bisericii în citatele luate din Filocalia II:

„Patima este o mişcare a sufletului potrivnică firii fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără judecata a vreunui lucru sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simţurilor. De pildă, e o mişcare spre iubirea neraţională a mâncărurilor, ori a femeii, ori a avuţiei, ori a slavei trecătoare ori a altui lucru din cele supuse simţurilor sau din pricina acestora. Sau e o mişcare spre ura fără judecată a ceva din cele spuse mai înainte sau din pricina acestora.

Sau, iarăşi, păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la înţelesurile lucrurilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor (abuzul de lucruri). De pildă, când e vorba de femeie, judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Deci cel ce urmăreşte plăcerea greşeşte în judecată, socotind ceea ce nu e bine ca bine. Aşadar, unul ca acesta face rea întrebuinţare (abuzează) de femeie împreunându-se cu ea. Tot aşa este cu celelalte lucruri şi înţelesuri.”

Dacă am şti cât de importantă este paza minţii noastre, am lua aminte la toate gândurile (ideile) ce ne trec prin minte spre a le dezvolta cum vrea Dumnezeu; pentru a nu fi siliţi, după cum spune tot Sfîntul Maxim Mărturisitorul, să ajungem la păcatul cu fapta, după ce l-am înfaptuit mai întâi cu gândul şi cu imaginaţia: „Nu întrebuinţa rău ideile, ca să nu fi silit să întrebuinţezi rău şi lucrurile. Căci, de nu păcătuieşte cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul.”

Din nefericire, aproape toţi oamenii din zilele noastre reacţionează sub impulsul sentimentelor, fără a vedea de ce fel de gânduri, bune sau rele, sunt însoţite acele sentimente. De aceea sunt rele cuvintele şi faptele noastre, pentru că nu reacţionăm mereu după ce ne-am cercetat sentimentele, văzînd de la cine sunt insuflate: de la Dumnezeu sau vrăjmaşii noştri diavoli. Şi vom şti asta dacă vom avea grijă să lucrăm necontenit cu mintea spre a vedea mereu calitatea gândurilor cu care sunt însoţite sentimentele noastre. Trebuie să ne silim mereu ca, atunci când cercetăm gândurile ce ne vin în minte, să le dezvoltăm mereu aşa cum vrea Dumnezeu. Sfîntul Maxim Mărturisitorul revine adeseori asupra importanţei faptului de a lucra necontenit cu mintea, tocmai pentru a nu fi conduşi nici o clipă de sentimentele iraţionale:

„Unii spun că răul n-ar fi în fapturi dacă n-ar fi vreo altă putere care ne atrage spre el. Iar aceasta nu e nimic altceva decât neîngrijirea de lucrările fireşti ale minţii. Căci cei ce au grija de acestea fac cele bune, iar pe cele rele nu le fac niciodată. Deci, dacă vrei, alungă negrija şi vei alunga totodată şi păcatul. Căci păcatul este întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor. Firesc este pentru partea raţională din noi să se supună raţiunii dumnezeieşti şi să stăpânească peste partea neraţională. Să se păzească aşadar această rânduială în toate, şi răul nu va mai fi în făptură, nici vreo putere care să atragă spre rău” (Filocalia II).

Însă nu vom putea face lucrul acesta dacă nu ne-am obişnuit din copilărie (sau măcar oricât de târziu în viaţa noastră) să ne hrănim mintea cu gânduri bune, care să ne facă să dispreţuim gândurile rele şi viaţa trupească, dusă în plăcere, pe care o aduc gândurile cele rele. De fapt, obişnuindu-ne cu gândurile cele bune, vom dispreţui toate plăcerile născute din poftele (sentimentele) iraţionale. Până când nu vom ajunge să agonisim tot mai multe gânduri cuprinzătoare despre lume, şi semenii noştri şi Dumnezeu, nu vom putea să dispreţuim necontenit gândurile rele ale poftelor (sentimentelor) iraţionale. „Cel ce s-a învrednicit de cunoştinţa lui Dumnezeu şi se împărtăşeşte de dulceaţa ei cu adevărat dispreţuieşte toate plăcerile născute din poftă. Iar cel ce pofteşte cele pământeşti, acela pofteşte ori mâncăruri, ori cele ce satisfac pe cele de sub pântece, ori slava omenească, ori bani ori altceva din cele ce urmează acestora. Şi, dacă nu află ceva mai înalt decât acestea la care să-şi mute pofta, mintea nu poate fi înduplecată să le dispreţuiască pe acestea până la capăt. Dar mai bună decât acestea  fără de asemănare este cunoştinţa lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti” (Sfîntul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia II).

Însă trebuie să ne angajăm cu toate puterile sufletului nostru, iar nu numai cu raţiunea în mod abstract. Lucrarea celor trei puteri ale sufletului nostru se intercondiţionează: nu pot exista sentimente adânci şi voiri hotărîte, fără să aibă la bază gânduri adânci, generale, cuprinzătoare. Semnul neînşelător că lucrăm bine cu  toate cele trei puteri ale sufletului – anume că raţiunea, luminată fiind de Dumnezeu, stăpâneşte peste sentiment şi voinţă – îl avem în faptul că, (după cum zice părintele Stăniloae, comentându-l pe Sfîntul Maxim Mărturisitorul) ne ridicăm la gânduri tot mai generale în cunoaşterea şi trăirea noastră. Dar să-l cităm iarăşi pe Sfîntul Maxim Mărturisitorul pentru a adeveri cele zise mai sus:

„Precum înţelesul simplu al lucrurilor omeneşti nu sileşte mintea să dispreţuiască cele dumnezeieşti, aşa nici cunoştinţa simplă a celor dumnezeiesti nu o înduplecă deplin să dispreţuiască cele omeneşti, deoarece adevărul se află acum în umbre şi ghicituri. De aceea este nevoie de fericita pătimire a sfintei iubiri care leagă mintea de vederile (contemplaţiile) duhovniceşti şi o înduplecă să preţuiască cele nemateriale mai mult decât  pe cele materiale, şi cele inteligibile şi dumnezeieşti mai mult decât pe cele supuse simţurilor” (Filocalia II).

Ceea ce e foarte important de reţinut în ceea ce priveşte războiul duhovnicesc pe care îl avem de dus e faptul că mintea nu trebuie să stea nici o clipă fără a dezvolta gânduri bune. De aceea, într-o scolie pe marginea scrierilor Sfîntului Maxim Mărturisitorul, se zice că: „Zăbovind gândul simplu, se stârneşte patima; iar zăbovind cel pătimaş, se produce învoirea [cu patima]” (Filocalia II).

În urma perceperii lucrurilor şi persoanelor prin cele 5 simţuri (şi mai ales prin simţul văzului şi al auzului), nouă ne intră în minte diverse gânduri. La început, gândurile intrate astfel în minte sunt simple, adică nedezvoltate în unele mai complexe. Noi le dezvoltăm după aceea fie în gânduri bune, care îmbogăţesc mintea noastră, fie în gânduri rele care o îngustează şi o sărăcesc. Ca să înţelegem mai bine lucrul acesta, folosim iarăşi un citat din Sfîntul Maxim Mărturisitorul:

„Unele dintre gânduri sunt simple, altele compuse. Simple sunt cele nepătimaşe, iar compuse sunt cele pătimaşe, ca unele ce constau din patimă şi idee. Aşa fiind, se pot vedea multe din cele simple urmând celor compuse, când încep să fie mişcate spre păcatul cu mintea. Să luăm de pildă aurul: în amintirea cuiva, s-a iscat gând pătimaş despre aur, iar acest fapt l-a dus cu mintea la furt şi la săvârşirea păcatului în cuget. Amintirii aurului, i-a urmat deci îndată amintirea pungii, a lădiţei, a vistieriei şi cele următoare. Amintirea aurului era compusă, căci avea în ea patima. Dar a pungii, a lădiţei şi a celor următoare era simplă, căci mintea nu nutrea nici o patimă faţă de ele. La fel stau lucrurile cu gândul asupra a orice: cu slava deşartă, cu femeia şi cu celelalte. Căci nu toate gândurile care urmează gândului pătimaş sunt şi ele pătimaşe, cum am aratat mai sus. Din acestea, putem cunoaşte care sunt înţelesurile pătimaşe  şi care cele simple.”

După Sfîntul Maxim Mărturisitorul, tot războiul duhovnicesc – fie al monahilor, fie al mirenilor – se duce practic pentru a despărţi gândurile rele de gândurile simple ce ne intră în suflet în urma perceperii lucrurilor prin simţuri. Pentru a alunga gândurile rele pe care diavolii vor să ni le lege de gândurile simple şi pentru a dezvolta gândurile simple doar în gânduri bune tot mai complexe – încît a avea în suflet cu timpul doar dezvoltări de gânduri bune, ce nu mai permit intrarea gândurilor rele – părintele Stăniloae zicea, pe marginea scrierilor Sfîntului Maxim Mărturisitorul, următoarele:

„Un gând odată ivit face să se nască după el şi în legătură cu el un altul. Sau, cu alte cuvinte, se dezvoltă în altul. Deci nu trebuie să aşteptăm ca un gând să se dezvolte în altul sau să apară după el dintr-o prelungire a cugetării, ci îndată  să-l aducem lui Dumnezeu, adică să ne îndreptăm cugetul la Dumnezeu ca să punem acest gând în legătură cu El sau să-l avem pe Dumnezeu ca însoţitor în dezvoltarea mai departe a primului gând. Căci prezenţa lui Dumnezeu în cugetul nostru va opri dezvoltarea pe o pantă primejdioasă a gândului ivit. Desigur, aici e vorba de un gând bun. Căci gândul rău trebuie nimicit îndată, tot prin îndreptarea cugetului spre Dumnezeu. Păzirea aceasta a gândurilor de la prima lor apariţie, pentru a fi aduse lui Dumnezeu când sunt bune sau pentru a fi alungate când sunt rele, trebuie să formeze împreună cu purtarea necazurilor şi cu rugăciunea neîntreruptă slujba lăuntrică necontenită a omului evlavios, adică pocăinţa de toată viaţa. De observat că gândurile pot fi ţinute curate numai când strădania aceasta e împreunată cu purtarea necazurilor. Acestea nu stau numai într-o alăturare întâmplătoare, ci într-o legătură necesară„ (Filocalia I).

Trebuie să avem o grijă deosebită spre a ne însuşi cât mai multe gânduri bune despre lucruri, persoane, pentru a ajunge în timp să dezvoltăm gânduri mai cuprinzătoare şi a cunoaşte mai bine gândurile dumnezeieşti ce stau la baza întregii zidiri şi în viaţa aceasta, dar mai ales în cea viitoare, după cum zice părintele Stăniloae:

„Cu cât cineva s-a deprins să cunoască în formă separată mai multe înţelesuri, cu atât va fi mai în măsură să le constate mai repede şi mai deplin într-un cuvânt sau într-o raţiune cuprinzătoare. Astfel se arată importanţa strădaniei omeneşti de-a cunoaşte în viaţa de aici raţiunile cât mai multor lucruri şi evenimente pentru a fi în stare să le vadă în mod unitar în Dumnezeu-Cuvântul şi în viaţa eternă.”

Inima curată şi duhul drept de care vorbeşte Psalmistul David în Psalmul 50 înseamnă, după Sfîntul Maxim Mărturisitorul tocmai golirea minţii de gândurile întinate şi rele şi umplerea ei prin har de gândurile cele bune dumnezeieşti. Iar aici e bine să ştim că la Sfinţii Părinţi, după cum zice părintele Stăniloae, termenii de „minte” şi „inimă” (iar uneori chiar „duh”) sunt folosiţi alternativ. După Sfinţii Părinţi, inima este un fel de centru al minţii, iar mintea este centrul omului. Poate că ne-am folosi mai mult duhovniceşte dacă peste tot (sau măcar unde se poate) am înlocui în scrierile Sfinţilor Părinţi cuvîntele „inimă” şi „duh” cu „adîncul minţii”. Dar să vedem mai jos citatul din Sfîntul Maxim Mărturisitorul, care ne arată în ce constă adevărata bogăţie a inimii curate şi a duhului drept:

„Cel ce a luptat vitejeşte cu patimile trupului, şi a războit cu tărie duhurile necurate şi a alungat din ţinutul sufletului său gândurile lor, [acela] să se roage să i se dea inimă curată şi să i se înnoiască duh drept întru cele din lăuntru, adică să fie golit cu desăvîrşire de gândurile întinate şi să fie umplut prin har de gândurile dumnezeieşti, ca să devină astfel în chip spiritual o lume a lui Dumnezeu, strălucită şi mare alcătuită din vederi (contemplaţii) morale, naturale şi teologice” (Filocalia II).

Tot timpul însă trebuie să avem în vedere că semnul sigur că dezvoltăm bine gândurile noastre stă, cum s-a mai spus, în ridicarea la gânduri tot mai generale şi cuprinzătoare în cunoaşterea şi trăirea noastră. Când avem chiar gânduri bune – dar pe care nu ne silim să le dezvoltăm mereu până la măsura celor mai generale, mai cuprinzătoare – nu ne întărim prin aceasta celelalte două puteri ale sufletului nostru, adică sentimentul şi voinţa. Sentimentele rele (poftele rele despre care aflăm în rugăciunile de dimineaţă şi de seară) sunt rod al unor gânduri fie rele, fie chiar bune, dar de care nu avem grijă să le dezvoltăm mereu până la a ajunge la gândurile mai generale, mai cuprinzătoare. Şi de aceea, datorită influenţei demonice, pot fi dezvoltate cu uşurinţă în gînduri rele. De obicei, voinţa noastră păcătoasă e bazată pe o gândire restrânsă, îngustă, săracă, ce nu este ancorată mereu într-una de ansamblu. Omul pătimaş are o gândire foarte săracă, „căci ceea ce este lumină pentru plăcerea simţurilor, pentru minte este adânc de întuneric” (Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Filocalia III).

Dacă stăm să ne gândim bine, singurul lucru cu care rămânem din contactul cu lucrurile şi persoanele sunt gândurile – fie bune, fie rele – după cum zic Sfinţii Părinţi. Numai că (aşa cum am văzut şi înainte la Sfîntul Maxim Mărturisitorul), atunci când omul împătimit de vreo patimă (mai ales trupească) simte o mai mare plăcere de pe urma ei datorită gândurilor rele ce întreţin focul patimii, mintea lui este tot mai întunecată, mai limitată, mai săracă de gândurile cele bune. Oricât de multe şi felurite combinaţii de gânduri rele ar face pentru a-şi spori şi prelungi patima, după săvârşirea ei, pătimaşul vede sărăcia ce o lasă în minte o astfel de patimă, care în esenţă e mereu aceeaşi. Patima nu aduce nici o noutate, pentru că doar gândurile bune aduc noutate; cele rele, oricât de multe şi mereu altele ar fi, nu aduc decât monotonie în suflet. Pătimaşul înrăit nu ajunge doar la o cumplită sărăcire a minţii de gândurile cele bune, ci şi la o nebunie şi la cumplita lipsă de voinţă, la paralizarea voinţei sale, precum zice tot părintele Stăniloae. De fapt, mergând pe firul analizei patimilor, părintele Stăniloae zice (comentîndu-l pe Sfîntul Maxim) că patimaşul nu se poate bucura în acelaşi timp şi de plăceri trupeşti sau sufleteşti (intelectuale, dar rele, precum cele filosofice şi artistice) şi de o minte luminată datorită agonisirii de gânduri bune tot mai generale, mai cuprinzătoare. Dimpotrivă, plăcerii din minte îi corespunde durerea din trup şi viceversa.

După Sfîntul Maxim Mărturisitorul, patimile nu se pot naşte în lipsa percepţiei simţurilor noastre. „Căci, dacă nu este femeie, nu este nici curvie; dacă nu sunt mâncări, nu este nici lăcomie şi, dacă nu este aur, nu este nici patima iubirii de argint” (Filocalia III). De aceea, copiii ar trebui feriţi din pruncie de percepţiile care pricinuiesc intrarea patimilor în suflete şi mai ales a patimii desfrânării. (Ba chiar duhovnicii să-i întrebe neapărat despre ce fel de imagini şi gînduri le-au trecut prin minte, spre a şti în ce măsură le-a intrat în suflet patima aceasta atât de greu de dezrădăcinat, mai ales dacă a intrat în suflet din copilărie. E bine a citi în acest sens scrierile Sfîntului Ioan Gură de Aur, care rămân până azi cele mai bune în privinţa educaţiei copiilor.) Şi, acolo unde acestea au intrat în suflet (iar azi vicierea e generală), să-i facă a pricepe ce sărăcie a minţii aduc ele, după cum s-a aratat mai înainte. Să li se arate că, la urma urmei, gândurile care le rămân în suflet sunt dintre cele mai limitate şi mai sărace. Ar fi foarte bine ca părinţii să se folosească pentru lămurirea copiilor în privinţa patimii desfrînării de scrieri precum cele ale Sfîntului Nicodim Aghioritul din Paza celor cinci simţuri, care zice:

„Iar dacă un fur ca acesta [imaginea păcătoasă] va reuşi să te răpească vreodată, să te nevoieşti ca măcar să nu laşi idolul Afroditei, adică al poftei celei urâte să se întipărească în sufletul tău. Şi cum asta? Sau să năzuieşti la Dumnezeu prin rugăciune – acest lucru fiind mai puternic, căci «a Domnului este mântuirea» (Psalmul 3:8), după cuvântătorul de psalmi – sau să-ţi întorci închipuirea spre un alt gând oarecare. Căci idol pe idol şi închipuire pe închipuire se şterg. Căci – zice înţelepciunea populară – «cui pe cui se scoate». O astfel de lucrare se vede că făcea şi Grigorie Cuvântatorul de Dumnezeu: «Vederea m-a răpit pe mine, dar m-am ţinut. Idol al păcatului nu mi-am făurit. Idolul a stătut şi am scăpat de încercare.» Auzi? A stat – zice – idolul păcatului şi nu s-a întipărit în închipuire, iar omul s-a slobozit numaidecât de ispită, adică de învoirea [cu aceasta] şi prin urmare de fapta păcatului.

Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfânta Singlitichia te sfătuiesc să foloseşti următorul meşteşug pentru a scăpa de patima ta, adică de idolul acelei feţe care s-a întipărit în închipuirea ta şi cu care diavolul nu încetează a te supăra: scoate, cu mintea, ochii diavolului aceluia, scoate-i carnea de pe  obraji, taie-i buzele, scoate-i pielea de deasupra, care se arată a fi frumoasă, şi gândeşte-te că ce se ascunde dedesubt este atît de greţos, încât omul nu suferă a o vedea fără urâciune şi îngreţoşare. Nu este altceva decât o căpăţână despuiată şi un os înroşit, plin de sânge şi înfricoşat la vedere. Căci Gură de Aur zice: «Nu lua aminte nici aici la floare, ci treci mai în adânc cu gândul; şi, ridicând cu gândul de jur împrejur pielea cea frumoasă, ia aminte la cele ce zac sub ea» (omilia a şaptea la Epistola a  II-a către Corinteni). Iar prea-înţeleapta Singhitichia zice: «Dacă se iveşte în cămările minţii o nălucire de vedere necuviincioasă, se cade a o schingiui cu cuvântul: astfel, să se taie ochii acelui idol, să i se scoată carnea din obraji, să i se taie şi buzele şi să se vadă închegarea cea urâtă de oase goale, şi astfel să se socotească ce era de fapt cea dorită. Astfel poate fi oprit gândul de la rătăcirea cea deşartă. Căci cea iubită nu era nimic decât numai sânge şi oarecare flegmă amestecată. Trebuie însă să ne închipuim în gândul nostru că, din toată fiinţa celui îndrăgit izvorăsc răni greu mirositoare şi putrezite şi, ca să spun pe scurt, se înfăţişează ochilor celor lăuntrici asemenea unui mort. Căci aşa se cade a ne îndepărta de dulcea pătimire” (marele Atanasie în Viaţa Sfîntei Singlitichia).

Cînd ajungem să dezvoltăm tot timpul gînduri ca cele de mai sus atunci cînd diavolii ne luptă cu patima desfrînării prin imaginile păcătoase care ne intră în suflet prin simţul vederii, putem avea încredinţare că dominăm cumva cu raţiunea celelalte puterii ale sufletului (sentimentul şi voinţa). Ceva asemănător cu cele zise mai sus de Sfîntul Nicodim Aghioritul găsim la Evagrie Ponticul:

„Când vreunul dintre vrăjmaşi [diavoli] te va răni în luptă şi vrei să-i întorci sabia lui (precum scrie la Psalmul 36:14, 15) asupra inimii lui, fă aşa precum te sfătuim: descoase [descompune] în tine însuţi [în mintea ta] gândul aruncat de el ce fel este, şi din câte lucruri este alcătuit şi care lucru tulbură mai mult mintea. Iar ceea ce zic este aceasta: să zicem că e trimis de el [de diavolul] gândul iubirii de argint. Desfă-l pe acesta în mintea care l-a primit, în idea de aur, în aurul însuşi şi în patima iubirii de bani. Apoi intreabă: Ce este păcat dintre acestea? Oare mintea? Dar atunci cum este ea chipul lui Dumnezeu? Ideea de aur? Dar cine, având minte, va spune aceasta vreodată? Oare aurul însuşi e păcat? Dar atunci de ce s-a făcut? Urmează aşadar că al patrulea lucru este pricina păcatului. Iar acesta nu e nici lucrul ce stă de sine, nici ideea lucrului, ci o plăcere oarecare, vrăjmaşă omului, născută din voia cea liberă a sa şi care sileşte mintea să se folosească rău de făpturile lui Dumnezeu. Această plăcere avem să o tăiem după îndatorirea pe care ne-a dat-o legea lui Dumnezeu. Cercetând tu acestea, se va nimici gândul, desfăcându-se într-o simplă contemplaţie a ta şi va fugi de la tine dracul, după ce prin cunoştinţa aceasta mintea ta s-a ridicat la înălţime” (Filocalia I).

Acea „plăcere oarecare, vrăjmaşa omului, născută din voia liberă a acestuia şi care face mintea să folosească rău făpturile lui Dumnezeu”, stă de fapt tot în gânduri rele dezvoltate într-o mai mare sau mai mică măsură, în funcţie de păcatul pe care l-a pricinuit. Această plăcere ce se întemeiază pe dezvoltări de gânduri rele, o putem desface într-o „simplă contemplaţie” a noastră, zice Evagrie Ponticul în final. Contemplaţie voind să însemne (ceea ce s-a spus şi în alte dăţi) o înlănţuire de gânduri bune din ce în ce mai generale, mai cuprinzătoare. De aceea, e foarte important să cunoaştem cât mai multe din gândurile bune ce stau la baza rostului lucrurilor şi persoanelor, spre a le sesiza mai repede în cadrul unei gândiri generale, cuprinzătoare, care nu reprezintă altceva decât contemplaţia. Dar, pentru a fi mai limpezi, credem că e foarte binevenit să dăm un fragment mai lung din cartea foarte folositoare în ceea ce priveşte despătimirea a părintelui Stăniloae, intitulată Ascetica şi mistica creştină:

„Prin exerciţiu, se ascute tot mai mult puterea de observaţie, de sesizare a sensurilor lucrurilor, a urmăririi faptelor. Dar această agerime are ca efect şi o accelerare a actului de sesizare a raţiunilor din fapte şi din lucruri în aşa fel încât, după un îndelungat exerciţiu, se descoperă de la prima vedere ce e rău într-o faptă sau chiar părut bună sau raţiunea mai adâncă a unui lucru. Prin lunga obişnuinţă de a discerne faptele bune de cele numai aparent bune, îndată ce ni se cere sfatul pentru fapta cutare sau îndată ce un gând mă îndeamnă să o săvârşesc, surprind calitatea ei. Şi – prin obişnuinţa îndelungată de a considera că raţiunile lucrurilor nu stau în materialitatea lor, ci în revelarea unui sens spiritual – îndată ce văd un lucru nou, surprind dincolo de lucru, de materialitate, sensul lui spiritual, însuşirea divină la care trimite, voia divină care se vrea realizată prin acel sens. Aceasta este intuiţia fulgerătoare a esenţelor lucrurilor şi a valorilor faptelor. Precum se vede, ea nu apare ca ceva din senin şi nu e ceva iraţional, ci e rezultatul unui exerciţiu îndelungat, al raţiunii călăuzite de credinţă şi susţinute de stăruinţă în viaţa virtuoasă. Dacă rezervăm numai pe seama acestei priviri agere şi acestei sesizări rapide numele de «contemplaţie» pe care-l foloseşte Sfîntul Maxim Mărturisitorul şi nu-l dăm şi judecăţii raţionale discursive de mai înainte, totuşi nu trebuie să uităm că ea apare la sfârşitul efortului îndelungat al curăţirii de patimi şi după un îndelungat exerciţiu de judecăţi discursive.

Pe Dumnezeu Îl «vedem» prin aceste raţiuni tot în sensul că obişnuinţa îndelungată de a aduce orice lucru în legătură cu Dumnezeu ne ajută să facem acum această operaţie în mod fulgerător, văzând de la prima percepţie a unei calităţi însuşirea divină care a realizat-o. Dar, precum spuneam înainte, şi în această sesizare rapidă e o evidenţă mai largă decât cea pe care o putem cuprinde în concept. Pe cât de fulgerător aducem frumuseţea unui lucru în legatură cu Dumnezeu pe baza obişnuinţei, tot pe atât de fulgerător ne dăm seama că frumuseţea divină spre care putem înainta prin poarta deschisă de frumuseţea oglindită în lucru e altfel, e mult mai mult decât frumuseţea lucrului. Îndată licăreşte misterul a ceva copleşitor.

Evidenţa aceasta totdeauna mai largă şi mai altfel, totdeauna depăşind marginile conceptului, e ceea ce-i misterios; [adică] ceea ce e văzut dar nu poate fi exprimat, ceea ce se asociază ca element propriu contemplativ la elementul raţional. Dar elementul acesta propriu contemplaţiei nu apare, nu se dezvoltă decât ca urmare a eforturilor raţionale, stimulându-le la rândul lor pe acestea. El întotdeauna apare ca un plus pe lîngă plusul raţional, nu ca minus. Perspectiva spre el ne-o prilejuiesc conceptele. Acest plus, fiind prezent pe toate treptele, am putea spune că în tot timpul raţionamentul e însoţit de contemplaţie, deci şi pe treptele anterioare. Dar totuşi e bine să fie rezervat numele de «contemplare» acestei trepte de sesizare a raţiunilor din lucruri şi a plusului corespunzător acestei trepte. (…)

Omul crescut duhovniceşte  le raportează pe toate la Dumnezeu, în toate Îl contemplă pe Dumnezeu. Desigur el nu leapădă cugetarea discursivă. Dar această operaţie o face de cele mai multe ori după ce a contemplat într-o clipă în mod simultan lucrul şi relaţia lui cu Dumnezeu. Această desfăşurare în componentele sale şi această demonstraţie raţională a unei viziuni de o clipă o duce la rândul ei pe cea din urmă şi mai departe, aşa cum a pregătit-o şi mai înainte. Raţionamentul discursiv şi contemplaţia de o clipă nu se exclude, întrucât ultima a crescut din primul (sau şi din primul), fiind din nou punctul de plecare pentru el. Contemplaţia este un raţionament sau o serie de raţionamente plus un element necuprins în ele, dar prilejuit de ele, iar raţionamentul o contemplaţie desfăşurată în ceea ce are ea definibil.

Scrierile ascetice răsăritene spun despre discernământul acesta rapid că e şi dar primit de sus, dar şi o capacitate dobândită cu vremea, fiind propriu celor mai înaintaţi. De aceea, monahul trebuie să ceară în toate sfatul acelora. Faptul că se dobândeşte treptat şi că nu apare dintr-o dată din senin, confirmă cele ce le-am spus mai sus despre câştigarea treptată a capacităţii de a «vedea» dintr-o dată raţiunile lucrurilor şi ale faptelor în chip desăvârşit. Dar faptul că e şi dar arată pe de o parte că efortul pentru câştigarea ei treptată e călăuzit şi susţinut de un dar al Duhului Sfânt, care ajută la dezvoltarea unei anumite predispoziţii din om; iar pe de alta că, pe lîngă susţinerea acestui efort care dezvoltă puterea de înţelegere a omului, harul dă un plus de descoperire, de evidenţă, care însă presupune o dezvoltare raţională prealabilă. Contemplaţia nu e fulgerare evidentă, venită pe nepregătite. Ci ea, precum spune Sfîntul Maxim, vine în urma căutării raţionale îndelungate. Dar atunci nu e numai ceea ce rezultă din această căutare, ci şi un dar al Duhului Sfânt, după ce tot El ne-a îndemnat să căutăm.

Dar capacitatea de a discerne în mod rapid şi tot mai nuanţat raţiunile lucrurilor şi faptelor individuale omeneşti înseamnă totodată capacitatea de a sesiza legăturile raţiunii unui lucru sau unei fapte cu raţiunile altor lucruri sau cu raţiunile altor fapte. Iar prin obişnuinţă această capacitate câştigă puterea de a vedea sensul fiecărui lucru în legătură cu viaţa proprie sau cu viaţa celorlalţi oameni. Cel exercitat vede acum în mod unitar adevărul care însufleţeşte şi leagă toate, iradiind din fiecare lucru, din fiecare faptă virtuoasă. Aceasta e înţelepciunea. Ea face cu neputinţă judecăţile unilaterale, trebuinţa de retractări ulterioare; pentru că de fiecare dată omul înţelept, în baza viziunii integrale a adevărului din toate, dă o judecată cumpănită, adică una care ţine cumpăna între toate, neaplecându-se într-o parte sau alta.

De aceea – după ce s-a ridicat cineva prin obişnuinţa discernământului exact, nuanţat şi rapid cu privire la lucrurile şi faptele individuale până la înţelepciune, adică la capacitate de a privi adevărul cel unic din ansamblul lumii – de câte ori va trebui pe urmă să dea o judecată asupra lucrurilor sau faptelor individuale, va porni de la această privire de ansamblu, ţinând seama de adevărul unitar văzut în toate. Dar – precum la sesizarea raţiunilor particulare, a licărit în faţa minţii un plus de evidenţă ce nu încăpea în concept – cu atât mai mult adevărul unitar şi individual din toate e o evidenţă ce depăşeşte cu mult marginile oricărui concept şi a oricărui raţionament. Pentru că adevărul unitar care cuprinde toate adevărurile particulare este chipul Logosului divin oglindit în lume. Din ce ne adâncim în contemplarea acestui chip, progresăm pe firul energiilor divine spre modul ceresc şi ne dăm seama de infinitatea lui. Dar acest progres înseamnă totodată o sporire în înţelegerea prinsă în concepte tot mai nuanţate, tot mai cuprinzătoare.”

Am dat mai sus contextul mai larg în legătură cu contemplaţia şi discernământul duhovnicesc tocmai pentru faptul că mulţi, când citesc despre aceste lucruri, nu le găsesc niciodată poate aşa clar dezvoltate ca în acest loc al lucrării părintelui Stăniloae. Avem mai sus şi o descriere clară în ceea ce priveşte înţelepciunea, pe care creştinii zilelor noastre sunt înclinaţi să o vadă la unele persoane îmbunătăţite de astăzi, deşi respectivele persoane nu au o astfel de adâncă înţelepciune, în sensul că uneori dau semne clare de judecăţi unilaterale şi sunt nevoite să facă retractări ulterioare.

S-a spus în scrierea aceasta de importanţa rugăciunii lui Iisus, pentru a ne putea păzi mintea de împrăştiere şi a o face să dezvolte mereu gânduri bune şi să înainteze spre o continuă dezvoltare a gândurilor bune tot mai generale, mai cuprinzătoare. Părintele Stăniloae ne spune (tot în cartea Ascetica şi mistica creştină) că şi cel ce face această rugăciune neîntrerupt, prin pomenirea numelui lui Iisus, nu exclude cugetările nevinovate, ci merge paralel cu ele tocmai prin rugăciune menţinându-le curate, bune. Ba chiar coborârea în suflet a lucrării dumnezeieşti nu face nefolositoare strădania minţii noastre de a se fi obişnuit foarte repede în dezvoltarea gândurilor celor bune şi mai ales a celor larg cuprinzătoare. Hrana duhovnicească a minţilor noastre în viaţa viitoare va fi direct proporţională cu stadiul la care a ajuns mintea noastră în dezvoltarea gândurilor bune mai cuprinzătoare în eforturile ei din viaţa aceasta. Într-o notă pe marginea Cuviosului Teodor al Edessei din Filocalia IV, părintele Stăniloae zice că:

„Cel activ nu mai vrea să ştie de lucruri; căci, fiind nedesăvîrşit, uşor poate fi ispitit de ele. El nu mai cugetă, îşi supune mintea rugăciunii. Contemplativul poate să şi cugete, căci s-a eliberat de poftă. Dar, întorcându-se la lucruri, nu se ocupă cu suprafeţele lor, ci cu raţiunile lor. El nu renunţă la cugetare pentru rugăciune, ci ia rugăciunea în ajutorul unei cugetări curate; îşi supune rugăciunea minţii.”

În încheierea, oarecum abruptă, amintim încă o dată, spre a ne intra bine în minte, că trebuie să dezvoltăm în fiecare clipă gânduri bune cu mintea noastră, tinzînd mereu la starea de a dezvolta continuu gânduri bune tot mai generale, mai cuprinzătoare. Coborîrea minţii în inimă de care vorbesc Sfinţii Părinţi referindu-se la rugăciune, am putea să o înţelegem şi în sensul coborîrii minţii noastre în adîncul ei; sau că trebuie să ne silim a dezvolta cu mintea tot mai des gînduri bune mai generale, cuprinzătoare, pînă a ajunge a face aceasta în toată vremea. Importanţa covîrşitoare a acestui fapt o vedem tot la Sfîntul Maxim Mărturisitorul, care zice:

„Nu ajunge făptuirea morală pentru a se slobozi mintea cu desăvîrşire de patimi, ca să poată să se roage neîmprăştiat, dacă nu vin în ea unele după altele contemplaţiile (vederile) duhovniceşti. Căci aceea slobozeşte mintea numai de neînfrînare şi de ură, pe cînd contemplaţiile (vederile) duhovniceşti o izbăvesc şi de uitare, şi de neştiinţă. Şi numai aşa va putea să se roage cum trebuie” (Filocalia II).

Şi, pentru că celor mai mulţi dintre noi nu ne este limpede cînd devin păcate gîndurile pe care le dezvoltăm cu mintea noastră, să urmăm desluşirile aceluiaşi părinte Dumitru Stăniloae:

„«Atacul» sau «momeala» care vine de la Satana nu este păcat. Ci, după Sfîntul Marcu Ascetul, el este gândul simplu şi izolat al păcatului, până nu e multiplicat, transformat într-o cugetare dezvoltată de aplecarea noastră asupra lui şi până ce nu s-a trezit în noi o dulceaţă, o plăcere pentru el. «Atacul» e un gând-scînteie de care ne dăm seama că nu l-am căutat şi nu l-am produs noi, ci a apărut dintr-odată, singuratic, ca o sugestie din senin şi e încă gând pur, fără nici un amestec de plăcere. El poate să stăruie în noi; dar şi în acest caz, dacă nu-l multiplicăm, nu-l dezvoltăm în imagini şi nu asociem la el o plăcere, nu e păcat. Păcate sunt abia gândurile pe care le rodim noi din acel «atac», dar ele nu ni se impun cu sila, ca o creştere dintr-un păcat strămoşesc ce l-am purta în noi sau ca o copleşire a noastră, fără să vrem, de către puterea satanică. Este adevărat că adeseori aceste gânduri ni se înfăţişează ca având o putere silnică asupra noastră, încât nu putem scăpa de ele. Dar aceasta se datoreşte faptului că prin obişnuinţă ne-am făcut iarăşi robi patimilor şi nu mai putem alunga dintr-odată gândurile alimentate de ele, ci ne trebuie o luptă îndelungată pentru a topi treptat în noi puterea patimilor care dau sevă acestor gânduri.”

Read more: Gânduri despre despătimire, de la Sfinţii Părinţi http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-43/item/548-ganduri-despre-despatimire-de-la-sfintii-parinti#ixzz124Kmazix

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: