Skip to content

EXPERIMENTUL PITEŞTI- Scris de Traian POPESCU

11 October 2010

Înainte de a face analiza celor petrecute în închisorile Piteşti, Gherla, Târgu–Ocna, ţin să fac următoarele precizări. Sunt unul dintre cei 3 sau 4 supravieţuitori care, trecând prin demascări şi aşa–zisa reeducare, poate aduce precizări şi în ceea ce priveşte ultima înscenare a Securităţii, din 1957, cu care s–a încheiat acest lung şir de crime, printr–un aşa–zis proces al autorilor morali ai reeducării. De asemenea, pentru o mai clară înţelegere a dimensiunii acţiunilor din închisorile amintite, am tratat această problemă în modul cum a fost abordat comunismul în volumele Holocaustul Roşu (1992 şi 1998) ale domnului Dr. Florin Mătrescu.

Analiza celor petrecute în închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Tg. Ocna, Târgşor, în perioada 1949–1952 nu poate fi desprinsă de tot ceea ce s–a petrecut în răsăritul Europei din 1917 în Rusia şi din 1944 în statele predate U.R.S.S.–ului.

Pentru a putea prezenta şi înţelege factorii care au stat la baza acestor „acţiuni”, este necesar a puncta cu câteva citate caracteristicile fundamentale ale teoriei şi practicii marxist–leniniste şi anume: violenţa şi teroarea mergând până la criminalitatea organizată la nivel de stat:

V.I. Lenin: Voi ne–aţi provocat în octombrie la luptă, la această provocare noi vă răspundem cu teroare, cu o întreită teroare; iar dacă va fi nevoie vom recurge la o şi mai aspră teroare (V.I. Lenin, Gesammelte Werke – traducerea în limba germană, ed. a  4–a, 1952, vol. XXXII, p. 193)

Ilya Ehrenburg scria în foaia sa volantă intitulată Ucide (101): Nemţii nu sunt oameni. Noi nu vom vorbi, noi vom omorî! Ucide pe nemţi! Nu te sfii, ucide!!

Generalul ceh Ingr: Când va veni ziua noastră, întreaga naţiune va urmări strigătul de război al husiţilor: Loveşte–i, ucide–i, nu lăsa pe nimeni în viaţă! (13 Nov. 1944 BBC)

Citatele pot fi mult mai multe şi toate converg către aceleaşi acţiuni de teroare. Vom mai reveni pe parcursul expunerii.

Răsăritul a fost incontestabil „teatrul unui experiment”, iar Piteştiul un segment al acestuia. El a fost un „Laborator”, ale cărui rezultate şi metode trebuiau extinse în toate închisorile, apoi în întreaga ţară. Dar, în acelaşi timp, Piteştiul a reprezentat şi un fenomen. El a cuprins, la cele două extremităţi ale sale, rezultatul efectului maxim la care se poate ajunge prin exercitarea unei terori permanente şi îndelungate, fizice şi psihice în acelaşi timp, după un minuţios şi ştiinţific program. La un capăt s–a produs o dezumanizare totală printr–o degradare psihică, morală şi fizică a elementului asupra căruia s–a acţionat, iar la celălalt capăt rezultatul torturii a fost martirajul. Sfinţi şi mucenici pe de o parte, monştri pe de alta. Între cele două extreme s–au manifestat toate posibilităţile de comportament uman în faţa terorii şi torturii maxime şi continue.

Acolo s–a experimentat acel principiu materialist: acumulări lente cantitative duc la salturi bruşte calitative. Rezistenţa umană acumulând cantităţi uriaşe de tortură poate ajunge într–un moment dat la o clipă când cel torturat cedează psihic, moral şi fizic, transformându–se din victimă în călău – cum se cerea de cel care îl tortura. Astfel s–au putut produce mutaţii psihice asemănătoare schimbării stării de agregare a materiei, când un metal sau un lichid se transformă în lichid sau gaz, din momentul în care atinge punctul critic. Oameni care, în condiţii normale de existenţă, au dat dovadă de acte cu adevărat eroice, acum, supuşi torturilor şi presiunilor psihice permanente, timp de luni de zile sau ani, s–au transformat în neoameni. Unii, din fericire puţini – dacă aceasta se poate numi aşa – nu şi–au mai putut reveni niciodată, părăsind această viaţă tot în condiţii tragice oferite de cei care îi folosiseră. Mă refer la cei care în Cazimca de la Jilava, unde, zidiţi de vii în celule construite special de criminalul regim, şi–au aflat sfârşitul din această lume, rămânând în judecata Celui de Sus, după ce fuseseră folosiţi ca martori falşi. Dar şi la cei care în urma torturilor de la Piteşti nu au rezistat, o parte din ei – dar nu cei mai vinovaţi sau mai exact nu singurii vinovaţi – fiind preluaţi de Securitate în anchete după 1952 şi au clacat. Acestora Securitatea le aplică un diabolic şi criminal regim de tortură, determinându–i să afirme că atrocităţile comise în închisori s–au făcut din ordin legionar. Apoi îi trimte în faţa plutonului de execuţie.

Citez în sprijinul celor mai sus afirmate câteva fraze din Procesul Verbal de Interogatoriu luat deţinutului Juberian Constantin la data de 28 ianuarie 1954.

Întrebare: – Ai fost forţat de cineva să te sinucizi? Prin faptul că nu ţi se pun în sarcină fapte ce nu–ţi aparţin, cât şi prin faptul că nu ai fost întrebat decât despre faptele criminale pe care le–ai săvârşit, dovedeşte că încercarea de a te sinucide ai făcut–o tocmai în scopul de a nu răspunde cinstit în faţa organelor de anchetă şi a ascunde atât faptele tale cât şi pe ale altora de aceeaşi categorie cu tine! Aşa a fost treaba?

Răspuns:  – Prin încercarea mea de a mă sinucide nu am căutat să ascund faptele mele şi nici pe ale altor elemente împreună cu care am activat, şi această încercare de sinucidere am făcut–o pentru a termina cu viaţa.

Câtă tortură fizică şi psihică s–a putut acumula de–a lungul anchetelor în fiinţa şi conştiinţa acestui om ca să încerce să–şi pună capăt zilelor?!

Continuând analiza celor petrecute în închisorile amintite, apelând din nou la origine, adică la esenţă şi anume la aparatul de teroare cel mai sângeros din istoria lumii, se pun întrebările fireşti, valabile atât pentru Experimentul comunist, cât şi pentru Laboratorul său, Piteşti, şi anume:

– Cine a conceput satanicul experiment?

Cine au fost autorii proiectului?

Cine au fost executanţii?

Cine au fost sprijinitorii din umbră?

Cine au fost colaboratorii?

Cum s–au recrutat victimele şi călăii?

Care a fost scopul organizării unui asemenea experiment?

Pentru a putea răspunde la primele două întrebări începem prin a face câteva precizări.

Sistemul comunist ultracentralizat nu permitea iniţiative personale, totul desfăşurându–se într–o perfectă respectare a ierarhiei şi a unei discipline oarbe; nimeni nu executa nimic fără ordin, iar după executare urmează raportarea în amănunţime asupra aducerii la îndeplinire a acestuia.

După 1945 ţara noastră s–a bucurat de o dublă guvernare, care în esenţă era una singură.

Guvernul şi conducătorii marilor instituţii centrale, în calitate de simpli executanţi, pe de o parte şi consilierii sovietici care îi dublau la toate nivelele, pe de altă parte. Aceştia din urmă transmiteau directivele primite de la Moscova şi vegheau la stricta lor execuţie. Vârful piramidei organizatorice era constituit de Comitetul Central P.C.R.. sau P.M.R.. şi organul său represiv, Securitatea, aceasta având „privilegiul” de a le controla şi pe primele. Ambele organisme se aflau desigur sub directul control sovietic.

În felul acesta, ştiind structura organismelor statale la acea oră, răspunsul firesc la cele două întrebări iniţiale, Cine a conceput satanicul experiment? şi Cine au fost autorii proiectului? este: Comitetul Central al P.C.R. sau P.M.R., respectiv Biroul său Politic şi în acelaşi timp Securitatea, iar peste ambele Consilierii Sovietici, cu experienţa lor de 30 de ani (1917 – 1947), deloc neglijabilă.

Din documentele apărute în ultima vreme, inclusiv monumentala lucrare Holocaustul Roşu, autor Dr. Florin Mătrescu, reiese clar experimentarea în spitalele de psihiatrie din Rusia a procedeelor de alienare psihică şi spălarea creierelor  pentru opozanţii comunismului.

În continuare voi cita din Manualul de instrucţiuni privind războiul psihopolitic, Spălarea creierului, Complotul psihopolitic al comunismului. Volumul a apărut sub redactarea scriitorului Pan Izverna, a traducerii din engleză a Doamnei Mioara Izverna şi prefaţarea Domnului  Sergiu Grosu. Cartea, editată de John Keats, alias Kennets Goff, fost membru al Partidului Comunist din America în perioada 1936 – 1939, conţine cuvântul adresat de Beria în 1936 studenţilor americani la Universitatea Lenin.

Menirea Psihopoliticii este, în prima etapă, aceea de a organiza supunerea şi de a orienta scopurile pe care aceştia trebuie să le urmărească şi, apoi, aceea de a menţine starea de supunere prin anihilarea acţiunilor persoanelor şi personalităţilor care ar putea să îndrepte grupul spre nesupunere.

După enunţarea rolului Psihopoliticii, le spune tinerilor: În cazul când în grupurile de tineri există lideri puternici, agentul psihopolitic poate să acţioneze în mai multe feluri, folosindu–se de ei sau îndepărtându–i. Dacă liderul vizat, băiat sau fată, urmează să fie folosit, caracterul său trebuie schimbat cu grijă, îndreptându–l spre căi criminale, după care urmează să fie ţinut sub control sub şantaj sau prin alte mijloace. Metoda, cum se va vedea mai departe, a fost aplicată de administraţia închisorii Piteşti, începând cu vara anului 1949.

Citez mai departe:

De exemplu, un soldat căzut prizonier poate fi maltratat, înjosit şi umilit până e adus într–o asemenea stare încât chiar şi cel mai neînsemnat gest al celor ce l–au chinuit îl va face să tremure de frică. El se va supune fără crâcnire sau îşi va schimba simţămintele şi credinţele la prima vorbă poruncitoare a asupritorilor săi. Dacă este degradat până la limita necesară prizonierul poate fi făcut să–şi ucidă chiar şi compatrioţii aflaţi în acelaşi lagăr cu el.  Apreciez că acest paragraf nu necesită comentariu.

Omul – se spune mai departe – nu trebuie să mai creadă despre sine sau despre cei din jurul său că ar fi apţi de „rezistenţă spirituală” sau de „sentimente nobile”. De aceea se spune în continuare:

Religia trebuie să fie socotită demodată, prin îndoctrinare psihopolitică demonstrându–se că nu există suflet şi că Omul este un animal. Mincinoasele mecanisme ale Creştinismului l–au făcut pe om să săvârşească, fără nici un rost, tot felul de acte de bravură. Spunând oamenilor că există viaţă de apoi, teama lor de urmările pe care le–ar putea avea actele de curaj, făptuite în timpul vieţii, a scăzut mult. Dacă vrem ca poporul să asculte de ordinele noastre fără să crâcnească, această teamă trebuie mult mărită. Aşadar, credinţa în Biserică trebuie să dispară şi puterea Bisericii trebuie anihilată pas cu pas.

În programul său de degradare a Omului, agentul psihopolitic trebuie să se ocupe de fiecare familie profund religioasă şi să–i provoace unuia dintre membrii ei o stare de nevroză sau de nebunie, după care să susţină că această nevroză sau psihoză este rezultatul credinţei. Oamenii profund credincioşi vor fi consideraţi din ce în ce mai puţin responsabili de propria lor sănătate mentală şi vor fi trecuţi din ce în ce mai mult în grija agenţilor psihopolitici.

Voi încheia citatele cu cel de la pagina 84 – Populaţia trebuie convinsă, prin diferite metode, că bolile mentale pot fi tratate numai prin şoc electric, tortură, lipsuri de toate felurile, umilire, discreditare, violenţă, mutilare, ucidere şi administrarea pedepsei sub toate formele ei.

O dată conceput şi cunoscut programul diabolicului experiment, urmează să trecem la faza următoare, şi anume punerea lui în aplicare.

Cine au fost executanţii?

Aceştia au fost în ordine ierarhică:

Conducerea Ministerului de Interne, a Securităţii, a Direcţiei Penitenciarelor, precum şi a Administraţiei Penitenciarelor implicate.

Este arhicunoscut faptul că până la ministrul Marin Jianu din Ministerul de Interne, la generalul Nicolski, coloneii Czeller, Sepeanu, Dulgheru (Dullberger), Constantinescu – inspector – Nemeş, Alboiu, toţi aceştia s–au făcu vinovaţi de conducerea şi executarea criminalului Experiment. Ultimul citat mai sus, colonelul Alboiu felicită la Canal pe cei care l–au torturat pe doctorul Simionescu, împuşcat între sârme. Doamne! Aceasta seamănă cu felicitarea minerilor după devastarea Capitalei în 13–15 iunie 1990.

O întreagă pleiadă de conducători ai Securităţii şi Ministerului de Interne nu numai că nu au fost străini de acţiunile ce se desfăşurau la Piteşti, Gherla, Canal, Tg. Ocna, Târgşor, dar au fost executanţi direcţi ai ordinelor superioare, supervizând aducerea lor la îndeplinire. Mutările deţinuţilor de la un penitenciar la altul s–au făcut dirijat, organizat. Şi în perfectă cunoştinţă. Aceştia, ajunşi de la Piteşti la noile penitenciare, erau preluaţi de conducerile administrative şi politice, care le amenajau apoi camere speciale pentru acţiunea de demascare–reeducare. Mutările de la o celulă, sau cameră, la alta, cum era şi firesc, le făcea conducerea închisorii, în funcţie de stadiul în care se afla deţinutul în cadrul Experimentului.

La Piteşti, acţiunea s–a început cu concursul şi în prezenţa directorului închisorii Dumitrescu Alexandru şi a gardienilor: Mândruţă, Lăzăroiu, Georgescu, Dina, Nistor. Oficiantul sanitar Cioltan ridică pe deţinutul Niţă omorât în bătaie ca şi pe ceilalţi asasinaţi sau sinucişi. Doctorul penitenciarului, Ionescu, eliberează certificate de deces false, iar ofiţerul politic Marina supraveghează şi coorodonează împreună cu directorul Dumitrescu Alexandru întreaga acţiune.

La Gherla torturează în bătăi gardienii: Văşcanu, Nichi Dănică, Lazăr Simion, Gabor Tiberiu. Doctorul penitenciarului, Bărbosu, face acelaşi oficiu ca la Piteşti, eliberând certificate false, iar ofiţerii politici Avădanei şi Sucegan conduc şi urmăresc întreaga desfăşurare a Demascărilor.

Toţi ofiţerii politici au pus la dispoziţie în celule, hârtie şi creioane – care de fapt erau total interzise de regulamentul închisorilor – în scopul obţinerii de informaţii despre persoane nedeclarate în timpul anchetelor de la Securitate. Tot ei au urmărit mersul şi evoluţia torturilor, dirijând mutarea deţinuţilor dintr–o celulă în alta. Menţinând permanenta legătură cu forurile superioare, ofiţerii politici, în momentul primirii dispoziţiilor din partea acestora de mutare a deţinuţilor de la un penitenciar la altul, selectau pe cei care urmau să fie transferaţi. O dată ajunşi la noile penitenciare, ofiţerii politici îi preluau pe cei reeducaţi, oferindu–le camere speciale unde aveau loc torturile.

Elementele succint prezentate până în prezent ne duc clar la concluzia categorică că Experimentul demascare – reeducare a aparţinut în exclusivitate aparatului politic şi administrativ al Statului, sprijinit de consilierii sovietici care îi dirijau, îndrumau şi supravegheau:  sprijinitorii din umbră. Aceştia au făcut parte tot din pleiada executanţilor şi iniţiatorilor care, transmiţând ordinele primite, verificau la faţa locului îndeplinirea lor întocmai.

Experimentul însă s–a bazat şi pe alte elemente şi anume:

de cunoaştere a specificului, a structurii umane pe de o parte, cât şi pe necesitatea distrugerii pivotului de rezistenţă anticomunistă: conştiinţa creştină.

Pe posibilitatea manevrării şi influenţării unor destine individuale şi colective, prin aplicarea de torturi îndelungate.

De a avea un caracter ultrasecret şi conspirativ care să asigure păstrarea unei tăceri absolute privind scopurile şi metodele de executare a Experimentului.

Or, aceste condiţii nu puteau fi asigurate decât de aceia care duc de secole o luptă făţişă sau uneori subtilă de subminare şi combatere a spiritualităţii umane, de înlocuire a „teocentrismului” prin „antropocentrism”, şi anume a „curentelor materialiste de toate felurile”.

Colaboratorii şi cum s–au recrutat victimele şi călăii

Colaboratorii Experimentului pot fi împărţiţi în două categorii mari:

Câţiva, foarte puţini, care au trecut alături de Ţurcanu fără a primi nici o palmă, unii dintre ei fiind înspăimântaţi la gândul că îi aşteaptă cine ştie ce suplicii.

Alţii, tot mai puţini, care după ce au fost torturaţi, unii rămânând fără fese (cazul Pop Cornel), au cedat executând ordinele lui Ţurcanu.

La închisoarea Piteşti, în  perioada iunie – septembrie 1949, un număr de circa 20 de deţinuţi au fost izolaţi la etajul II, la aşa–zisa secţie S.S.I. păzită de un comisar civil, Ţapu, unde erau încarceraţi foştii socialişti ai lui Titel Petrescu şi alţii acuzaţi de spionaj. Printre cei izolaţi au fost: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Pandurescu, Adrian Cărăuşu, Romică Eutuşanu (toţi închişi din 1941), Comşa Ieronim, Nuţi Pătrăşcanu, Florian Dumitrescu, Voinea Octavian, Costache Oprişan, subsemnatul şi alţii de care nu–mi mai amintesc. Se pare că aceştia erau socotiţi mai reprezentativi, urmând a fi anihilaţi prin tortură printre primii. De altfel, aşa s–a întâmplat cu Comşa şi Pătrăşcanu.

La Suceava, în anul 1948, Bogdanovici Alexandru are un vorbitor cu tatăl său, prefect de Botoşani, întrevedere nesolicitată de el, ci înlesnită de afară. Bogdanovici, originar din Soroca, activase în Frăţiile de Cruce, făcuse închisoare în timpul perioadei antonesciene, iar după 1947 conducea Grupul Studenţesc Legionar Iaşi. În concepţia lui reeducarea trebuia să fie un act voit şi liber consimţit, nicidecum un act de constrângere şi violenţă. Astfel ia fiinţă la Suceava O.D.C.C. (Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste), care în gândirea lui, Bogdanovici reprezenta un  joc politic (mai mult ca sigur la rugămintea tatălui său) pentru salvarea lui şi probabil a celor cu care intrase în închisoare. Dar în acelaşi timp, se poate aprecia că forurile conducătoare care au gândit, condus şi supravegheat Experimentul au urmărit în această fază la Suceava testarea celor mai şovăielnici dispuşi să accepte acest demers criminal. Astfel se explică faptul că Ei, găsind în Ţurcanu colaboratorul ideal pentru punerea în practică a satanicului Experiment, îl folosesc instruindu–l asupra modului de desfăşurare a acţiunii. Se ştie că după plecarea studenţilor, majoritatea legionari, de la Suceava la Piteşti, Ţurcanu a lipsit un anumit timp din închisoarea Suceava, bănuindu–se că a fost dus la Bucureşti, iar dintr–o sursă care nu am calitatea de a o dezvălui, a fost şi la Moscova. Omorârea lui Bogdanovici la Piteşti, ca „oportunist”, de către Ţurcanu şi primii lui colaboratori, confirmă faptul că „iniţiatorii” au hotărât dispariţia lui în acea primă „fază”, după ce el inconştient îşi îndeplinea misiunea de „turnesol”. Trebuie menţionat faptul că adeziunea la O.D.C.C. a fost extraordinar de mică, insignifiantă, toţi ceilalţi deţinuţi proveniţi din cadrul Mişcării Legionare opunându–se în proporţie covârşitoare acestei acţiuni.

În ceea  ce priveşte pe Ţurcanu, acesta făcuse parte din F.D.C. (Frăţiile de Cruce) în toamna 1940 – 41, după ianuarie 1941 nemaiactivând. El a fost coleg de clasă şi apoi la Facultatea de Drept din Iaşi cu Ştefan Caciuc. Acesta din urmă s–a întâlnit cu Ţurcanu în 1946 la examene, care i–a spus: Ce faceţi voi vă priveşte, eu sunt comunist! Sunt prieten cu fraţii lui Emil Bodnăraş şi aceştia mă susţin şi mă ajută să fac carieră în politică. Aşa că aceasta este ultima dată când mai vorbesc şi mă întâlnesc cu tine (Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I, Dumitru Bordeianu). Se înscrie în Uniunea Naţională a Studenţilor din România (organizaţie oficială procomunistă), ajungând în Comitetul de Conducere al acesteia. Apoi se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, fiind selectat pentru a fi trimis la o şcoală de  diplomaţi.

Ştefan Caciuc, în timpul anchetei, aminteşte de întâlnirea lui cu Ţurcanu, acesta fiind arestat şi adus la închisoarea Suceava toamna târziu, după ce anchetele erau aproape terminate. Urmează numirea lui ca planton şi instruirea lui în ceea ce va urma la Piteşti. Trebuie menţionat că anchetele Securităţii se făceau în incinta Securităţii Suceava.

Dintre primii şi singurii de fapt care s–au alăturat lui Ţurcanu la Suceava au fost: Gebac, Negură, Livinschi Mihai, Mărtinuş, Sobolevschi, Zbranca, Popa Alexandru (Ţanu), proveniţi dintre legionari. Ulterior, numărul celor care se pun la dispoziţia lui Ţurcanu se măreşte cu deţinuţi din alte categorii de arestaţi, care acceptă totul din oportunism, frică sau din simplă slăbiciune umană, văzând ce se petrece în jurul lor. La Piteşti şi apoi la Gherla, pe măsura amplificării torturilor, numărul celor care cedează creşte, dar în acelaşi timp şi al acelora care sunt omorâţi, se sinucid sau săvârşesc tentative de sinucidere. Majoritatea covârşitoare a celor care trec prin suplicii este copleşită şi tăcută. Din când în când, câte unul desconspiră celor netrecuţi prin Demascări urgiile Experimentului. Aceştia sunt desfiguraţi şi purtaţi prin camere pentru a se anihila asemenea tentative. (Cazul legionarului Tache Rodas de la Gherla). Totul ia aspectul unui sinistru şi macabru convoi al morţii. Zdrobiţi fizic, disperaţi sufleteşte, ei înfruntă muţi această urgie a secolului cu ultimele resurse umane, ascunse şi nebănuite, ce nu fuseseră totuşi distruse.

Din nefericire, căderea pentru unii a fost ireversibilă, ei sfârşind fără a–şi fi revenit, deşi rezistaseră eroic anchetelor Securităţii. (Dan Dumitrescu, Nuţi Pătrăşcanu, Popescu Aristotel, decedaţi la „Cazimca” din Jilava). Alţii au reuşit să se smulgă din dezastru, redevenind ce au fost înainte de a trece prin acest cazan al supliciilor.

Doresc în acest final de capitol să menţionez şi să accentuez că nu persoanele care au colaborat la acest „Experiment” trebuiesc aduse în primul plan al vinovăţiei. Acţiunea o dată concepută şi definitivată trebuia îndeplinită şi pentru aceasta se puteau găsi atâtea persoane de câte aveau nevoie „iniţiatorii”. Planul trebuia îndeplinit, indiferent de persoana care era folosită. Ulterior însă iniţiatorii au deturnat şi acest aspect, făcând uz în anchetele ce au urmat, numai de deţinuţi care au provenit din rândul Mişcării Legionare. Asupra acestui aspect voi reveni în capitolul următor.

Scopul „experimentului” şi alegerea închisorii Piteşti ca loc de desfăşurare a lui

CITESTE RESTUL TEXTULUI AICI

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: