Skip to content

DE LA DUHOVNICIA ADEVĂRATĂ LA „DUHOMETRIA” ÎMPRUMUTATĂ

11 October 2010

Scris de Ioan GÂNDU

„Numai Dumnezeu judecă drept, fiindcă numai El cunoaşte inimile oamenilor. Noi, deoarece nu cunoaştem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm <după înfăţişare>, dinafară, şi de aceea greşim în judecata noastră şi-l nedreptăţim pe celălalt (…). Puterea de a judeca pe care o ai este un dar pe care ţi l-a dat Dumnezeu, dar îl exploatează şi aghiuţă ca să te facă să judeci şi să păcătuieşti. De aceea, până nu ţi se curăţă judecata şi până nu vine dumnezeiasca luminare, să nu te încrezi în ea. Atunci când cineva se ocupă de ceilalţi şi îi judecă, fără a-şi fi curăţat propria judecată, cade neîncetat în osândire (…). Trebuie s-o purifici. Poate că înlăuntrul tău ai intenţie bună şi o anumită putere de a judeca. Însă, judecata ta este omenească, lumească. Străduieşte-te să te eliberezi de ceea ce este omenesc, să devii dezinteresată, ca să vină dumnezeiasca luminare şi judecata ta să devină duhovnicească, dumnezeiască. Atunci judecata ta va fi după dreptatea lui Dumnezeu şi nu după dreptatea omenească, după dragostea şi milostivirea lui Dumnezeu şi nu după logica omenească (…). Ai văzut ce a spus Domnul Hristos? «Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă!» (…).

Este nevoie de multă atenţie, fiindcă niciodată nu putem şti exact cum stau lucrurile. Cu mulţi ani în urmă, la o mânăstire din Sfântul Munte era un diacon foarte evlavios. Odată s-a îmbrăcat cu haine mireneşti şi s-a întors în ţinutul său. Atunci mulţi părinţi au spus diferite lucruri împotriva lui. Dar ce se întâmplase? Cineva îi scrisese că surorile lui rămăseseră încă necăpătuite şi, fiindcă s-a temut ca ele să nu o apuce pe o cale rea, a mers ca să le ajute. A găsit de lucru la o fabrică şi trăia mai călugăreşte decât înainte. De îndată ce şi-a căpătuit surorile, şi-a lăsat lucrul şi s-a dus să rămână în mânăstire. Egumenul, când a văzut că le ştie pe toate, tipic, ascultări etc., l-a întrebat unde le-a învăţat, iar acela şi-a deschis inima şi i-a destăinuit totul. Atunci egumenul l-a înştiinţat pe episcop, iar acesta l-a hirotonit îndată preot. Apoi s-a dus la o mânăstire îndepărtată şi ducea acolo o viaţă foarte duhovnicească, cu multă nevoinţă. A ajuns la măsura sfinţeniei şi a ajutat duhovniceşte mulţi oameni. Unii care nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, poate că-l osândesc şi acum…” (Cuviosul Paisie Aghioritul – „Cuvinte duhovniceşti”, vol. V „Patimi şi virtuţi”, pag. 95, 96, 97).

Îl iubim şi preţuim mult pe părintele Paisie Aghioritul, ajuns la măsura marilor duhovnici, folosindu-ne mult de înţelepciunea sa odihnitoare, dar avem şi datoria sufletească de a mărturisi, fără cel mai mic echivoc, că în cei patruzeci de ani de ucenicie lăuntrică stăruitoare în vieţuirea creştin-ortodoxă, am cunoscut mai mulţi duhovnici români ajunşi la aceeaşi măsură, într-o smerenie vie pilduitoare, de la care numeroşi creştini din generaţia noastră au putut primi nemijlocit învăţătura cea învietoare, capabilă să-i călăuzească însă, până la o stare de înduhovnicire reală, doar pe cei ascultători în mod luminat! Pe unii dintre aceşti fericiţi duhovnici i-am doftoricit trupeşte, pe alţii i-am odihnit în casa noastră modestă, iar câtorva le-am fost oaspete în nenumărate rânduri, având privilegiul nemeritat de a ne bucura de smerenia şi rugăciunile lor vădit ascultate.

În preajma duhovnicilor celor mai smeriţi se petrece ceva cu totul minunat: nu mai există întrebări neliniştite şi mereu neliniştitoare, ci doar răspunsuri tranşante, limpezi şi întotdeauna odihnitoare… Ei nu au nicicum nevoie să capete vreo notorietate sau vreun relief social, ci caută cu asiduitate doar isihia lăuntrică, pe care odinioară un medic şi un cizmar din Alexandria o dobândiseră în mijlocul agitaţiei unui oraş, uimindu-l până şi pe Sfântul Antonie cel Mare prin monahismul lor lăuntric, pilduitor trăit, dar şi cu desăvârşită smerenie acoperit! Cizmarul mărturisea că toţi oamenii sunt mai buni decât el şi se vor mântui, numai el se va osândi, şi, deşi văzător cu duhul, nimănui nu-i zicea sentenţios, că n-ar fi fost în duhul dreptei credinţe, ci îşi plângea păcatele sale… Şi, cu certitudine, şi pe atunci, ca şi în zilele noastre, destui erau departe de dreapta slăvire, dintre care cei dintâi suntem noi, neiubitorii de ocară pentru numele Domnului Hristos!

Toţi aceşti înţelepţi duhovnici, îndrumători, ocrotitori şi luminători, născuţi, nu făcuţi, printr-un har special consfinţit la hirotonirea întru duhovnic (mulţi dintre ei şi personalităţi cu o pregătire universitară solidă şi cu o vastă cultură laică de adâncime, de-o erudiţie vie, dar neostentativă) simţeau, gândeau şi trăiau profund duhovniceşte, fără a impune însă vreodată ceva fiilor duhovniceşti, dar propunându-le întotdeauna tuturor o posibilitate viabilă de cunoaştere a adevăratei vieţuiri duhovniceşti, prin trezirea conştiinţei stării lor păcătoase înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Trăiau pilduitor Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, în duh şi adevăr, propovăduind-o cu o simplitate patericală care odihnea, tămăduia, întărea şi învia lăuntric mulţimi de fii duhovniceşti, care luau cu dragoste, bucurie şi recunoştinţă jugul Mântuitorului, pe deplin convinşi că numai El este Adevărul, Calea şi Viaţa, întrucât simţeau nemijlocit şi statornic hristoforia acestor părinţi şi luminători duhovniceşti, văzându-i cum trăiau cu adevărat duhovniceşte, plin şi deplin.

Duhovnicia adevărată este patericală

Nu se credeau şi nu se numeau între sfinţiile lor „avve”, deşi ajunseseră aproape pe nesimţite la această minunată măsură, într-o „prăpastie de smerenie”. Nu făceau „duhometrie” împrumutată prin mass-media şi nici marketing obligatoriu la pangar (chivernisirea înţeleaptă însemnând cu totul altceva!), ci trăiau paterical duhovnicia adevărată, cu firescul respiraţiei. Îi găseai întotdeauna când aveai nevoie de sfatul dânşilor, cu vreme şi fără vreme (spre deosebire de unii dintre cei de azi, care îţi dau un număr de „telemobil” la care nu-ţi răspund decât o dată într-un an sau niciodată!), îşi iubeau toţi fiii duhovniceşti, ajutându-i să învieze lăuntric prin introducerea lor treptată în rânduiala vieţii bisericeşti, urmărindu-le cu dragoste părintească creşterea şi dumirirea lăuntrică. Cu o proniatoare înţelepciune şi cu o trudă istovitoare ajutau la naşterea unor fii duhovniceşti adevăraţi, încurajând întotdeauna numai veritabila duhovnicie, dar prevenindu-i şi ferindu-i de pericolele „duhometriei” urechiste, ca şi de tupeismul „duhometriştilor” ocazionali, gata oricând să impună altora ceea ce ei nu pot face nicidecum, strâmbând din „ascultare” sau cecitate pseudo-duhovnicească orice învăţătură, oricât de dreaptă… Aceşti sărmănuţi emuli crispaţi, încă anchilozaţi spiritual din varii motive subiective şi obiective („Tipic, tipic şi la inimă nimic”), nu pot percepe şi pricepe decât unilateral relaţia duhovnic-fiu duhovnicesc, deşi aceasta funcţionează firesc, smerit, reciproc şi bilateral, ca între dascăl şi învăţăcel, numai în cadrul unui sinergism şi metabolism duhovnicesc real, fluid, subtil şi complex…

Adevăraţii duhovnici binecuvântează statornic, cu bucurie şi smerită cugetare (câteodată tacit, câteodată explicit), doar ascultarea luminată, respectând cu sfinţenie taina persoanei umane, dar şi stimulând, deopotrivă de silenţios, lucrarea lăuntrică a fiilor lor duhovniceşti, pe care îi conduc numai către Domnul Hristos şi nicidecum către persoana lor, pentru a evita orice formă de fixaţie duhovnicească sau contratransfer neselectiv de personalitate, văduvite iniţial sau pe parcurs de calităţile duhovniceşti imperios necesare unei corecte relaţii duhovnic-penitent echilibrate, roditoare şi sfinţitoare; iar fii duhovniceşti veritabili îşi ascultă tot luminat duhovnicii, tăindu-şi voia proprie, dar nu şi discernământul firesc şi elementar, căci duhovnicii sunt şi ei oameni (rar mai afli printre dânşii, în ziua de azi, îngeri în trup!) supuşi ispitelor, greşelilor, neajunsurilor şi neputinţelor de tot felul (Patericul este plin de exemple de duhovnici ispitiţi), putându-se înşela, fie pentru desăvârşirea smereniei lor, fie dintr-o altă pricină proniatoare a iconomiei dumnezeieşti!

Toţi duhovnicii cu viaţă îmbunătăţită, pe care i-am cunoscut îndeaproape, recunoşteau cu simplitate că pot greşi sau au greşit cândva, cerând iertare ori de câte ori Dumnezeu le vădea, prin ceva sau cineva, vreo cât de mică greşeală în conştiinţa lor sacerdotală; pe de altă parte, toţi fii duhovniceşti vrednici de acest nume mărturisesc, cu smerită cugetare, că au cerut iertare duhovnicilor pentru orice le-au greşit, încercând printr-o ascultare luminată şi o vieţuire creştinească jertfitoare, să le aducă reale bucurii duhovniceşti acestor adevăraţi părinţi sufleteşti.

Unul dintre marii noştri duhovnici, pe care îl iubim în mod deosebit pentru smerenia şi sinceritatea sa pilduitoare, recunoştea că în tinereţea sa, ascultând spovedania unor păcate foarte grele ale unui penitent, şi-a început greşit cuvântul de răspuns: „Ei, frate, cu asemenea păcate ajungem în iad…”. În momentul respectiv, acel nefericit om a rupt-o la fugă deznădăjduit de sub epitrahil; apoi, ajungând acasă total tulburat, şi-a pus capăt zilelor, fiindcă nu a mai ascultat şi urmarea „… dacă nu ne vom căi cu adevărat!”. Cunoscându-ne bine psihologia intervenţionistă şi ştiind că suntem întotdeauna de partea celui care a căzut, dar cere sincer ajutor, acel iscusit şi smerit duhovnic ne-a mărturisit că toată viaţa s-a rugat pentru sufletul celui fugit de sub epitrahilul său şi că ar fi trebuit să înceapă altfel cuvântul pentru a evita deznădejdea penitentului: „Ei, frate, dacă nu ne vom căi sincer, cu astfel de păcate ajungem în iad!”.

„Duhometriştii” pe care i-am cunoscut, căzuţi deja într-o formă de dureroasă şi primejdioasă idolatrie faţă de duhovnicii lor, cărora încearcă să le „legitimeze” sentenţios până şi greşelile vădite, socotindu-i prematur „avve”, cred în mod total nejustificat că dialogul duhovnicesc substanţial, cuviincios, moral şi responsabil cu duhovnicul ar reprezenta o „judecare” şi o „osândire” a acestuia, de care ei se feresc cu ardoare, căzând într-o greşeală şi mai mare: lipsa oricărui discernământ duhovnicesc! Sfântul Antonie cel Mare aşeza cu multă înţelepciune dreapta socoteală deasupra tuturor celorlalte virtuţi creştineşti! Cândva un astfel de „duhometrist”, fals smerit, îi mărturisea lui Dumnezeu, că şi-ar fi păstrat pe cât posibil omeneşte mâinile curate, şi de unele şi de altele; deodată, primi de Sus un răspuns uimitor: „Curate, curate, dar goale!!!”.

De altfel, acelaşi Cuvios Părinte, Paisie Aghioritul, ne previne cu multă dragoste sufletească: „Nu-mi spuneţi mie, prea iubiţilor fraţi întru Hristos Domnul, câte rugăciuni, câte privegheri, câtă postire sau câtă milostenie tăinuită faceţi, ci spuneţi-mi câte suflete descurajate şi părăsite din societatea modernă secularizată aţi adus cu adevărat la picioarele Mântuitorului, pe deplin înviate lăuntric?” (citat din memorie).Cea mai mare minune, zic pe bună dreptate toţi Sfinţii Părinţi, este ca un om să-şi vadă, să-şi plângă, să-şi căiască şi să-şi părăsească păcatele sale; să urâm tot păcatul, dar să-l iubim pe păcătosul smerit, căci Dumnezeu nu vrea moartea lui, ci să se întoarcă şi să fie viu!

Ascultarea luminată şi asimilarea creatoare a cuvintelor duhovnicilor noştri, fiecare de pe treapta sa de trăire, stau întotdeauna deasupra ascultării oarbe şi a imitaţiei ideative distorsionate sau chiar caricaturale a unor duhovnici în viaţă; precum bine se ştie, smeriţii înfrânţi ajung mereu înaintea biruitorilor mândri… Oricât de apreciaţi ar fi unii dintre aceşti duhovnici, prematur supradimensionaţi de către unii novici sau catehumeni mai pripiţi, sigur la măsura Sfinţilor încă nu au ajuns şi, tocmai de aceea, bătrânii cu viaţă duhovnicească sporită, le cer stăruitor tuturor, păstorilor şi păstoriţilor smerenie, neliniştea cea bună, bărbăţia duhovnicească, îndelunga răbdare şi dreapta socoteală! Până la sfârşit, nu doar până la prăşit, cum bine zicea Părintele Cleopa!

Recent am întrebat o astfel de sentenţioasă şi momentan intolerantă instanţă terestră, adeptă a „ascultării oarbe” (în persoana unei universitare cunoscute, până de curând cuviincioasă, serviabilă şi aparent echilibrată sufleteşte), dacă s-a oficializat cumva vreun „duhometru” cu care să se poată evalua duhul celorlalţi semeni ai noştri sau chiar fraţi de credinţă, încercând să-i sugerăm prieteneşte prin această metaforă simplă, întrucâtva trezitoare, că pe ceilalţi îi putem cunoaşte duhovniceşte doar într-un singur mod: rugându-ne sincer şi stăruitor pentru sufletul lor! Numai vărsând sângele sufletului nostru pentru alţii (aşa a mai fost numită rugăciunea sinceră pentru ceilalţi de către Sfinţii Părinţi) ne putem (re)cunoaşte cu adevărat fraţii întru ortodoxie, fiindcă de cele mai multe ori aparenţele ne pot înşela, războiul dintre noi având şi el un rol dureros şi nefast într-o percepţie duhovnicească incorectă, din care doar cel rău are de câştigat…

Conştiinţa sacerdotală, responsabilitate cerească

Ştiind bine că aceste gânduri de suflet pot fi dureroase, mărturisite chiar şi în scop limpezitor şi tămăduitor, le cerem iertare cu umilinţă tuturor celor care se vor simţi „osândiţi” prin evidenţa lor duhovnicească, asigurându-i, doar cu Mila lui Dumnezeu, că noi nu putem crede că duhovnicul (cu atât mai puţin „duhometrul”!) poate trimite vreun suflet la osânda sau la bucuria veşnică, ci doar Domnul nostru Iisus Hristos poate hotărî cu cotropitoare iubire şi dumnezeiască dreptate ceea ce va primi fiecare, după ce preoţii, singurii iconomi ai Sfintelor Taine, l-au pregătit duhovniceşte, îmbisericindu-l lăuntric. Duhovnicii cu adevărat înţelepţiţi de Dumnezeu ştiu toate acestea şi de aceea nu le spun nicicând fiilor lor duhovniceşti, indiferent pe ce treaptă s-ar afla ei, că „nu ar fi în duhul ortodoxiei”, ci, dimpotrivă, îi cheamă pe toţi cu dragoste, post şi rugăciune la Ortodoxie, orice duh ar purta, de vreme ce Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a chemat pe toţi la credinţa dreptslăvitoare; chiar şi pe demonizaţi, după ce i-a exorcizat!

Când îi spui cuiva chiorule, mai cu seamă la scaunul duhovnicesc, cu siguranţă nu-l vei face pe respectivul om să vadă cu acel ochi! Doar dacă-i spui, cu nesfârşită compasiune creştină, că nici tu nu vezi prea bine cu un ochi, dar nădăjduieşti neclintit la Mila lui Dumnezeu, este posibil ca suferinţa celuilalt să se mai ostoiască… Este o chestiune de delicateţe sufletească, tact duhovnicesc şi dreaptă socoteală, pe care o au toţi duhovnicii conştienţi de imensa lor responsabilitate sacerdotală! Dacă nu au această conştiinţă, atunci cu siguranţă sufletele mai slabe care se vor poticni din pricina nedestoiniciei lor vor cere milă şi dreptate la Tronul lui Dumnezeu, iar dacă lucrează cu nepăsare sau pentru foloase necuvenite o asemenea cerească responsabilitate, apoi le va fi şi mai greu, căci Mântuitorul le va zice un cuvânt şi mai aspru, pe care dintr-o sfâşietoare compasiune sufletească am dori să nu-l audă nimeni, niciodată… Mărturisim cu sfială, cum mari şi iscusiţi duhovnici ne-au mărturisit cu francheţe neliniştile şi frământările lor binecuvântate, în special faptul că uneori au dezlegat prea uşor, iar alteori prea greu, şi că se sfiiesc, cu dragoste, cu frică şi cu cutremur, ca la Sfânta Taină a Cuminecării, încă din timpul vieţii pământeşti, la gândul Judecăţii particulare şi generale a Împăratului Vieţii!

După plecarea mea la cele veşnicie vor apărea, doar cu voia lui Dumnezeu şi dragostea creştină a unor prieteni şi apropiaţi, mărturisirile unor duhovnici pe care i-am iubit şi i-am preţuit mult, fiindcă în ei odihnea în mod vizibil tot ceea ce mi-a fost mai scump în această viaţă mai scurtă decât visul cel mai lung: Mila lui Dumnezeu! Erau nobili, luminoşi, evlavioşi, odihnitori, îndelung-răbdători, plini de bărbăţie duhovnicească, tămăduitori, cu desăvârşire smeriţi şi adânc cunoscători ai sufletului omenesc, pe care îl călăuzeau spre limanul mântuirii cu darul lui Dumnezeu şi prin puterea nebiruită a vieţuirii lor autentic hristocentrice.

Un duhovnic vrednic, dar încă neexperimentat în adâncimile insondabile ale ştiinţei duhovniceşti, s-a mirat mult în prezenţa noastră de certitudinea de foc cu care un oarecare simplu închinător al Bisericii noastre strămoşeşti poate discerne în labirintul problematicii sufleteşti pusă în faţa omului modern, deosebit de grea, contradictorie şi cu o mulţime de imponderabile, fără a-şi pierde liniştea lăuntrică, cel puţin până acum. Am făcut, pare-se fără prea multă izbândă, un comentariu de bun simţ: probabil, că acel creştin, aşa păcătos şi fără duh ortodox cum îl percepem noi acum, se roagă umilit la Maica Domnului pentru a-l ridica din robia cugetelor sale, fiind susţinut tainic şi statornic de rugăciunile Sfintei noastre Biserici şi, întru totul posibil, spovedindu-se şi împărtăşindu-se des, cu pogorământ, încă din tinereţe, cu binecuvântarea duhovnicului, rostind sincer umilit, dar şi cu o încredere neclintită, rugăciunea Sfântului Simeon Noul Teolog, din care cităm cu negrăită bucurie:

” … Precum pe fiul cel pierdut şi pe desfrânata, care au venit la Tine, i-ai primit, aşa mă primeşte şi pe mine, desfrânatul şi spurcatul, Milostive, care cu suflet umilit vin acum înainte-Ţi. Ştiu, Mântuitorule, că altul ca mine n-a greşit Ţie, nici nu a făcut faptele pe care le-am făcut eu. Dar şi aceasta ştiu, că mărimea păcatelor mele nu covârşesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici Iubirea Lui de oameni cea înaltă, ci pe cei care fierbinte se pocăiesc, cu mila îndurării îi curăţeşti şi îi luminezi şi cu lumina îi uneşti, părtaşi Dumnezeirii Tale făcându-i fără pizmuire, şi – lucru străin de gândurile îngereşti şi omeneşti – adeseori vorbeşti cu ei, ca şi cu nişte prieteni ai Tăi adevăraţi. Acestea mă fac îndrăzneţ, acestea îmi dau aripi, Hristoase al meu, şi punându-mi nădejdea în multele Tale binefaceri faţă de noi, bucurându-mă şi cutremurându-mă, cu focul mă împărtăşesc, iarbă uscată fiind eu, şi – străină minune – mă răcoresc nears, ca rugul de demult, carele, aprins fiind, nu se mistuia. Pentru aceasta, cu gând mulţumitor şi cu mulţumitoare inimă, cu mulţumitoare mădulare ale sufletului şi ale trupului meu mă închin şi Te măresc şi Te preaslăvesc pe Tine, Dumnezeul meu, Cel ce cu adevărat eşti binecuvântat, acum şi în veci. Amin”.

Mulţumim tuturor duhovnicilor noştri, cu o negrăită şi totdeauna neîmplinită recunoştinţă, pentru toate rugăciunile, povăţuirile, ocrotirile şi darurile sfinte oferite, dar Îl rugăm cu neştiută umilinţă pe Bunul şi Dreptul Dumnezeu, să nu le socotească vreun păcat, în veacul acesta sau în cel ce va să fie, nici celor care, din pricini ştiute sau neştiute, cu voie sau fără voie, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, în ascuns sau la vedere, din slăbiciunea trupului sau din amăgirea demonilor, din neascultare sau din alunecare, ne-au urât, clevetit, dosădit, dispreţuit sau ocărât, căci pentru păcatele noastre El a îngăduit o asemenea tămăduire dureroasă a patimilor celor mai subţiri şi ascunse.

Pentru a fi şi mai limpezi, reproducem câteva din gândurile tainice ale acelui frate al nostru de suflet, căruia Dumnezei i-a iertat multe, fiindcă mult a greşit, mult a iubit: „Sunt multe flori necunoscute / Cu rost adânc şi tăinuit crescute… / Sunt şi mai multe / În glod căzute / Şi-n amintiri de flori / Demult trecute! / Dar sunt în lume / Foarte rar văzute / Şi flori din cer născute / Ce niciodată nu se ofilesc / Fiindcă-s cu totul învăluite / În Har Dumnezeiesc; / Aceste flori sunt neasemuite / Printr-un decret celest: Lovite fără milă… cresc! Părinte, în adâncul fără umbră / Se lucrează în slavă, / Slavă mai adâncă. / Nu mai e schimbare, / Nici vreo amânare, / Ci doar slavă sfântă… / Şi-o Lumină Vie, / Nesfârşit de Vie, / Fără nici o umbră. / Fie-Ţi milă, Sfinte: / Fă puţină umbră!”.

Dar, probabil, un „duhometrist” mai scrupulos şi mai perseverent, înarmat cu un „duhometru” de ultimă generaţie, va socoti şi aceste flori duhovniceşti văduvite de duhul ortodox. Doamne al Puterilor fii cu noi, ridică-ne pe noi, păcătoşii, din robia cugetelor noastre şi dăruieşte-ne această slăbiciune nebiruită: creşterea binecuvântată sub lovituri, în tot locul, în toată vremea şi-n toate împrejurările. Amin.

Cum se face o spovedanie adevărată?

Desigur, cu duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, pe care Dumnezeu nu o va urgisi; desigur, cu sinceritatea dureroasă şi aproape insuportabilă a celui care se simte strivit între cer şi pământ, din pricina păcatelor cu nume anevoie de rostit, dar de purtat; desigur, înaintea unui duhovnic luminat, dobândit cu multă rugăciune (duhovnicii adevăraţi plâng odată cu penitenţii; uneori lăuntric, alteori la vedere!); desigur, într-un spaţiu ecclesial lipsit de orice microfoane sau camere de luat vederi, căci de aceea Spovedania este o Sfântă Taină; desigur, cu dorinţa mistuitoare de a se mântui a tâlharului de pe cruce, primul cetăţean al Raiului; desigur, după canonul de pocăinţă al unui Sfânt (Sfântul Simeon Metafrastul, Sfântul Ierarh Calinic, Sfântul Ierarh şi Martir Antim Ivireanul, Sfântul Ambrozie de la Optina ş. a.); desigur, după o atentă, temeinică şi necruţătoare cercetare de sine, sub îndrumarea şi rugăciunile duhovnicului; desigur, cu iertarea sinceră, totală şi cât mai grabnică a celor care ne-au greşit cu gândul, cuvântul sau fapta, oricât de mult; desigur, cu rugăciune smerită pentru ca Dumnezeu să ne ajute să ne spovedim pe deplin păcatele înaintea duhovnicul nostru, cu conştiinţa că încă şi mai multe, mai grele, mai mari şi mai rele decât acestea am făcut; desigur, cu o ascultare atentă a primelor cuvinte rostite de duhovnic după încheierea mărturisirii noastre; desigur, cu o hotărâre de foc de a nu mai păcătui sau măcar de a ne ridica, doar cu Mila lui Dumnezeu, ori de câte ori am mai cădea, căci vorba unui smerit duhovnic, omul, păstor sau păstorit, are o infinitudine de prilejuri pentru a cădea şi unul singur de a sta, şi anume smerita cugetare (Arhimandrit Benedict Ghiuş); desigur, spovedindu-ne numai păcatele noastre şi nu pe cele ale celorlalţi; desigur, cu frică de Dumnezeu şi cu mare grijă, pentru a nu pleca de la scaunul duhovnicesc fără leacul cel tămăduitor şi fără mărgăritarul cel de mult preţ; desigur, păstrând cu sfinţenie Taina Spovedaniei departe de orice influenţă sau interese pământeşti; desigur, rămânând în ascultarea duhovnicului până la plecarea sa din această lume, îmbolnăvirea lui sau dezlegarea noastră de a pleca la un alt duhovnic; desigur, străduindu-ne să împlinim canonul duhovnicului cu dragoste şi bucurie, mai cu osebire în duh decât în literă, fiindcă milă vreau şi nu jertfă, zice Mântuitorul nostru Iisus Hristos; dacă jertfa este a prietenilor Săi, mucenicii, care la Judecată nu vor veni, mila este pentru noi, păcătoşii; desigur, stăruind în despătimirea noastră, printr-o luptă luminată, eroică şi istovitoare, sub rugăciunile Bisericii Ortodoxe, de aici şi pretutindeni, drept învăţând şi săvârşind Cuvântul Adevărului, numai după Voia Sa cea Dumnezeiască şi nu după a noastră, cea omenească; desigur, având simţământul viu al prezenţei nevăzute a lui Dumnezeu, în orice clipă a vieţii noastre; desigur, recunoscând sincer că, dacă am luat calea Bisericii şi jugul Domnului nostru Iisus Hristos, suntem cei mai păcătoşi dintre păcătoşi; desigur, refuzând pe oricine, chiar înger luminat şi făcător de minuni dacă ar fi, în cazul în care ne prezintă o altă învăţătură faţă de cea pe care am primit-o prin Sfânta Predanie; desigur, conştienţi că după gândurile, cuvintele şi faptele noastre suntem vrednici de osândă, dar, după Mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Maicii Domnului, nu ne vom deznădăjdui de a noastră mântuire, căci alt Stăpân ceresc înafara Mântuitorului Hristos Cel în Treime slăvit, noi nu avem; desigur, zicând cu binecuvântare, rugăciunea inimii, orice rucodelie am avea de împlinit; desigur, întrebându-i pe cei cu viaţă sfinţită şi sfinţitoare, oriunde i-am întâlni, cum să trăim, cum să iertăm, cum să uităm răul făcut nouă de alţii şi binele făcut altora de noi, doar în numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Oh, Domne, dar cu câte Îţi mai suntem noi datori, pentru a merita o picătură din Mila Ta şi a învăţa măcar în ultima clipă a vieţii noastre cum se face o spovedanie adevărată! Ceea ce ştim cu toţii sigur, din propria experienţă, este că atunci când ne-am apropiat cât mai mult de exigenţele unei spovedanii curate, sincere şi pline de căinţă, uşurarea care ne vine, după dezlegarea părinţilor noştri duhovnici, este deplină, imensă, greu exprimabilă, nemăsurabilă, copleşitoare şi nepământească…

Povara retragerii patimilor noastre în adânc

În viaţa noastră pământească există din fericire şi mărimi nemăsurabile, pe care nici cea mai sofisticată aparatură ştiinţifică nu le poate sesiza (cu atât mai puţin contura sau delimita), perfect accesibile doar celor săraci cu duhul şi ascunse celor cu inima mândră, fie ea şi duhovnicească, căci cei mai trufaşi oameni sunt tocmai cei care cred sincer că au pus început bun adevăratei smerenii! Această realitate duhovnicească dureroasă şi chinuitoare, imposibil de sesizat fără miluire de Sus, am înţeles-o de la Cuviosul Părinte Sofian Boghiu, care ne-a demonstrat cu proverbiala sa înţelepciune, că pe măsură ce înaintăm în creşterea duhovnicească, patimile noastre se retrag mai în adânc…

După ce-am primit, cu umilinţă şi deplină încredere, teribila şi salutara învăţătură duhovnicească prin gura unui mare stareţ ortodox, am putut constata, în viaţa mea de veşnic aspirant la învăţăturile cele duhovniceşti şi mântuitoare de suflet, dar şi a unor oameni duhovniceşti cunoscuţi, cum patimile cele mai subţiri sunt fugite tot mai în adâncul nostru fiinţial, arătându-şi colţii hulpavi, când ne este lumea mai dragă, gata să-i sfâşie pe alţii, dar mai cu seamă pe noi, păcătoşii şi nepricepuţii, care credem cu o naivitate înduioşătoare, dar şi năruitoare, că dacă cineva (fie el şi arhiereu, duhovnic sau monah) ne spune sentenţios, chiar şi cu bună credinţă, că unii ar fi în duhul ortodoxiei, iar alţii nu, am rezolvat problema.

Ei bine, nu am rezolvat-o, ci doar am expediat-o într-o zonă a fiinţei noastre şi mai greu de sesizat, fiind mascată de mândria duhovnicească, încă şi mai rea decât cea îndeobşte cunoscută, atât de larg răspândită şi omenească… Dar care ar fi soluţia de a scăpa de această nesuferită, duhnitoare şi pierzătoare de suflet patimă a mândriei duhovniceşti ascunse? Există nu una, ci trei soluţii, recomandate de Sfinţii Părinţi:

1) Conştiinţa păcătoşeniei noastre lăuntrice înaintea lui Dumnezeu, indiferent de treapta de vieţuire creştină la care am ajuns sau ni se pare că am ajuns;

2) Gândul zilnic la moartea noastră, care ar putea surveni în orice clipă, şi drept urmare cererea iertării celor cărora le-am greşit, cât mai e vreme (chiar şi celor pe care i-am evaluat cu „duhometrul” că nu ar fi în duh ortodox, sau poate, în mod special, tocmai acelora!) şi iertarea tuturor celor care ne-au greşit; am cerut şi cerem iertare întotdeauna tuturor, chiar dacă mai rar ni s-a întâmplat această bucurie şi numai de la cei smeriţi cu inima, care simt cu inima înfrântă că numai aşa nu vor fi urgisiţi;

3) Gândul umilit şi cât mai des adâncit, că la capătul acestei vieţi trecătoare ne aşteaptă, cu certitudine, Judecata Domnului nostru Iisus Hristos, plină de Iubire Dumnezeiască, dar şi de Dreptate Cerească, de care şi Sfinţii cei mai mari s-au cutremurat, deşi ei împlineau întocmai şi din dragoste toate poruncile Sale, pe când noi suntem mereu datori în toate privinţele, căci toţi, de la vlădică şi până la opincă, de la cuminţenia cea dintâi a Sfintei Predanii ne-am abătut, de frică, din interes sau din slavă deşartă. Deşi, pe dinafară am luat chipuri duhovniceşti, pe dinlăuntru am rămas trufaşi şi necruţători cu semenii noştri, ba chiar şi cu fraţii noştri de credinţă, care nu corespund „standardelor” noastre împrumutate, fără cel mai mic discernământ şi fără urmă de iubire pentru sufletele acelora. Această împietrire a inimilor noastre nu-i place nicicum lui Dumnezeu, Care ne-a poruncit să ne iubim vrăjmaşii, binecuvântându-i pe cei ce ne urăsc pentru Numele Său!

O delimitare cât se poate de clară, firească şi hotărâtă

De bună seamă şi în modul cel mai firesc, orice om de bună credinţă realizează, chiar şi din ceea ce am expus până aici, că duhovnicia adevărată şi real folositoare de suflet este smerită cu inima până la moarte, tainică, înţeleaptă, liniştită, profundă, caldă, grijulie, simplă, suplă, jertfitoare, slujitoare, luptătoare, compătimitoare-nepătimitoare, binevoitoare, îndelung-răbdătoare, trezitoare, stră-văzătoare, curăţitoare, luminătoare, bine mirositoare, sfinţitoare, îndumnezeitoare, purtându-i pe toţi cei pe care îi îmbrăţişează haric, cu o umilinţă lăuntrică aproape indescriptibilă şi anevoios transmisibilă, cu vreme şi fără vreme, către miezul nemuritor al exigenţelor hristocentrice şi strict dogmatice, începând cu lepădarea de sine şi terminând cu fericita întristare cea după Dumnezeul cel veşnic Viu şi în Treime slăvit, a cărei sinceritate numai El o poate cumpăni, fiindcă numai Cel ce ne-a zidit ştie, în cer şi pe pământ, adâncul şi rărunchii noştri, şi nimeni altcineva…

Părintele Iulian de la Prodromu, duhovnicul schitului, zice aşa: „În vremurile de astăzi e nevoie ca mirenii să aibă curajul să mărturisească Ortodoxia, chiar dacă vor fi ameninţaţi cu afurisirea; preoţii să aibă curajul de a mărturisi Ortodoxia, chiar dacă vor fi caterisiţi. Că dacă va fi caterisit azi un preot, mâine un alt preot, un episcop o să aibă şi el curajul de a spune adevărul despre ecumenism…” (N. n. – „O panerezie a timpului nostru”, cum o definea esenţial Părintele Dumitru Stăniloae, de sorginte masonică, care relativizează şi marginalizează duhovnicia adevărată şi promovează „duhometria” împrumutată, vorbind cât mai mult despre marketingul pseudoreligios şi reformismul novator, dar cât mai puţin sau deloc despre Domnul nostru Iisus Hristos, Cel veşnic Viu şi în Prea Sfânta Treime slăvit). Iar Părintele Arsenie Papacioc ne învaţă că „n-ar fi fost atât de frumoasă Învierea, dacă nu ar fi fost crucea mai întâi. Să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi… Amin” („Credinţa ortodoxă”, aprilie 2008, pagina 12).

Pe de altă parte, „duhometria” împrumutată, artificială şi nefolositoare de suflet, este fals smerită (şi asta doar până la vădirea mândriei ascunse dedesubtul ei!), întreţinută abil, temerară, spectaculoasă, neliniştitoare, superficială, scorţoasă, îngrijorată, complicată, rigidă, febrilă, fals vizionară, confuză, demonstrativă, discret duhnitoare din pricina emfazei pseudo-duhovniceşti, amăgitoare şi rătăcitoare de suflet pentru acei nefericiţi sau nefericite care cad – din mândrie, interes sau slavă deşartă – în capcana ei elitistă, ţâfnoasă şi evident exclusivistă…

Să dea Bunul şi Dreptul Dumnezeu ca întotdeauna să facem numai Voia Lui cea Dumnezeiască şi niciodată pe a noastră cea omenească, căci alegerea bună este relativ lezne de făcut; mai greu de suprapus este Voia Sa peste a noastră, ca şi împlinirea ei, în duh şi adevăr, în tot locul, în toată vremea şi în toate împrejurările. Doamne cred, ajută necredinţei mele. De-am greşit scriind aceste gânduri, îndreaptă-mă cu milă ca să nu mai greşesc; de n-am greşit, fă-le folositoare de suflet, iar pe mine păcătosul, ţine-mă numai întru smerenia ascultării Tale, acum şi-n veci. Amin.

24 iunie 2008

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

Read more: DE LA DUHOVNICIA ADEVĂRATĂ LA „DUHOMETRIA” ÎMPRUMUTATĂ http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-35/item/420-de-la-duhovnicia-adev%C4%83rat%C4%83-la-%E2%80%9Eduhometria%E2%80%9D-%C3%AEmprumutat%C4%83#ixzz123TgNxry

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: