Skip to content

DE LA UE LA ROMÂNIA: INCONSISTENŢA MĂSURILOR ANTICRIZĂ!

11 October 2010

Scris de Alina GLOD

Deşi deunăzi dna. cancelar german Angela Merkel ne avertiza că Uniunea Europeană este „pe marginea prăpastiei” în condiţiile în care statele europene nu îşi reduc cheltuielile, riscând astfel prăbuşirea euro, totuşi ar trebui să avem în minte faptul că datoriile publice şi deficitele bugetare ale multor state vest-europene şi în perioadele de avânt economic nu se încadrau în limitele prevăzute de Tratatul de la Maastricht. Atunci oare, de ce vorbim abia acum, când majoritatea măsurilor fiscal-bugetare riscă să adâncească dezechilibrele macroeconomice, de restricţionarea deficitelor şi a datoriei publice…? De ce vorbim abia acum de măsuri de restabilire a echilibrelor bugetare? De ce oare, chiar şi în celelalte cancelarii europene, nu s-au luat din timp măsuri anticiclice de tipul „să-ţi faci vara sanie iar iarna căruţă”? Răspunsul este relativ simplu: pentru că nu s-a dorit şi nici nu s-a putut! Este greu să ieşi în faţa alegătorului european şi să-i explici să strângă cureaua! Pentru oricine, ar fi greu de înţeles şi acceptat de ce trebuie să măreşti impozitele şi taxele când „îţi merge bine”, mai ales că nici în acele condiţii, taxele şi impozitele nu sunt prea mici, ba mai mult…ar fi extrem de greu de argumentat şi de cerut cetăţeanului de rând să fie mai chibzuit sau să plătească „acum” impozite şi taxe mărite pentru ca „mâine” să-i fie mai bine, când structurile statului, ele însele cheltuie cu o frenezie uimitoare, fără nici un discernământ, banul public.

Sub pălăria uriaşă a „visului european” a lui Jean Monnet, instituţiile de tipul: Parlamentului European, Consiliului UE, Comisiei Europene şi Curţii de Justiţie precum şi a armatei de funcţionărime, consilii, comisii şi comitete…timp de peste 50 de ani, ca suprastructuri ale ţărilor Uniunii Europene, au făcut praf banul public, punând în centru politicile comune axate pe o protecţie socială extinsă şi desfiinţând gradual, de bună voie, conceptul de „suveranitate” naţională. Încă de la înfiinţarea „struţo-cămilei” numită Uniunea Europeană, atunci când lucrurile mergeau bine, UE îşi lua asupra sa meritele, iar atunci când mergeau prost, nu de puţine ori, statele membre, sau mai bine spus unele dintre acestea, erau arătate cu degetul şi incriminate, iar „protecţia” UE (fie politică, economică sau socială) dispărea ca prin farmec. În încercarea disperată de a fi un stat federal, UE nu este şi nu va putea fi niciodată aşa ceva, din simplu motiv că ea însăşi se reduce adesea la un cumul de interese meschine şi grupuri de putere naţională. O dovadă în plus este faptul că la Bruxelles, în ultimele săptămâni, se tot discută de o „instanţă de reglare şi stabilizare”, care nu este altceva decât un sinonim mai puţin înspăimântător al unui „guvern economic european” care se concentrează în special pe coordonarea politicilor bugetare ale statelor membre. Propunerea este instrumentată de nimeni alta decât de Germania. Prin urmare, se încearcă câştigarea şi ultimei „redute” naţionale: politicile fiscal-bugetare. Alte aspecte sunt, se pare, mult mai puţin interesante şi importante pentru guvernanţii UE, precum: relansarea creşterii economice, susţinerea politicilor de ocupare a forţei de muncă, întărirea competitivităţii pieţei interne etc. Este deci surprinzător, să te plângi în prezent de competitivitatea slabă a produselor europene pe plan mondial, când preţurile acestora sunt extrem de ridicate din cauza că în aceste preţuri se regăsesc poverile fiscale, parafiscale şi de orice altă natură (ex. standardizare excesivă) asupra companiilor europene. Cum la fel este extrem de greu de explicat cetăţenilor europeni de ce suntem „toţi împreună”, însă doar unii pot „mânca” mai mult…şi mai nou…mulţi vor ajunge să nu mai poată „mânca” deloc. Tot la capitol acesta, discuţiile recente din cadrul G20 aduc în lumină diferenţa frapanta de abordare dintre SUA şi Europa. Astfel, dacă Statele Unite pun în centru rezolvării problemelor determinate de criză măsurile de susţinere a creşterii economice, statele europene, precum Germania, Franţa şi Marea Britanie, se axează pe măsuri de reducere a deficitului bugetar. Mai mult, în comunicatul final al summitului, statele membre G20 şi-au propus respectarea unui calendar al ajustărilor bugetare: până în 2013, reducerea cu cel puţin jumătate a deficitelor şi, până în 2016, stabilizarea sau reducerea datoriei publice în raport cu PIB-ul. Aceste aspecte, deşi par poveşti, din moment ce nici până acum Europa nu a luptat în vederea reducerii deficitelor şi îndatorării publice, dacă vor fi însă puse în aplicare de statele dezvoltate ale Europei (şi ale lumii) nu vor produce decât şi mai multă suferinţă în ţările emergente. În locul stimulării şi dezvoltării economiei, prin măsuri active care să contribuie la relansarea mediului privat, concentrarea atenţiei pe reducerea deficitului şi a datoriei publice în ţările dezvoltate vor determina o congestionare şi mai accentuată a comerţului în ţările emergente. Astfel, ţările central şi est europene, vor avea şi ele mult de suferit, probabil datorită unui dublu efect: – o restrângere a cererii externe ca urmare a dificultăţilor economice rezultate în urma ajustărilor fiscal bugetare din ţările dezvoltate ale UE (faţă de care au o foarte mare deschidere comercială) şi – o conformare aproape forţată cu cerinţele privind ajustările fiscale ale ţărilor „puternice” din UE. În loc să lupte făţiş cu efectele crizei mondiale, statele europene caută scuze şi subterfugii. Reformele structurale la nivelul bugetelor centrale şi locale trebuiau întreprinse cu ani în urmă pentru a putea da roade acum, acum…,deşi par deplasate, politicile americane expansioniste şi intempestive de încurajare a consumului, sunt însă soluţia cea mai bună pe termen scurt. Nu poţi veni cu măsuri de „curăţare” a economiei fără să ai obiectul măsurilor: relansarea creşterii economice şi abia apoi impozitarea şi taxarea acesteia. Astfel, principiul de bază a măsurilor economice actuale ar trebui să vizeze asigurarea stabilităţii economice. Pe baza unei creşteri cât-decât normale, poţi vorbi de ajustări ale taxelor şi impozitelor, iar în lipsa ei economia moare treptat şi apoi…te afli într-o căldare fără fund din care nu mai poţi în nici un fel ieşi. Un alt aspect esenţial în efectuarea oricărui tip de restructurare sau reformă este cel al credibilităţii; un punct forte în (re)dobândirea credibilităţii este competenţa. Aşa cum în politica monetară, încrederea sau lipsa de încredere în competenţa băncii naţionale face ca piaţa monetară (implicit indicatorii monetari) să evolueze sau nu în direcţia dorită, la fel gestionarea politicii fiscal-bugetare, mai mult sau mai puţin corespunzătoare, face diferenţa dintre succes sau eşec în implementarea reformei dorite. Un guvern care în repetate rânduri a eşuat, nu poate şi nici nu ar avea voie, din punct strict managerial, să se mai afle la conducerea unei ţări. Orice măsură fiscal-bugetară trebuie concepută în parametrii stricţi care să conţină în mod obligatoriu: costul estimativ în vederea implementării măsurilor, sursele de finanţare pentru aplicarea acestora, perioada de implementare, rezultatul scontat, posibile efecte adverse, eventuale soluţii alternative în situaţia unor costuri prea mari (inclusiv, din punct de vedere social!), responsabilii cu implementarea măsurilor, penalităţi asupra acestora în caz de eşec, partenerii sociali care ar putea conlucra la îndeplinirea măsurilor etc. Deci, în principiu, o analiză clară de tip cost-beneficiu, în care ajustările trebuie să fie compensate cu stimulente, atât pentru suportabilitatea şi detensionarea socială, cât mai ales pentru o eficienţă maximă şi stabilirea unor baze durabile pentru relansarea economică. Dar că să putem înţelege mai bine ce trebuie făcut, vom porni de la exemplul Ungariei. Deşi evident încă în mrejele crizei, Ungaria pare să fie cu un pas înainte în faţa României şi chiar a multor state europene „dezvoltate”. Evoluţia îmbucurătoare a Ungariei se bazează în principal, după cum spuneam anterior, pe competenţă şi credibilitate, astfel guvernul maghiar deţine o serie de tehnocraţi în punctele cheie: cel al primului-ministru, al ministrului de finanţe şi al economiei. Măsurile de austeritate ungare au reuşit să treacă testul credibilităţii în faţa investitorilor străini mai ales datorită echilibrului relativ între stimulente şi corecţii. Astfel, guvernul ungar: – a redus impozitul pe venit până la 17%, a îngheţat salariile bugetarilor (potrivit ştirilor de presă, economisirea este estimată pentru 2010 la 256 milioane euro), – a micşorat contribuţiile sociale plătite de angajatori, – a redus cheltuielile bugetare în repetate rânduri pe parcursul anului trecut şi anului curent, – a crescut TVA de la 20% la 25%, – a eliminat cea de-a 13-a pensie, – a crescut vârsta de pensionare la 65 de ani, – a îngheţat ajutoarele sociale pentru următorii doi ani, – a scăzut impozitul pe profit pentru companiile care au un profit mai mic de 500 de milioane de forinţi de la 19% la 10% pe an, – a impus o taxă bancară temporară care să aducă la bugetul statului aproximativ 840 de milioane de euro, în 2010 (iniţiativa taxei bancare a fost discutată şi aprobată formal şi de statele G20!), – a plafonat salariile angajaţilor băncii centrale şi din sectorul public la aproximativ 2 mil. forinţi (7100 euro pe lună) şi a impus renunţarea la maşinile de serviciu şi la telefoanele mobile acordate gratuit funcţionarilor. Totodată, pentru anul curent, guvernul ungar vizează o reducere a impozitului pe venitul persoanelor fizice şi al firmelor, introducerea unui impozit asupra averilor personale. Deşi, o parte din măsurile de mai sus sunt dure, totuşi există o logică a implementării lor. Unele vin cu coerciţii asupra pensiilor şi salariilor, însă altele stimulează ocuparea forţei de muncă şi dezvoltarea afacerilor. Acestea sunt motivele pentru care, în ultimele luni, a crescut credibilitatea guvernului maghiar şi a măsurilor implementate de acesta. Astfel, forintul s-a stabilizat în ultimele luni, iar Ungaria a obţinut cu succes 1 mld. de euro de pe urma unei consistente emisiuni de obligaţiuni, gândindu-se dacă să mai acceseze sau nu restul finanţărilor FMI. În timp ce Ungaria îşi revine treptat, România continuă şi în prezent „să-şi dea cu stângul în dreptul” prin măsuri halucinante. Astfel: a crescut cheltuielile cu personalul bugetar în primele 5 luni ale anului (şi este evident că nu în învăţământ, sănătate, educaţie, cultură !!!), a menţinut cota unică la 16% şi a păstrat până în acest moment TVA la 19%, însă odată cu implementarea noilor măsuri, aceasta va creşte la 24%, a decis amânarea plăţilor către buget cu 6 luni, pentru firmele ce au avut de suferit de pe urma crizei, a lansat şi menţinut programul „Prima casă” şi a lansat programul „Primul siloz”, a introdus un mecanism de recuperare a întârzierilor la rambursările de TVA, a susţinut menţinerea neimpozitării profitului reinvestit, însă nu a realizat nimic în ceea ce priveşte reducerea numărului de agenţii guvernamentale cu 50% şi a personalului din cabinetele demnitarilor şi nici nu a implementat măsuri de susţinere a parteneriatului public-privat şi a absorbţiei de fonduri europene. În timp ce în Spania, deşi „aplaudate” de FMI şi UE, măsurile luate de primul ministru Jose Luis Rodriguez Zapatero, de reducere a salariilor funcţionarilor publici cu 5% şi îngheţarea în 2011 a salariilor şi a pensiilor, a scos lumea în stradă, în România se lasă tăcerea peste incompetenţa politicienilor de Dâmboviţa şi genocidul public asupra bugetarilor cu venituri mici. Consider că în condiţiile în care banul public este cheltuit cu nemăsurată obrăznicie pe limuzine de sute de mii de euro şi etalate extravagant la şedinţele ministeriale, în condiţiile în care presa geme de informaţii despre afaceri dubioase ale unor politicieni cu statul, în condiţiile în care în Strategia de Securitate a României presa devine vulnerabilitate, iar incompetenţa guvernanţilor nu intră la categoria terorism economic, în condiţiile în care este evidentă deturnarea de fonduri şi corupţia generalizată a întregii clase politice româneşti, în timp ce spitalele şi instituţiile de învăţământ sunt în colaps, iar bugetarii de rând sunt condamnaţi la moarte prin înfometare: cer şi aştept demisia guvernului Boc!

Întoarce-i Doamne pe aceşti demonizaţi la Tine, ori ucide-i pe toţi!

Read more: DE LA UE LA ROMÂNIA: INCONSISTENŢA MĂSURILOR ANTICRIZĂ! http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-41/item/512-de-la-ue-la-romania-inconsistenta-masurilor-anticriza#ixzz1246t0G71

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: