Skip to content

DECRETUL 410/1959 UN REPER AL NEFUNCȚIONALITĂȚII SINODAL-ECCLESIALE

11 October 2010

Scris de Mihai VALICĂ

Răstignirea monahismului românesc la mijlocul sec. al XX-lea este în parte cunoscut de mulţi, însă împrejurările istorice, contextul politic, impactul psiho-social, jertfa unor patriarhi, ierarhi, preoţi, monahi şi monahii, consecinţele ecclesiologice, precum şi semnificaţia teologică a crucificării Bisericii în perioada comunistă, sunt mai puţin cunoscute şi, din păcate de multe ori evaluate de unii, cu criteriile actualei libertăţi democratice şi raportate la firescul exercitării credinţei în condiţiile unei depline libertăţi religioase.

După vinovata amnezie care ne-a fost impusă şi în care ne-am complăcut, a sosit, cu ajutorul lui Dumnezeu, vremea mai bună a neuitării. Lucrarea de faţă ne ajută să nu uităm relele făcute de potrivnicii Bisericii, tocmai pentru a nu se mai repeta şi în acelaşi timp pentru a-i cinsti pe cei ce s-au jertfit şi a ne ruga pentru cei ce s-au făcut vinovaţi prin tăcere, nelucrare, compromisuri, laşităţi şi chiar trădare. Pe cei din urmă nu-i judecăm şi nici nu-i condamnăm ci doar să ne rugăm pentru ei!

Trebuie reţinut faptul că în timpul unei dictaturi politice, de orice orientare ar fi aceasta, nici o instituţie a unui stat nu-şi poate desfăşura activitatea liber, nici măcar o instituţie divino-umană cum este Biserica. Este absurd să i se pretindă Bisericii să fi avut o altă soartă decât a celorlalte instituţii ale Statului: Învăţământul, Justiţia, Poliţia, Armata etc., mai ales că Biserica era considerată duşmanul cel mai de temut şi imprevizibil al statului comunist.

Securitatea a exercitat permanent presiuni şi imixtiuni asupra Bisericii,

folosind toate mijloacele posibile pe care le deţinea: filaj, tehnica operativă, şantaj, dezinformare etc. Toate instituţiile bisericeşti la nivel central şi local au constituit obiective de urmărire ale Securităţii. Urmărirea slujitorilor bisericeşti de către Securitate rezulta din dosarele păstrate în arhivele ei cu privire la rezistenţa armată din munţi, la colectivizare, la nemulţumirile unora exprimate în cercuri restrânse etc. Biserica fiind considerată o instituţie potrivnică statului comunist ateu, trebuia supravegheată permanent.

În 1959 această teroare comunistă culminează cu Decretul nr. 410 din 19 noiembrie, care a scos din mănăstiri nenumăraţi călugări, călugăriţe şi novici doritori de sfinţenie prin alegerea vieţii ascetice. Cuvintele sunt prea sărace pentru a arăta suferinţa morală şi traumele sufleteşti trăite de aceştia, trecuţi prin această grea încercare personală şi ecclesială.

Decretul dispunea închiderea mănăstirilor şi evacuarea călugărilor tineri, sute de monahi şi monahii erau forţaţi să se întoarcă în lume, la familiile lor şi să uite de voturile pe care le depuseseră. Mulţi dintre ei vor fi lepădat cu totul haina monahicească, dar au fost şi mulţi care au rămas statornici în alegerea făcută, deşi nu s-au mai întors niciodată în mănăstire trăind de atunci şi până astăzi în lume, păstrând voturile monahale: al fecioriei, sărăciei şi ascultării. Aceştia au transformat lumea în care au fost forţaţi să se întoarcă, în propria lor chilie… şi au rămas mai departe infrastructura şi temelia duhovnicească a Bisericii, prin care Dumnezeu îşi revarsă darurile şi mila Sa peste noi toţi…

Pentru unii dintre ei este încă vie amintirea acelor vremuri de restrişte şi de durere, aşa cum arată Părintele Cosma Giosanu atât de elocvent în lucrarea de faţă şi-l felicit pentru osteneala sa de a reîmprospăta memoria Bisericii.

Mai circulă încă unele cântări de jale ale celor scoşi din mănăstiri, trimişi printre străini, în lume, fără nici un sprijin material sau moral, simţindu-se parcă abandonaţi şi de cer şi de pământ în zile grele de iarnă fără hrană, adăpost, prieteni sau speranţe… şi totuşi Dumnezeu (Emanuel) era cu ei, suferind alături de ei şi în ei, pregătind şi susţinând în taină şi cu dumnezeiască înţelepciune Biserica jertfitoare pe pământ şi cea biruitoare din cer.

Trăim aceste clipe în care vedem că Dumnezeu nu se lasă batjocorit şi pângărit fără încetare, ci ne-a adus şi ziua izbăvirii şi a adevărului. Această lucrare ca şi multe altele de acest gen sunt o mărturie vie. Mulţi teologi şi laici după 1989 au încercat să descrie prigoana sau „teroarea roşie” care s-a manifestat împotriva Bisericii Ortodoxe Române odată cu preluarea puterii de către regimul comunist în 1945. Acesta, adus la putere de către armata roşie de ocupaţie, a început sovietizarea ţării după modelul stalinist. „Arhipelagul ororii” s-a extins asupra Bisericii şi societăţii româneşti instituind teroare, umilinţă şi mutilarea fiinţei şi a conştiinţei umane şi naţionale.

Pr. prof. Dr. Ioan Dură face o analiză pertinentă a acestei perioade, pe care părintele Cosma Giosanu o surprinde în mod exemplar în lucrarea de faţă, mai ales prin studiul de caz şi prin redarea mărturiilor vii ale celor ce au trăit acele orori, greu de descris şi de imaginat.

La 15 mai 1948 s-a declanşat teroarea politică la toate nivelurile,

prin arestările politice în masă, iar din anul 1949 şi până în 1962 s-au stabilit „domicilii obligatorii la aproximativ 60. 000 de persoane”. România devine astfel „o insulă din Arhipelagul Gulag, o ţară „pregătită” să devină colonie sovietică”, aşa cum scrie Aurel Sergiu Marinescu în cărţile sale.

Patriarhul Justinian (1948-1977) a căzut victimă prigoanei comuniste, atunci când a protestat împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi admise în monahism doar persoanele care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbaţii, şi de 50 de ani femeile, şi în baza căruia, au fost scoşi din mănăstiri „cca. 5.000 de monahi şi monahii”. Patriarhul Justinian, pentru că a avut curajul să protesteze împotriva acestui decret abuziv, „a fost trimis la schitul Dragoslavele, unde i s-a fixat domiciliul forţat timp de şase luni!”. Datorită protestului său, s-a încercat chiar asasinarea lui prin otrăvire. Căci, din cele ce i-au fost mărturisite de către părintele Arsenie Papacioc – de data aceasta – părintele Nicolae Grebenea dezvăluia, în 1992, că Patriarhul Justinian a fost şi otrăvit. Preotul Grebenea mărturisea: „monahul Arsenie Papacioc, care împreună cu arhimandritul Cleopa spovedeau pe Patriarhul Justinian Marina, mi-a spus că acesta le-a arătat picioarele, pe care erau urmele unei otrăviri”.

De la întronizarea sa ca al treilea patriarh, la 6 iunie 1948 şi până la moartea sa din 26 martie 1977, „în faţa adversităţilor la care a fost supusă Biserica”, scrie Mihai Urzică, „Patriarhul Justinian s-a dovedit un abil diplomat şi a căutat să ţină piept, pe cât a putut, atacurilor îndreptate împotriva Casei Domnului. El a menţinut strâns unite rândurile clerului, a sprijinit pe condamnaţii politici dintre preoţii şi călugării eliberaţi din puşcării şi a restaurat multe biserici şi mănăstiri, înfruntând sancţiunile, ameninţările şi chiar domiciliul forţat la care, pentru o vreme, a fost supus”.

În urma multor cercetări obiective s-a ajuns la concluzia că, între anii 1944-1981, adică, în timpul dictaturii comuniste a Anei Pauker, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu, numărul real al ierarhilor Bisericii Ortodoxe îndepărtaţi din scaunele lor, pentru atitudinea acestora la abuzurile Partidului Comunist, au fost prigoniţi în diverse feluri de organele de opresiune ale acestuia. Numărul lor se ridică la 30 dacă îi socotim şi pe mitropolitul Visarion Puiu şi pe episcopul Vasile Leu, la care se adaugă încă doi episcopi ortodocşi de stil vechi, Evloghie şi Pahomie. Preoţii şi monahii ortodocşi au umplut închisorile în această perioadă. După o evaluare a istoricilor, care se ocupă de fenomenul terorii roşii arată că „din 12.000 de preoţi ortodocşi, peste 3.000 au fost închişi sau trimişi la Canal. Din aceştia, peste 1.800 au murit. La Poarta Albă, dintr-un transport de 100 de preoţi, în zece zile, majoritatea au pierit. Adică, unul din patru preoţi ortodocşi au trecut prin închisorile comuniste”.

Indiferent de numărul lor, cert este că mulţi ierarhi, preoţi, călugări, călugăriţe sau creştini prigoniţi de comunişti, unii ucişi şi alţii trimişi cu domiciliul forţat în mănăstiri şi schituri, în închisori sau la Canal etc. reprezintă demnitatea şi ţinuta creştină autentică a Bisericii Ortodoxe Române. Aceştia nu au voit să facă nici un compromis cu cei fără de Dumnezeu. Toţi ierarhii depuşi din scaun, trimişi în surghiun la mănăstiri sau schituri, supravegheaţi, prigoniţi, întemniţaţi pentru faptul că s-au opus tăvălugului roşu, reprezintă „obrazul curat” al Bisericii Ortodoxe Române, în lupta acesteia împotriva ideologiei atee şi teroriste a partidului comunist.

În ciuda faptului că Justinian Marina a fost numit de către unii în mod denigrator „patriarhul roşu” a purtat povara cea mai grea a Bisericii din întreaga ei istorie. Acum se punea în discuţie chiar problema existenţei ei instituţionale. Era pentru prima dată în istoria ei când Biserica a fost nevoită să se confrunte cu politica ideologică materialist-dialectică a unui stat republican ateu, care avea ca ţel anihilarea totală a oricărei forme de manifestare religioasă în societate. În acest context trebuie analizat Decretul nr. 410, ceea ce autorul lucrării de faţă, a reuşit să surprindă atât de bine.

Tot ce a putut face Patriarhul Justinian a fost să întârzie aplicarea decretului, înfiinţând ateliere artistice şi meşteşugăreşti în cadrul mănăstirilor, unde călugării munceau în folosul statului. A fost foarte afectat de decizia autorităţilor în privinţa monahismului şi pentru că a avut curajul să protesteze vehement împotriva acestui decret abuziv a fost urmărit, intimidat şi „izolat” în palatul patriarhal. Era prima măsură luată direct împotriva patriarhului de către comunişti, care însemna începutul slăbirii rezistenţei făţişe a Bisericii faţă de statul represiv.

Iată de ce se cuvine ca societatea românească să nu uite acest context şi să evalueze la justa valoare evenimentele petrecute, iar Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe Române să-i canonizeze, în sfârşit, pe toţi cei care au suferit şi au luptat pentru Biserică şi neam în anii dictaturii comuniste. Cred că aceasta este datoria morală a Sf. Sinod.

O posibilă concluzie psihologică?

Evident nu se poate evalua la justa dimensiune modul în care a înţeles Biserica să se comporte faţă de statul comunist, dar după teroarea pe care au exercitat-o comuniştii, nu a fost greu de prevăzut că Patriarhilor şi unor membrii ai Sf. Sinod de după epoca „Patriarhului Justinian” avea să li se diminueze vigilenţa, fermitatea, opoziţia şi lupta împotriva terorii roşii. Psihologic vorbind, aşa s-ar explica dărâmarea a 25 de Biserici doar în Bucureşti sub ochii Patriarhului Teoctist şi a Sfântului Sinod, fără ca aceştia să fi protestat în mod sinodal sau public, deci oficial, ci doar în culise?

Ce ar fi putut face totuşi în mod concret Patriarhul Teoctist sau Sfântul Sinod? Având în vedere că Biserica reprezintă şi credincioşii, opinează unii, ar fi trebuit să antreneze de la om la om credincioşii şi preoţii bisericilor vizate pentru dărâmare şi aceştia să le păzească cu însăşi trupurile lor, să fi stat zi şi noapte în Biserică sau în jurul ei… şi dacă comuniştii ar fi trecut cu buldozerele peste ei, este greu de crezut. Ar fi fost noi martiri, arestări şi condamnări. Cred că era momentul cel mai prielnic pentru a mări numărul sfinţilor în calendarul nostru românesc…

Este cunoscută acţiunea făcută de sârbi în războiul recent, când, pentru a salva un pod, au stat cetăţenii zi şi noapte pe pod cu schimbul, mai mult de două săptămâni şi astfel podul a fost salvat. Dacă sârbii şi-au riscat viaţa pentru salvarea unui pod, și în condiții de război, oare nu ar fi făcut şi credincioşii ortodocşi români acelaşi lucru pentru a salva o biserică pe timp de pace? Greu de răspuns. Poate da, poate nu, însă lipsa de iniţiativă a celor responsabili de a antrena sau a le da o şansă credincioşilor laici, de a lua o atitudine sub oblăduirea păstorilor lor, o găsesc impardonabilă.

De aceea relaţia Bisericii Ortodoxe cu politica comunistă rămâne în această perioadă unul din cele mai complexe şi mai sensibile capitole din existenţa ei, care a adăugat pagini de istorie pline de contraste morale şi de contradicţii, acte de sfinţenie şi de martiraj, dar şi de cedări, trădări şi de laşitate în egală măsură. În acest context se vorbeşte despre o dimensiune a „Ortodoxiei politice” care, sub presiunea vremurilor, a slujit statului autoritar în anumite momente, fără să ia o atitudine morală, unitară şi jertfelnică împotriva abuzurilor acestuia. Întrebarea se pune în mod firesc: a fost vorba de o Ortodoxie colaboraţionistă şi politică sau de una de supravieţuire şi „minimalistă” în ceea ce priveşte caracterul ei misionar şi apologetic pastoral?

O situaţie similară a fost sub otomani. Situaţia grea prin care a trecut Biserica Ortodoxă în timpul regimului comunist ne duce cu gândul la situaţia, la fel de dificilă, în care se găsea Biserica Ortodoxă din Constantinopol, imediat după căderea capitalei imperiului sub dominaţia turcească (1453). În schimbul toleranţei acordate, creştinii nu aveau voie să facă misiune sau să combată credinţa musulmană, căci aşa ceva se pedepsea cu moartea. De asemenea, creştinii nu aveau voie să ridice biserici noi, iar pe cele vechi le puteau repara numai cu aprobarea stăpânirii turceşti. Multe biserici din Constantinopol au fost transformate în moschei. Îi putem oare condamna pe creştinii de atunci că şi-au trădat credinţa? Îl putem acuza pe Patriarhul Ghenadie Scholarios că şi-a trădat misiunea şi pe Hristos? Îl putea alunga Patriarhul Ghenadie pe Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului? Îl putea răsturna Patriarhul Teoctist pe Ceauşescu şi regimul comunist?

Consecințe și repere comportamentale

Preoţimea ortodoxă, care astăzi este etichetată de unii ca trădătoare a credincioşilor ei, a avut de înfruntat multe pericole. Pentru zelul lor misionar, mulţi preoţi au fost consideraţi ostili regimului comunist şi au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie, fiind abrupt catalogaţi ca „reacţionari”, „chiaburi” sau „legionari”.

În repetate rânduri Biserica Ortodoxă a fost prezentată ca o adevărată sperietoare în faţa opiniei publice, mulţi intelectuali instigând la ură împotriva preoţimii ortodoxe, folosind din bogata lor zestre culturală cele mai suburbane injurii şi cuvinte de ocară. Biserica Ortodoxă a fost pusă la colţ de „imaculata societate civilă”, vânată şi culpabilizată pentru fel de fel de greşeli presupuse şi născocite, necunoscându-se obiectiv contextul vremii de atunci şi astfel se urmăreşte cu tot dinadinsul, ca aceasta să fie aruncată la lada de gunoi a societăţii româneşti.

Am considerat oportun să leg răstignirea monahismului românesc de dărâmarea bisericilor, întrucât găsesc o legătură indestructibilă între cele două evenimente. Elimină luptătorii şi poţi face ce doreşti cu un neam, cu un stat, cu o biserică sau o societate. Însă răul cel mai mare nu a constat în dărâmarea bisericilor, nici în diminuarea numărului monahilor şi a monahiilor, întrucât ireparabilul nu este o categorie ortodoxă, deoarece numărul bisericilor nou construite l-a întrecut cu mult pe cel al celor dărâmate, iar numărul monahilor şi a monahiilor din prezent cu mult peste cei scoşi prin Decretul 410/1959, ci răul şi pericolul cel mai de temut a fost şi este lipsa credinţei, a împotrivirii şi a jertfei noastre până la sânge, până la martiraj. Lipsa fermităţii împotriva răului, atât a păstorilor cât şi a păstoriţilor, „domesticirea” (îndulcirea, relativizarea) Evangheliei lui Hristos, precum şi lipsa martirilor este văzută de Origen ca lipsă a mijlocirii pentru iertarea păcatelor oamenilor: „Tare mă tem că de când nu mai sunt martiri şi s-au suprimat jertfele sfinţilor, aduse ca victime pentru păcatele noastre, noi nu mai obţinem iertarea păcatelor noastre… Nu mai suntem vrednici să fim persecutaţi pentru Hristos, nici să murim pentru numele Fiului lui Dumnezeu”. Iată cel mai mare rău, care ne vizează pe toţi şi azi.

Dacă nu mai putem fi martiri, mai ales într-o eră a globalizării, când sunt tendinţe să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul şi mondialismul impersonal şi himer, când se încearcă relativizarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei cu un sincretism babilonic, când se „organizează” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei personale şi a mântuirii prin Hristos, este necesar măcar să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „ocărâţi fiind, să binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să răbdăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor”, să ne smerim de dragul lui Hristos şi de dragul unităţii şi a adevărului Bisericii Lui.

Întrebări și nedumeriri

Întrucât statul actual a „condamnat” în general crimele comunismului, dar nu și ideologia lui care le-a făcut posibile, având în vedere că după unii „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“, ba chiar se consideră, după 20 de ani de la căderea lui, „mai periculos decât fascismul” și luând în considerare că istoria ține de conținutul credinței creștine, Biserica este datoare moral să intervină și să-și precizeze poziția față de următoarele dileme etice:

a. Cum e posibil să se demaște totalitarismul ateu și să se condamne crimele comunismului, fără să se treacă la identificarea responsabilităților și culpabilităților celor care le-au comis. Nu este moral ca la finalul războiul rece și în perioada tranziției năucitoare, bilanțul să arate, că tot victimele sunt cele care au pierdut și atunci și acum, iar torționarii și fii acestora precum și politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câștige și atunci și acum. Nu este oare o ipocrizie fără margini să condamni crimele comunismului (vezi raportul Tismăneanu) fără să fie demascați adevărații călăi?

b. De ce crimele și ororile comunismului nu sunt considerate genocid și condamnate ca atare, așa cum au fost declarate cele ale nazismului? De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid? Iată intrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului. Din păcate atât politicienii din România și cei din Uniunea Europeană, cât și Biserica se complac duplicitar, de două decenii în această incertitudine și compromis, prin faptul că nu condamnă moral, cu toată fermitatea adevărului, comunismul ca ideologie care deformează, umilește și ucide pe om. Soluția ieșirii din această situație jenantă și condamnabilă este folosirea unei măsuri corecte de evaluare și asumare a istoriei recente, având ca punct de pornire valoarea omului ca persoană și chip al lui Dumnezeu sau cel puțin să se raporteze la valorile etice sau bioetice ale ființei umane.

c. Întrucât Biserica, spațiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie și actualizare, dintre trecut și prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcarii și al iertării este chemată să amintească omului și generațiilor că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greșelilor și a păcatelor în mod personal și plenar. Altfel pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară, atât pentru Biserică, cât și pentru societatea românească; să amintească fostelor slugi ai regimului totalitar comunist, că nu e moral să stea fără penitență și remușcări la adăpostul drepturilor omului, pe care tocmai ei, mai bine de o jumătate de secol, le-au contestat și că nu e corect şi drept să se bucrure de o amnistie generală tacită.

Altfel de opinii și concluzii…

Pe 18 noiembrie 2009, în Sala sinodală din Reşedinţa patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc şedinţa comemorativă a Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc, cu tema: „Decretul 410/1959 privind reglementarea vieţii monahale. Context istoric şi consecinţe defavorabile Bisericii“.

Patriarhul României a remarcat, în încheiere, faptul că patriarhul de vrednică pomenire Justinian a apărat monahii şi monahiile din mănăstiri, dând o interpretare foarte înţeleaptă şi apologetică Decretului 410. „Vedem cu foarte mare recunoştinţă cum un om înţelept, care a iubit Biserica, a încercat să găsească modalităţi de interpretare a Decretului 410 în favoarea bisericii, în favoarea monahilor“ și că „trebuie să intensificăm recunoştinţa noastră faţă de memoria acestui patriarh luptător…și să învăţăm din exemplul patriarhului Justinian cum să apărăm Biserica şi astăzi” a spus PF Patriarh Daniel.

Este foarte adevărat ce se spune despre patriarhul Justinian și a fost providențial pentru Biserică la acea vreme, însă ce nu se spune este faptul că el nu s-a folosit de puterea sobornicească a Sf. Sinod și că și-a asumat de unul singur toată responsabilitatea acelui moment. Însă „nu toţi cei din Biserică erau de acord cu tactica prudentă a patriarhului Justinian, cerând o denunţare deschisă a diverselor şicane pe care regimul le făcea Bisericii şi libertăţii de credinţă. Cea mai radicală opinie în această privinţă a avut-o episcopul Nicolae Popovici al Oradiei. Inspiraţi de ideile acestuia, cei de la Mănăstirea Vladimireşti au început să vorbească deschis despre limitarea libertăţii religioase în România comunistă“.

Patriarhul Justinian era obligat canonic să convoace Sf. Sinod și să denunțe decretul prigoanei monahilor 410 ca fiind discreționar, abuziv și că în mod flagrant, încalcă libertatea Bisercii, grantată prin constituția vremii. Nu a făcut-o cu toate că PS Nicolae a cerut-o insistent.

Dacă luăm în calcul și caterisirea părintelui Calciu (1984), care a fost caterisit tocmai de Sf. Sinod care trebuia să-l apere măcar, dacă nu a avut curajul să se coaguleze în jurul atitudinii lui, rezultă că în momentele de criză și prigoană nu a funcţionat sistemul sinodal, ba dimpotrivă a funcționat tocmai împotriva interesului și demnității bisericești.

Din concluziile şedinţei comemorative a Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc cu tema: „Decretul nr. 410/1959. Context istoric şi consecinţe defavorabile Bisericii”, nu se deduce că Sf. Sinod a făcut tot ceea ce trebuia din punct de vedere canonic sau ecclesial-sobornicesc împotriva acestui decret, dar nici nu se trage vreo concluzie privind exercitarea puterii sinoadale în asemenea momente. Oare lipsa de acțiune unitară și plenară a Sf. Sinod nu a fost oare o lipsă de curaj și o abandonare a luptei împotriva răului? Oare nu ar trebui trasă o învățătură sinceră și responsabilă pentru actualii și viitorii sinodali, că datoria lor este să apere Biserica prin atitudini sinodale concrete, tocmai în momente de criză și prigoană? Și dacă mai luăm în discuție și faptul că abrogarea decretului 410 s-a făcut abia după 12 ani de la revoluția din 1989, atunci nedumeririle se pot înmulți…

Este profund creștin să nu ignori experiențele generațiilor trecute, oricât de neplăcute sau de stânjenitoare ar fi acestea și să îndemni la pocăință comunitară sau ecclesială, oferind, astfel, posterității exemple de sancțiune și de reparație morală. Este inadmisibil că din partea BOR nu s-a început procedura de canonizare a victimelor holocaustului roșu. Să nu uităm că Împărăția lui Dumnezeu este dreptate, bucurie și pace în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17).

Am convingerea că Biserica Ortodoxă Română își va asuma istoria și își va îndeplini cu toată responsabilitatea funcția ei liturgică, diaconal-filantropică, profetică și jertfelnică a mărturisirii lui Iisus Hristos și a Împărăției Sale pe pământ la toate nivelurile și în toate împrejurările…În cazul când Biserica nu va condamna moral în mod sinodal, ororile dictaturii atee, va colabora prin aceasta la mușamalizarea istoriei, la relativizarea ororilor comunismului, la secualrizare etc.

Read more: DECRETUL 410/1959 UN REPER AL NEFUNCȚIONALITĂȚII SINODAL-ECCLESIALE http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-30/item/343-decretul-410/1959-un-reper-al-nefunc%C8%9Bionalit%C4%83%C8%9Bii-sinodal-ecclesiale#ixzz122yY3AZV

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: