Skip to content

DESPRE MARTIRI ŞI MĂRTURISITORI

11 October 2010

Scris de Monahul TEODOT

Primul şi cel mai mare martir este însuşi Domnul Iisus Hristos. El a mărturisit lumii întregi că este Fiul lui Dumnezeu. Din sfântă gura Sa n-a ieşit minciună, El fiind însuşi Adevărul. Tot ce a spus cu cuvântul, a împlinit cu fapta – absolut tot.

A spus despre Sine că este “blând şi smerit cu inima”, şi a împlinit-o cu fapta: Cel Care a creat soarele, S-a smerit în pântecele Fecioarei, S-a lăsat purtat în braţe; Cel pe Care Îl ţin Tronurile, Heruvimii iar Serafimii îl înconjoară a şezut pe mânzul asinei la intrarea în Ierusalim; Cel Care este foc mistuitor se lasă de două mii de ani în mâinile şi spre hrana creştinilor sub chipul pâinii şi al vinului la Sfânta Liturghie; Cel Care a creat omul din nimic se lasă prins, legat, bătut, scuipat, batjocorit, răstignit, omorât – ca om – de omul satanizat. Iată că El ne-a arătat ce înseamnă să fii blând şi smerit cu inima. A făcut minuni, vindecări sufleteşti şi trupeşti ca nimeni altul şi niciodată nu S-a lăudat. A mai învăţat: Iertaţi şi veţi fi iertaţi! Şi ştim cu toţii cuvintele Lui de pe cruce: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”

Nimeni dintre pământeni, de mii de ani de când e lumea n-a putut birui moartea. Oricât de înţelepţi au fost, oricât de puternici, toţi, de la primul până la ultimul s-au oprit în faţa acestui zid de netrecut. El singur, Iisus Hristos Dumnezeul-Om a trecut înfricoşătorul zid: moartea – înviind a treia zi. „Eu sunt Adevărul; Eu voi învia a treia zi”. Şi a Înviat. Cu cât vrăjmaşii Săi au căutat să pună piedici, piatră grea şi mare peste mormânt, cu atât mai mult a strălucit Învierea. Că nimeni nu poate muri cu bucurie pentru o minciună, pentru o himeră, pentru un basm, ci numai pentru o realitate, pentru un adevăr, pentru o certitudine, pentru Cineva Care îl face fericit în viaţa cealaltă şi cu Care a vorbit şi cu Care s-a împrietenit încă din această viaţă. Nu mai punem la socoteală faptul că cei doisprezece apostoli, din fricoşi, slabi şi necredincioşi – înainte de Înviere – se transformă în curajoşi, tari, nebiruiţi şi credincioşi – după Înviere şi, mai ales după Pogorârea Duhului Sfânt într-ânşi.

Aşadar Iisus Hristos este primul şi desăvârşitul martir, împlinind cu fapta învăţătura Sa, pătimind pentru ea şi murind mărturisind-o. Doar pentru asta L-au răstignit arhiereii şi căpeteniile poporului, pentru mărturisirea Lui că este Fiul lui Dumnezeu. Pe lângă acestea El este singurul Care a măturisit şi după Înviere şi după Înălţare şi după Pogorârea Duhului Sfânt despre Sine şi despre Împărăţia Sa.

Tot El a mai spus că: „cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui”.

Proorocii Legii Vechi au împlinit primii acest cuvânt. Ei nu L-au văzut în trup, afară de Sfântul Ioan Botezătorul. Apoi apostolii după ce s-au convins, după ce au crezut, L-au mărturisit şi ei. „Tu eşti Fiul Dumnezeului Celui viu”, spune Petru; mai înainte de el, fratele său Andrei, Filip  apoi, cu „am aflat pe Mesia, despre care au spus proorocii” către Natanail ( de care se miră parcă şi Mântuitorul: „Iată israelit în care nu este vicleşug” – căci prin vicleşug au înşelat popoarele în istorie, iar acum au ajuns să stăpânească lumea, prin bani şi vicleşug).

Peste apostoli însă, primul care moare mărturisindu-L este unul la care nu se aştepta nimeni: tâlharul cel pocăit. Şi cum L-a mărturisit? În condiţiile cele mai grele. Că nu e totuna să-L mărturiseşti pe Hristos în Biserică, în faţa Altarului, la o întâlnire cu prietenii – deşi în ziua de azi nu este uşor nici acest lucru – cu a-L mărturisi în chinurile morţii (când nemulţumirea şi cârcoteala bat la uşă), pe cruce, în faşa unei mulţimi înebunite de ură împotriva Lui. Şi cât de mult face ca dintr-o mulţime care te urăşte, te huiduieşte şi-ţi vrea moartea, să-ţi ia cineva apărarea, să-I toarne puţin balsam pe rana acuzelor mincinoase şi nedrepte. „Într-o mulţime de ochi plini de ură şi mânie, căutam doi ochi în care să văd milă”, aşa scria Corneliu Zelea Codreanu, într-una din scrierile sale despre anchetele prin care a trecut. De aceea şi răspunsul Mântuitorului către tâlharul pocăit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Iată, deci, ce putere are mărturisirea. Dar, pentru a mărturisi, trebuie mai întâi să crezi: „Crezut-am, pentru aceea am mărturisit”, spune Sfântul Apostol Pavel. Dar pentru ce oare a dat Mântuitorul această poruncă a mărturisirii? Din dragoste pentru mântuirea altora, ca să audă şi ei – căci credinţa vine prin auz şi cum vor auzi dacă nu va fi cineva care să mărturisească? După cum spune şi Părintele Iustin Pârvu, în zilele noastre: „Avem următoarele arme azi: postul, rugăciunea, smerenia, dragostea şi mărturisirea. Nu are dragoste de aproapele cel ce nu mărturiseşte. Care nu spune pericolele şi cum să le întâmpinăm, cum să biruim ispitele de azi”.

Mântuitorul Hristos a mai spus că: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. După cum spun Sfinţii Părinţi, „lumea” înseamnă păcatele, patimile. Adică, Cel ce a biruit ura cu iubirea Sa, mânia cu blândeţea Sa, viclenia şi prostia cu înţelepciunea Sa, iubirea de stăpânire şi slava deşartă cu smerenia Sa, desfrânarea cu curăţia, sfinţenia şi neprihănirea Sa, invidia cu dragosta şi bucuria Sa, lenea cu osteneala Sa nesfârşită, iubirea de arginţi cu sărăcia Sa desăvârşită ( „Fiul omului nu are unde să plece capul”). De aici să începem şi noi, ca să putem să credem, să iubim şi să-L mărturisim. „Toţi cei ce vor să trăiască cucernic în Hristos vor fi prigoniţi”, spune cel ce a trăit acestea aproape toată viaţa. Sfântul Apostol Pavel.

Aşa a fost prigonit Sfântul Arhimandrit Ştefan, întâiul mucenic, căruia îi strălucea faţa ca unui înger în faşa iudeilor; aşa au pătimit apostolii, Sfântul Policarp, Sfântul Ignatie Teoforul; aşa a pătimit Sfântul Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de biruinţă, Sfântul Mare Mucenic Procopie, Sfântul Iacov Persul, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir, Sfinţii 40 de Mucenici şi alte sute de mii de sfinţi în primele secole ale creştinismului. Apoi au pătimit de la eretici pentru mărturisirea dogmelor ortodoxe alte sute de mii, în perioada celor şapte Sinoade Ecumenice – de această dată prigoana venind chiar din interiorul Bisericii. Au urmat prigoanele din partea turcilor, tătarilor, arabilor – alte milioane de mucenici, valuri de sânge care au spălat şi sfinţit lumea de păcătoşenie; „sângele martirilor, sămânţa creştinilor”, după cum spunea Tertulian.

Secolul trecut se pare că a dat, după cum spun istoricii, cei mai mulţi mucenici din istoria Bisericii.

Comunismul, această erezie, a cuprins mare parte din lume, iar cine i-a stat împotrivă din convingere creştină, a avut de pătimit. Părintele Arsenie Boca, martirizat de comunişti cu o lună înainte de moartea lui Ceauşescu, a lăsat şi acest cuvânt, prooroc fiind şi văzând ce urma, exodul românilor după un loc de muncă în străinătate: „Nu plecaţi din ţară, că ţara noastră are destinul ei şi va da cei mai mulţi mucenici”.

Privind în istoria creştinismului românesc, ortodox de două mii de ani, de la Sfântul Apostol Andrei a cărui peşteră şi izvor ne sfinţesc până astăzi, vedem pe sfinţii săi ucenici de la Păcuiul lui Soare, de la Dervent, de la Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion (care nu cred că s-au bucurat că părticele din sfintele lor moaşte au ajuns în posesia unui eretic ce nu dă semne de îndreptare). Vedem apoi pe Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, şi numai Dumnezeu ştie câţi mucenici români vor fi fost, neştiuţi.

Dar românii ortodocşi care şi-au dat viaţa pentru apărarea pământului invadat de cotropitori nu sunt mucenici? Dacă Ion Moţa şi Vasile Marin care au murit în Spania, în 1937 pentru că „se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos” sunt mucenici – şi sunt dovezi clare ale sfinţeniei lor – atunci şi aceşti apărători cu arma în mână ai pământului şi neamului românesc ortodox sunt mucenici – eroi şi martiri ai neamului românesc ortodox. „Nu este dragoste mai mare decât aceea ca cineva să-şi pună viaţa pentru prietenii săi”. Asta au făcut – zic eu – toţi eroii şi martirii neamului – unii direct pentru mărturisirea lui Hristos, alţii pentru neamul românesc iubit şi ocrotit de Hristos.

Cutremurându-ne, ajungem la Sfinţii Martiri Brâncoveni, care vor judeca împreună cu sfinţii domnitori dreptcredincioşi pe toţi conducătorii care au vândut ţara şi neamul bolşevicilor în secolul trecut şi străinilor, masonilor europeni la începutul acestui secol. Sfinţii vor judeca lumea.

Trebuie însă arătat adevărul istoric în legătură cu lupta de apărare a Bisericii şi neamului, în faţa valului bolşevic care a măturat mai întâi Rusia pravoslavnică – martirizând pe Ţarul Nicolae Romanov cu familia şi apoi multe milioane de ortodocşi ruşi – şi apoi România cu zecile de mii de morţi în inchisori şi lagăre pe parcursul a mai bine de cincizeci de ani.

Toate mărturiile arată clar că Mişcarea Legionară, înfiinţată de Corneliu Zelea Codreanu şi cei dimpreună cu el (Ionel Moţa, Radu Mironovici, Todose Popescu şi Corneliu Georgescu)  a fost singura organizaţie creştină – cu majoritatea membrilor ortodocşi – care s-a împotrivit pe faţă comunismului. Legionarii au fost martirizaţi atât în timpul lui Carol al II-lea, apoi în timpul lui Ion Antonescu, cât şi pe vremea Anei Pauker (Rabinson), Gheorghe Gheorghiu Dej şi Ceauşescu. Este relevant faptul că din Mişcarea Legionară au făcut parte sute de preoţi şi că 90% din cei întemniţaţi de comunişti au fost legionari.

Una dintre cununile, din vârful preoţimii active în Mişcarea Legionară este Părintele Ilie Lăcătuşu, dăruit de Dumnezeu cu sfinte moaşte întregi, ţinute încă în anonimat şi smerenie – care l-au caracteriat şi în viaţă – în cimitirul din cartierul Giuleşti, Bucureşti.

Apoi, Aiudul constituie, prin sfintele moaşte descoperite după 1989, poate cel mai sfânt loc din ţară; şi trebuie ştiut că şi la Aiud 90% din deţinuţi au fost legionari. În nici o mânăstire din lume nu sunt atât de multe sfinte moaşte ca la Râpa Robilor de la Aiud – după cum spune, pe bună dreptate, Părintele Iustin Pârvu.

Este interesant cum s-a fixat numele acestei organizaţii de educaţie creştin naţională, cum a dorit-o Corneliu Zelea Codreanu. Iată ce mărturiseşte însuşi fondatorul:

„În ziua de 8 noiembrie, Sfinţii Arahangheli Mihail şi Gavril, discutam ce nume să dăm acestei organizaţii tinereşti. Eu am spus: „Arhanghelul Mihail”. Tatăl meu spune: „Este în biserică o icoană a Sfântului Mihail, pe uşa altarului. Să mergem s-o vedem”. M-am dus cu Moţa, Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici şi Tudose. Ne uităm şi într-adevăr rămânem uimiţi. Icoana ni s-a părut de o frumuseţe neasemuită. Eu niciodată nu fusesem atras de frumuseţea unei icoane. Acum însă mă simţeam legat de aceasta cu tot sufletul şi-mi făcea impresia că Sfântul Arhanghel e viu. De atunci am început să iubesc icoana. De câte ori găseam biserica deschisă intram şi ne închinam la icoană. Ni se umplea sufletul de linişte şi de bucurie.” – Cartea Căpitanului, pag. 156.

Este evidentă aici lucrarea Duhului Sfânt prin Sfântul Arhanghel Mihail în sufletele Căpitanului şi văcăreştenilor – aceasta se întâmpla în anul 1923 în închisoarea, fostă mănăstire Văcăreşti. De aceea afirmăm cu toată convingerea că Mişcarea Legionară s-a înfiinţat prin lucrarea Duhului Sfânt, prin Sfântul Arhanghel Mihail. Ionel Moţa, impresionat şi el de icoană, va scrie de altfel articolul „La icoană”.

Iată însă, cum a lucrat Dumnezeu în sufletele lui Corneliu Zelea Codreanu şi ale camarazilor săi, în închisoarea Văcăreşti, în dorinţa de schimbare la faţă a României acelor vremuri, aflată sub ocupaţie evreiască – ocupaţie care se menţine până astăzi.

„Ne dădeam seama acum şi mai mult în urma unei cugetări mai adânci că:

Problema jidănească nu este o utopie, ci o gravă problemă de viaţă şi de moarte pentru poporul român: conducătorii ţării grupaţi în partide politice devin din ce în ce mai mult o jucărie în mâna puterii iudaice;

Politicianismul acesta, prin concepţia lui de viaţă, prin morala lui, prin sistemul democratic din care-şi trage fiinţa, constituie un adevărat blestem căzut pe capul ţării;

Poporul român nu va putea rezolva problema jidănească mai înainte de a-şi fi rezolvat problema politicianismului său.

Prima ţintă de atins a poporului român, în drumul său de năruire a puterii iudaice care-l apasă şi sugrumă, va trebui să fie năruirea acestui politicianism”. Urmează un fragment cu totul duhovnicesc în concepţia Căpitanului, asemănător pildelor din Pateric: „O ţară îşi are şi jidanii şi conducătorii pe care îi merită. După cum ţânţarii nu se pot aşeza şi nu pot trăi decât în mlaştini, tot aşa şi aceştia nu pot trăi decât înfipţi în mlaştina păcatelor noastre româneşti. Deci, pentru a-i putea birui, va trebui să ne stârpim întâi propriile noastre păcate. Problema este mai adâncă chiar decât ne-a arătat-o profesorul Cuza. Misiunea acestei lupte este încredinţată tineretului românesc, care, dacă vrea să răspundă acestei misiuni istorice, dacă vrea să mai trăiască, dacă vrea să mai aibă ţară, trebuie să se pregătească şi să-şi adune toate puterile pentru a duce lupta şi a birui. Ne-am hotărât ca atunci când vom ieşi de aici, dacă ne va ajuta Dumnezeu să nu ne mai despărţim, să rămânem uniţi şi să ne închinăm viaţa acestui scop. Dar până să ne ocupăm de defectele neamului, am început să ne ocupăm de propriile noastre păcate. Ţineam şedinţe de ore întregi şi fiecare spunea celuilalt defectele pe care le-a observat. Şi căutam să facem sforţări pentru a ni le îndrepta. Era o problemă delicată, deoarece aşa e făcut omul: nu-şi ascultă cu inimă uşoară propriile defecte. Fiecare crede sau vrea să se arate că e perfect. Dar noi spuneam: întâi să ne cunoaştem şi să ne îndreptăm păcatele noastre şi pe urmă vom vedea dacă avem dreptul sau de a ne ocupa şi de ale altora. Aşa ne-au trecut sărbătorile şi după sărbători şi iarna”.(Cartea Căpitanului, vol.I, pg.161)

De aici, din această concepţie adânc duhovnicească s-au născut Frăţiile de Cruce, cu cele şase legi: legea disciplinei, legea muncii, legea tăcerii, legea educaţiei, legea ajutorului reciproc, legea onoarei. Toate acestea duceau pe legionar spre o viaţă morală, începutul desăvârşirii creştine, spre realizarea „omului nou” duhovnicesc, omul care să poată la un moment dat să afirme cu toată inima, ca Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.

Mai ales vederea păcatelor proprii este un dar al lui Dumnezeu şi început al smereniei prin care vine harul.

Cam în aceiaşi perioadă cu Mişcarea Legionară aflăm în Serbia o altă organizaţie creştin-ortodoxă, înfiinţată de Sfântul Nicolae Velimirovici – canonizat de Biserica Ortodoxă Sârbă, cu moaşte întregi. Este vorba despre Mişcarea Rugătorilor, al cărui principiu de bază era „începe de la tine”:

„Dacă vrei să îndreptezi lumea, îndreptează-te întâi pe tine. Dacă vrei să îndreptezi statul, îndreptează-te întâi pe tine. Dacă vrei să îndreptezi poporul, îndreptează-te întâi pe tine. Dacă vrei să îndreptezi satul tău, îndreptează-te întâi pe tine. Dacă vrei să îndreptezi obştea ta, îndreptează-te întâi pe tine. În toate, deci, începe de la tine şi îndreptează-te întâi pe tine. Şi cum se poate îndrepta omul pe sine? Pentru aceasta există doar o singură ştiinţă în lume, care se numeşte Ştiinţa Evanghelică. Începe de la tine şi îndreptează-te întâi pe tine – acesta este principiul de bază al mişcării populare ortodoxe. «Scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău». (Matei 7,5)

Programul popular.

Ţine-te de bunătate. Răutatea costă mai mult decât bunătatea

Trăieşte în pace. Procesul costă mai mult decât împăcarea. Mai bine o pace slabă decât un proces gras.

Înapoiază ceea ce ai furat. Până când nu este înapoiat, lucrul furat aduce frică în suflet şi necaz în casă.

Să nu mărturiseşti strâmb. Jurământul strâmb – recoltă slabă, boală în casă şi vrajbă între fraţi.

Poartă-te cu cinste şi vei avea bună nădejde. Purtarea cinstită îndepărtează nenorocirea.

Mulţumeşte lui Dumnezeu. Cine mulţumeşte pentru puţin va primi şi mai mult.

Adu-ţi aminte de moarte şi nădăjduieşte în viaţa veşnică.

Cine nu poate fi membru al frăţiilor noastre de rugători:

cel care nu vrea să ştie de Dumnezeu şi de suflet;

şi care este împotriva ţării noastre;

şi care nu ţine sfinţenia căsătoriei;

şi care trăieşte necununat;

şi care huleşte numele lui Dumnezeu şi înjură;

şi care este dedat beţiei şi altor patimi, de care nu vrea să se vindece;

şi care nu ţine posturile şi nu se împărtăşeşte;

şi care trăieşte din cămătărie;

şi care jefuieşte cele străine şi jură strâmb;

şi care nu îşi ajută fratele său în nevoie.

Dacă totuşi vreunul a căzut în păcat, dar s-a căit, acela poate fi primit în frăţie. Dacă vreunul şi-a urât vechiul său sine păcătos şi vrea să se schimbe şi să se nască din nou, acela e cu noi şi noi suntem cu el.

În Cartea Vieţii stă scris: Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască. Şi: Dumnezeu a lăsat pocăinţa pentru mântuire. Biserica lui Dumnezeu îi iubeşte pe toţi fii săi şi se roagă neîncetat pentru ei, lui Dumnezeu.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, „Suta de capete de la Liubostina”)

Iată acum, în paralel, cum a conceput Corneliu Zelea Codreanu legile Frăţiilor de Cruce:

Legea disciplinei: fii disciplinat legionar, căci numai aşa vei învinge. Urmează-ţi şeful şi la bine şi la greu.

Legea muncii: munceşte, munceşte în fiecare zi. Munceşte cu drag. Răsplata muncii să-ţi fie nu câştigul ci mulţumirea că ai pus o cărămidă la înălţarea Legiunii şi la înflorirea României.

Legea tăcerii: vorbeşte puţin. Vorbeşte ce trebuie. Vorbeşte când trebuie. Oratoria ta să fie oratoria faptei.

Legea educaţiei: trebuie să devii altul. Un erou.

Legea ajutorului reciproc: ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa.

Legea onoarei: mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă şi nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pe căile onoarei”.

Alte principii legionare: credinţa în Dumnezeu, curăţenia sufletească, capacitatea de muncă şi creaţie, vitejia, viaţă aspră şi războire permanentă cu greutăţile aşezate în calea neamului, sărăcie sau renunţarea de a acumula averi.

În închisoarea de la Jilava, de unde va fi martirizat, Corneliu Zelea Codreanu face câteva însemnări: „Ne ocupăm cu lupta dintre noi şi alţi oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfânt şi poftele firii noastre pământeşti; ne preocupăm şi ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva diavolului şi păcatului. Toţi oamenii mari ai lumii de ieri şi de azi, Napoleon, Mussolini, Hitler etc, sunt preocupaţi mai mult de aceste biruinţe.

Mişcarea Legionară face excepţie, ocupându-se, dar insuficient, şi de biruinţa creştină în om, în vederea mântuirii lui. Insuficient! Răspunderea unui conducător este foarte mare. El nu trebuie să delecteze ochii armatelor sale cu biruinţe pământeşti, nepregătindu-le în acelaşi timp pentru lupta decisivă, din care sufletul fiecăruia se poate încununa cu biruinţa veşniciei sau cu înfrângerea veşnică. În sfârşit, lipsa – cel puţin la noi – a unei elite preoţeşti, care să fi păstrat focul sacru al vechilor creştini. Lipsa unei şcoli de mare înălţime şi de mare moralitate creştină”.

Încununarea vieţii lui Corneliu Zelea Codreanu îl constituie însă sfârşitul său mucenicesc din noaptea de 29 spre 30 noiembrie, în Pădurea Tâncăbeşti, lângă Bucureşti.

Este relevantă scrisoarea de la Jilava, către părinţii săi, cu o lună înainte de martiriu. Corneliu Zelea Codreanu a murit iubind pe vrăjmaşi, iar aceste după cum spun Sfinţii Părinţi este unul dintre criteriile care arată prezenţa Duhului Sfânt în om.

După părerea mea, Corneliu Zelea Codreanu este apostol şi mucenic, imediat după Sfântul Apostol Andrei. De altfel chiar de Sfântul Apostol Andrei a murit!

Am accentuat, în acest material, problema Mişcării Legionare şi a lui Corneliu Zelea Codreanu pentru că Legiunea a dat Bisericii, în secolul al XX-lea, cei mai mulţi şi mai mari sfinţi mucenici şi mărturisitori. Rămân de studiat vieţile lor, pe cât sunt mărturii – şi de urmat după putere. Cât de mari au fost şi sunt legionarii înaintea Domnului, vom vedea probabil doar în cealaltă viaţă.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale, ale tuturor Sfinţilor Tăi mucenici şi mărturisitori, şi pentru ale tuturor sfinţilor, mântuieşte-ne şi pe noi. Amin.

Read more: DESPRE MARTIRI ŞI MĂRTURISITORI http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-36/item/449-despre-martiri-%C5%9Fi-m%C4%83rturisitori#ixzz123esnEcl

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: