Skip to content

DESPRE CV-UL ASCUNS AL CULTURII

11 October 2010

Scris de Sorin DUMITRESCU

Ruptura din Duecento şi schimbarea dreptarului Bisericii Romano-Catolice

Schimbarea dreptarului bisericesc este un act deliberat semnat de romano-catolicism. A fost „finalizat“ în Duecento. Prin urmare, occidentul creştin este răspunzător nu numai de dezastrul pe care şi l-a pricinuit singur, ci şi de celelalte alunecări doctrinare pricinuite altor neamuri. Astăzi cei care-l mustră aspru sunt icoana şi dreptarul ei, principale lui victime şi ulterior, ale laicităţii celui de-al doilea mileniu. Mai nou, clerul romano-catolic încearcă de ochii lumii şi pentru a nu se arăta codaş duhovniceşte, să „reconsacre“ icoana, fără să o poată recupera decât prin prisma habitusurilor culturale. De aceea se adresează icoanei muzeal şi îi „cinsteşte“ în mod predilect doar capodoperele recunoscute.

Ruptura icoanei bizantine din Duecento – schismă a unităţii imaginii bisericeşti – a avut drept scop imediat demolarea până în temelii a canonului Bisericii Una, urmată, destul de curând, şi de schimbarea dreptarului. Am notat corect „demolarea canonului“, fiindcă în occidentul catolic nimeni nu a găsit la vremea respectivă un substitut doctrinar de talia canonului bisericesc bizantin. Aşa-zisul „canon“ gotic era totuşi cel mult summa unui stil şi în nici un caz un canon eclezial. Din punct de vedere duhovnicesc erau absolut incompatibile şi ca putere şi ca rang. De aceea demolarea s-a făcut pe furiş, forţat şi prin ucaz!

În contrast, schimbarea dreptarului bisericesc cu doctrină canonică amputată, s-a făcut mai destins şi a fost consolidată printr-un embargo imagistic menţinut până aproape de epoca noastră. Iconoclaştii apuseni ai rupturii au pregătit cu grijă schimbarea dreptarului, dinadins începând cu abolirea canonului bizantin, pentru că doar ghilotinarea rapidă a laturii lui doctrinare făcea posibilă – fără a da răgaz comparării lor prealabile – înlocuirea impunătorului dreptar bizantin cu o sumă de principii ale unui stil. Cu toate că goticul nu reprezintă cultul unei credinţe, occidentul creştin a admis fără să clipească schimbarea laturii aplicate, a dreptarului bisericesc abolit şi decapitat doctrinar, cu pseudo-dreptarul „obişnuinţelor formative“ ale stilului gotic. Să reţinem, ca primă piesa importantă a studiului nostru, faptul că în Duecento apostazia occidentală a schimbării dreptarului a pus pentru prima oară în lume dreptarul Bisericii Una pe acelaşi plan cu stilul culturii unei epocii, pentru ca în cele din urmă dreptarul eclezial să fie schimbat şi scos din uz ca orice produs cultural expirat! O gafă teologică şi canonică de proporţii nemaiîntâlnite, ale cărei roade otrăvite le culegem abia acum…(Fig.1)

În faţa Bisericii, pe cât de pustiită de schismă, pe atât de înmărmurită de arbitrariul schimbării dreptarului, Episcopul Romei, laolaltă cu teologii împăratului Carol Magnul au adus în sprijin bineştiutele justificări, pregătite şi ele dinainte, care astăzi, ca şi atunci, n-au avut drept scop decât camuflarea adevăratului motiv: hotărârea occidentului catolic de a se institui hegemonic în lume.

Iconoclasmul catolic

În mod evident revoluţia este totală, iar noua aşezarea axiologică a Bisericii Apusene neagă orice valoare pneumatică doctrinei, „unităţilor stilistice“ ale canonului ortodox şi dreptarului bizantin. Sublimul geniu ecumenic al Romei, de atâtea ori dovedit prin fiecare mozaic, frescă sau edificiu care au reuşit să dăinuie şi să înfrunte tacit, dar şi drastic, iconoclasmul în versiunea romano-catolică din Duecento, a devenit din genial bizantin, feroce antibizantin! Dacă în Bizanţul Bisericii Una iconoclasmul a eşuat „pozitiv“, dând naştere indirect cristologiei, în Apusul Europei “a reuşit” negativ pe deplin, răspândindu-se tumoral până astăzi. Ca şi în cazul iconoclasmului bizantin, şi cel latin este o emanaţie ideologică a imperiului.

Iconoclasmul bazileilor bizantini, care până la urmă n-a găsit teren propice în Bizanţul Bisericii Nedespărţite, manifestându-şi apostazia doar c.c.a. 150 de ani, a prins în schimb rădăcini solide în imperiul lui Carol Magnul, fiind prompt susţinut de interesele hegemonic ale papalităţii precum şi de dispoziţia pietistă a credinţei omului apusean al Bisericii occidentale scindate, instalându-se, de această dată, pe durata mai multor secole. Turnurile sale de pază încă există, dar fortăreaţa a încetat de mult să mai pară cuiva inexpugnabilă. Prin urmare, păstrându-se una duhovniceşte şi trupeşte, Biserica Universală a fost cutremurată de iconoclasm, fără a fi însă biruită, în timp ce ca unitate spartă, partea ei ruptă a fost cotropită esenţial şi pe timp îndelungat. Până una alta, ar fi util şi ar reprezenta un pas important în căutarea unităţii pierdute, dacă am cădea cu toţii de acord – şi creştinii răsăriteni şi creştinii apuseni – că dorul hegemonic al Catolicismului de la debutul celui de al doilea mileniu, n-ar fi reuşit niciodată să capete realitate instituţională şi să se înţelenească bisericeşte, în absenţa goticităţii franceze şi a „naţionalismul ei european“ – strămoşul unităţi europene de astăzi! – preferat de straşnicul abate Suger. Proiectul lui Suger urmărea să universalizeze goticitatea naţionalistă şi ultrahegemonică a Franţei şi, în final să o ridice la rang de model ecumenic. Felul cum gândea Suger şi cum îşi exprima în epocă utopicul său „internaţionalism naţionalist“ se găseşte detaliat în minunata carte a lui Erwin Panowski, „Arhitectură gotică şi gândire scolastică“(Editura Anastasia). Până una alta, este bine să subliniem că aplombul modalităţii gotice, al cărui ctitor stilistic va rămâne veşnic abatele, inaugurează o premieră culturală absolută: convertirea dogmei teologice în model stilistic cultural.

Cultura este un produs exlusiv religios, dar nebisericesc

Nu trebuie uitat niciodată că înainte de a-şi construi profilul distinct, cultura a prins cheag şi s-a manifestat în cadrele imaginii religioase emancipate, şi doar mai pe urmă ca derivat „îndepărtat“ al acesteia. Cultura este un produs exlusiv religios, dar nebisericesc. A vorbi, cum frecvent se vorbeşte astăzi, despre „cultura bisericească“ este nu numai total impropriu, ci în directă contradicţie cu originea religioasă a faptului cultural. Fiindcă însuşi creştinismul nu este religios, ci bisericesc. Creştinismul, cum observă perspicace teologul Schmemann, nu este religios; este capătul religiilor. Schimbarea dreptarului şi debutul tabloului religios înseamnă şi debutul „religiozificării“ creştinismului, alinierii lui în continuarea religiilor tradiţionale,antice. Şi iarăşi, a numi „cultură bisericească“ patrimoniul frumuseţiilor liturgice ale Bisericii este modul ireverenţios şi incult de a se exprima public al culturii.

Este spectaculară constatarea, că fără canon şi fără icoană, romano-catolicismul nu a produs „doctrinar“ decât cultura şi sectele. Dar în mod normal, şi cultura ar trebui şi ea corect percepută tot ca o sectă, alături de restul sectelor catolicismului, Biserica apuseană se fereşte să o numească astfel şi, niţel temătoare, o „cinsteşte“ în doi peri, cu toate că dintre toate sectele ei cultura este cea care îi erodează cel mai activ, mai insidios şi mai sistematic misiunea şi pastoraţia. Născută din ambianţa ei religioasă, cultura laică şi produsele sale redutabile pun perpetuu în criză calitatea propovăduirii romano-catolicismului, îl subordonează indirect iar pe furiş îl descalifică concurenţial. Poate fi negat faptul că nici mai mult, nici mai puţin, decât produsele culturii imaginii au fost cele care au scos primele în evidenţă „gustul pentru fad“ şi kitsch-ul „saint-sulpicianist“ ca noxe ale discursului catolic, şi unul şi altul cazaţi mortal în chiar miezul expresiei bisericeşti.

Ruptura icoanei va marca nefast cariera europeană a occidentului creştin. Ea va fi, începând încă din Cinquecento, ritmată insuportabil de rupturi succesive, cu conţinuturi din ce în ce mai pronunţat tributare conflictelor ideologice, toate numite uşuratec mode, însă toate târâte de catastrofala ruptură originară. Convulsiile acestui traiect imagistic, care se manifestă fără întrerupere de la Renaştere şi până la furibundele avangarde insurecţionale de la începutul secolului XX, este considerat de unii comentatori drept „urcuş evolutiv“! dar la fel de bine este calificat ca tragică involuţie, de punctul de vedere îmbisericit, atunci când îl contemplă în racourci, adică în prelungirea rupturii icoanei şi a iminentei căderi a artei religioase apusene în cadrele exprirate ale modului de a simţi şi de a înţelege revolut, de dinaintea intrării Logosului şi a Bisericii Lui în istorie.

Trebuie făcut efortul de a schimba lentila măritoare a culturii laice, pentru a zări în sublimul geniu performer, amăgitor şi paradisiac al unui Fra Angelico, Lorenzetti, Pierro de la Francesca etc. germenii modernismului insurecţional şi al istericului ideologism al avangardelor recente. Opera lor surâzător emancipată, curtenitoare ca rondelurile şi cântecele cavalereşti medievale este în realitate crisalida tuturor estetismelor, de la zbuciumul frondelor programatice şi până la fundamentalismul iresponsabil şi relativist al postmodernismului.

Puterea publică a culturii

Ovaţionată public de laicitatea din ce în ce mai secularizată a beneficiarilor, cultura a avut grijă să-şi „corecteze“ discret biografia reală, în aşa fel încât cea nouă să ajungă să-i confirme „urcuşul evolutiv“, să-i facă uitată provenienţa religioasă şi să-i infirme seria fatală de eşecuri axiologice. Puterea publică a culturii constă în simulacrul instituţionalizării şi administrării valorilor, a arbitrajului imparţial a tuturor divergenţelor polemice şi aclamării prestaţiei formative secularizată, liberă de prejudecăţi. Astăzi, cea mai mare credibilitate o au instituţiile culturii sau cele produse de cultură, sau în parteneriat cu cultura. Un demers bisericesc, bunăoară, devine plauzibil imediat ce este asociat unei „recomandări“ culturale! Inversul este inacceptabil! Un partid politic se validează electoral prin garanţiile pe care le oferă o instituţie culturală şi prezenţa favorabilă a unui vip cultural! Cum a reuşit datul cultural să pară mai serios în ochii oamenilor, decât datul bisericesc sau politic? Cum a reuşit cultura o asemenea performanţă publică? Principalul ei agent publicitar este „necanonicitatea“ ei constitutivă şi, drept consecinţă, emanciparea criteriilor. Deocamdată n-am spus „relativizare“, ci doar emancipare… Criteriile emancipate reprezintă instrumentul cel mai eficace prin care cultura obstrucţionează după bunul ei plac adevărul realitatăţii faptului curent. Cu ajutorul lor selecţionează, sistematizează, împarte, arhivează, glosează, conservă, include, exclude peste tot. Îl exercită fără drept de apel, în primul rând pentru „a-şi aranja“ căderea treptată ca urcuş evolutiv! Aşa se face că, transmis sistemului formativ, acesta instituţionalizează în numele ei o istorie fictivă a culturii, cu perioade culturale fictive, fictiv definite şi prezentate în mod intenţionat fals. Arhivarea, comentarea şi reprezentarea patrimoniului universal foloseşte preponderent criterii estetice şi opiniile ideologiilor culturale la zi. Pentru cultură, „obiectivitatea este o subiectivitate bine instituţionalizată“, cum zicea precis şi oarecum cinic Roland Barthes. Tezaurele societăţilor sacrale şi religioase tradiţionale sunt prezentate ca piese ale „culturilor“ asiriene, aztece, greceşti etc., cu toate că nici una din aceste perioade spirituale antice nu a produs cultură şi nici nu a cunoscut tipologic şi instituţional domeniul culturii. Valorile imaginiilor de pretutindeni din desimea istoriei sunt în aşa fel expuse ca să o anunţe pe ea, pe cultură, ca pe o (un) mesia a expresiei universale aşteptată cu înfrigurare, din toate timpurile!

Dispozitivul selectiv al culturii pune surdină acolo unde produce valori omul duhovnicesc, de aceea exaltă până la cele mai delirante cote encomiastice produsele culturale ale omului sufletesc, psihic. Arta primului mileniu creştin este aruncată pe acelaşi raft cu produsele spirituale ale întregii antichităţi, în vreme ce Evul Mediu Occidental – care a odrăslit-o şi faţă de care cultura se simte totuşi obligată – este proslăvit alături de „avangarde“ de toate oficiinile culturale ale globului. În acelaşi mod ascunde şi torpilează orice zvon privind redescoperirea icoanei, orice fenomen sau gesticulaţie care intenţionează să o promoveze ca imagine mondială şi ca reper formativ absolut.

Doar aşa pot fi explicate diatribele ei secularizante care au făcut din dreptarul bizantin principalul instrument exterminator al originalităţii artei bisericeşti, dispozitivul malefic care ucide în faşă orice exprimare frustă, spontană şi autentică. Aşa a ajuns să fie acceptat pe scară largă clişeul „dreptarului poliţai“, care pândeşte nu numai arta bisericească ci şi arta în general, cu forţa represivă a interdicţiei. Arta canonică produsă de Biserică, a devenit domeniul lui NU, al negaţiei absolute care, în numele conformităţii doctrinare, reprimă violent frumosul şi îl împiedică să salveze lumea!?

Din volumul în curs de apariţie „Noi şi icoana”/Iconoclasmul latin – despre ruptura din Duecento şi schimbarea dreptarului Bisericii Romano-Catolice.

Read more: DESPRE CV-UL ASCUNS AL CULTURII http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-28/item/328-despre-cv-ul-ascuns-al-culturii#ixzz122v85bJd

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: