Skip to content

CRUCEA MUZEULUI ŢĂRANULUI ROMÂN

11 October 2010

Scris de Sorin DUMITRESCU

Când, în 1991, s-a făcut „cercetarea” la MŢR eram cu toţi fericiţi că putem participa la cristalizarea unei poziţii româneşti în cultura românească. Venise timpul – credeam noi. Voiam nu doar un muzeu ca instituţie obişnuită – partea instituţională nu ne interesa. Ceea ce era fascinant era că puteam construi. Se inventa frenetic. Zburau idei şi proiecte în fiecare zi. Aveam tot concursul – cei mari (Domnul Horia Bernea, Irina Nicolau, Speranţa Rădulescu) ne susţineau. Atunci muzeul devenise o stare. Aveam cu toţii starea aceasta. Norii erau neaşteptat de aproape. A fost un timp fecund; un timp în care umblam prin ţară întruna; băteam mănăstirile ca  „cercetători ai Muzeului Ţăranului Român”. Lumea se cam mira că suntem atât de interesaţi de credinţă (veneam de la Bucureşti, adică din oraş) şi că ne preocupă deopotrivă adevăratul chip al ţăranului român şi vieţuirea monahilor. Astfel că, în mod firesc, s-a deschis expoziţia „Crucea” – care avea să fie cea mai importantă expoziţie din Europa pentru un timp. Muzeul găzduia şi participa frecvent la acţiuni într-adevăr importante pentru clarificarea identităţii noastre – încercam să ridicăm ceaţa comunismului din vieţile noastre. Veneau des ierarhi ai Bisericii, cu care muzeul – în primul rând prin directorul şi fondatorul MŢR Horia Bernea – colabora frecvent. Deşi eram absolvenţi ai Facultăţii de Litere (adică nu prea aveam legături cu muzeografia) am lucrat la expoziţia „Crucea”, la sala „Crucea-i peste tot”, împreună cu Irina Nicolau. Aveam o mare dorinţă să spunem, să ne asumăm. Pe de altă parte, credeam că timpul era prietenul nostru – eram siguri că se poate! Lucrurile se aşezau în expoziţie singure. Singure îşi fixau locurile. La sala noastră, nu lucram după un program sau după un proiect anume (deşi, de multe ori, ne prefăceam că am avea totul proiectat) – unele obiecte nici nu erau din patrimoniu. Într-o zi, am aşezat în fundul sălii, pe peretele din faţă, chipul Părintelui Paisie Olaru – şi Irina şi eu eram foarte bucuroşi că ne venise ideea şi că făcusem asta. La puţin timp a trecut prin sală Horia Bernea; avea pensula în mână – lucra la o sală apropiată de sala noastră. S-a apropiat de fotografia sfântului şi a scris sub ea, cu pensula „rugăciunea inimii” (e fotografia de alături). Fără să spună nimic a plecat. Era timpul în care totul era firesc. Gândeam la expoziţii manifest mărturisitoare – „Omul roşu” era una dintre ele. Era o împreună lucrare – fiindcă eram adunaţi şi lucram în numele Crucii, în numele lui Hristos.

După încheierea expoziţiei, încetişor, muzeul s-a instituţionalizat. Apăruse planificarea în cercetare. Normele de la minister. Trebuia să gândeşti la acele norme, în acele cadre. La scurt timp, cineva a şters „rugăciunea inimii” de sub chipul Părintelui Paisie Olaru. Obiectele din sala „Crucea-i peste tot” au început „să plece” la depozit. Sala „Crucea-i peste tot” şi-a schimbat numele în „Sala ferestre”! La rândul nostru, cei care am venit aici din dragoste pentru ţăranul din noi, am început şi noi să plecăm. De aici încolo a urmat „ceva”, până astăzi, când muzeul organizează mese de carne şi de brânză în Postul Mare, la care îi invită pe toţi iubitorii de „tradiţie”! (Nu-mi dau seama despre ce fel de tradiţie e vorba – sau, chiar dacă-mi dau seama, nu voi spune). Aceasta-i Crucea Muzeului Ţăranului Român.

Mugur Vasiliu

GÂNDURI DESPRE NOI ÎNŞINE

Cel mai important lucru pentru lumea multă, cum se zice, pentru blocuri- şi blocurile şi din Vaslui şi din Oradea şi din Bucureşti- este ediţia de carte, cele douăzeci de best-seller-uri ale Anastasiei, se numeşte „pachetul formativ”. Cine citeşte…- unele se citesc cu creionul în mână la masă, altele se pot citi în pat sau în fotoliu, dar unele se citesc cu creionul în mână- cine le citeşte pe toate cu atenţie şi cu seriozitate e pe cale în teologie şi în credinţă. În aşa fel încât să dispară oarecum această culpă care se aduce că nu e destulă grijă de lume, ca să fie credinţa mai învăţată în România. Ăsta e primul (volum) pe care l-am scos şi eu îl socotesc cel mai important, încă şase sunt în tipografie. Dup-aia o să am douăsprezece, deci o să mai am nevoie de încă opt. Ele trebuiesc traduse, unele retraduse fiindcă traducătorii nu vor să-mi dea drepturile de autor în continuare. Culmea e că sunt preoţi.

Cea mai bună carte de teologie a icoanei  a lui Uspenski. Sunt apărute toate. Cea mai bună carte despre iconoclasm tradusă illo tempore de profesorul universitar, Părintele Vasile Răducă. În momentul de faţă se lucrează la o altă traducere. Cea mai bună traducere, şi prima dată în România, a omiliilor Sfântului Grigorie Palama. Fac o observaţie. Sfântul Grigorie Palama are şi sărbătoare, acuma de Paşte, Ziua Ortodoxiei. Nu-l citeşte nimenea. De ce, că avem şi duminică din Post care e dedicată Sfântului Grigorie Palama?! Eu am tipărit predicile lui în o mie de exemplare. Trei volume, deci fiecare în o mie de exemplare. Am făcut stoc. În mod normal, cel puţin o sută de mii ar fi trebuit să fac. De ce nu se citeşte în interiorul bisericii sau e plictisitor poate Palama? Eu vă spun că este uluitor.

Vreau să vă spun că tot pachetul formativ este axat pe cărţile care pledează pentru iconicitate, pentru un creştinism vizual, cum e el de la Domnul. O să-mi spuneţi, păi şi ce are Palama cu…? E foarte vizual, fiindcă toată doctrina Sfinţilor Părinţi este iconică toată. Nu e religioasă. Este bisericească şi iconică. Creştinismul a involuat din nefericire folosind traseele gândirii conceptuale importată de la romano-catolicism. În felul ăsta foarte multă lume a fost alungată din credinţa învăţată. Gândiţi-vă aşa: niciodată Sfântul Grigorie Palama nu îi spune Maicii Domnului „intercesoarea”. Care e un cuvânt corect în felul lui. Îi spune „Gâtul Bisericii”. Dar ce puternic! Care spune următorul lucru: tot ce vrei să ajungă la Hristos e prin Maica Domnului, că Hristos e capul! Nu poate să o ia pe lângă urechile Maicii Domnului până la Domnul. Şi tot ce are Domnul de spus util şi bine primit pe sinaxă, de trupul bisericii e prin gât. Maica Domnului- limită, hotar. Hotar între creat şi necreat. Este extraordinar de concret! Este cu totul altceva. Aşa e graţie lui Ioan Ică junior, Părintele diacon, care ne-a pus la dispoziţie Cabasila, teologia mariologică, asupra Maicii Domnului, a lui Cabasila, a lui Teofan al Niceei, ucenicul lui Palama. Din păcate au apărut în alte părţi. Că mi-ar fi plăcut să le bag aicea, fiindcă eu trebuie să arăt că icoana, iconicitatea, icoana nu trebuie studiată numai la bucata de lemn. E şi în predici, e şi în terminologie, şi în dogmatică, peste tot fiindcă icoana a fost întâi. Întâi Dumnezeu s-a întors cu faţa şi l-am văzut, după care a venit şi sonorul.

Da, e o carte aş zice eu… Eu nu ştiu un precedent al unui asemenea tip de abordare, de iconologie însă în cadrele stilistice pe care vi le-am spus. Adică e foarte imagiistică. Şi trebuie să fie. Numai că iconologia, deci fundamentele teologice ale icoanei pot să le dezbat teoretic, speculativ sau pot să le arăt. De pildă… că vine acum intrarea Domnului în Ierusalim, în curând. Cine nu ştie icoana cu Domnul stând aşa ca o amazoancă pe asin, cu picioarele pe o parte, şi drept şi impasibil cumva, Ierusalimul la dreapta, un munte, sus e Betania, de unde e Lazăr, pe care tocmai l-a înviat. Deci un munte pe partea stângă, cum ne uităm noi la icoană. Cine n-a observat că din Ierusalim apare un copac? Deci, atenţie, rădăcina lui e în Ierusalim! E înclinat, bătut de vânt înspre munte. Exact  pe verticala pe care se află şi Hristos. E un tip de elocuţie, de vorbire medievală, teologic. Ăla se numeşte „copacul stâlpărilor”. Trimite la stejarul de la Mamvri şi la copacul binelui şi răului, unde şi-a pierdut Adam veşmintele de har. Copacul stâlpărilor este vestitorul patimilor. Deci scena asta, care este extraordinar de luminoasă şi pentru creştini. Poporul atunci şi-a aruncat hainele, a păşit pe hainele poporului, în realitate e un copac care atrage atenţia că Hristos nu se îndreaptă spre un tron lumesc, ci spre cruce.

Simt că se întâmplă ce se întâmplă peste tot, nu numai în România, în toată Europa. O confuzie de planuri. Înainte i se zicea activişti. Orice persoană care lucrează în cadrele vieţii spirituale, ca maestru sau ca angajat, va răspunde într-un fel pentru modul cum reacţionează într-o situaţie de acest fel. Confuzia de planuri, după părerea mea, aparţine arhitecţilor Uniunii Europene care se încăpăţânează să pecetluiască ideologic Uniunea ca renascentistă. Considerând că e cu bună credinţă, într-un fel, cea mai echidistantă atitudine ideologică posibilă, care să nu lezeze cultele etc. În pofida faptului că, după cum bine ştiţi, Ioan Paul al II-lea a insistat pentru ca în constituţia Uniunii Europene să fie trasată ideea faptului că la baza ei stă cultura iudeo-mediteraneeană. S-a refuzat. Altădată Jaques, că aşa îl numea, Jacques Toni (?) şi cu ceilalţi au refuzat această rugăminte, acest Papă îndrăgit de toată lumea. Cum s-ar spune, Biserica catolică a luat-o prima peste faţă.

Consecinţele apar astăzi când, punându-se în aplicare acest lucru, în toate părţile, deci nu e numai în România, se urmăreşte o anumită surdină pusă pe credinţă. Aşa ajungem la Muzeul Ţăranului, pentru care mesajul domnului Bernea… Deci, nu cu domnul Bernea are Uniunea Europeană ce are ci cu Hristos, adică cu credinţa. Credinţa creştină. După părerea mea e o confuzie de planuri foarte mare fiindcă foarte mulţi, şi în mod normal toţi arhitecţii aceştia, sunt produşi de creştinismul european. Dar dacă aşa li s-a năzărit lor!

În situaţia asta, fiecare ţară îşi apără valorile ei atât cât poate. Şi pe urmă e un loc comun: cred că Muzeul Ţăranului Român după 89 e cea mai ingenioasă şi, cu măreţia oficială, cea mai importantă dintre toate ofertele pe care le-au făcut românii, intelectualii ţării acesteia, şi că este absolut aberant să-l detunezi. Fiindcă nu este vorba de evacuarea de Bernea. N-ai cum să-l evacuezi. Dar una: am auzit aproape toate emisiunile care au fost. Domnule, nu se spune. Primul lucru: eludarea numelui lui Bernea. E Muzeul Ţăranului Român care nu se ştie al cui este. E o înfăptuire a Ministerului Culturii, a lui Paleologu sau a cui? A lui Iorgulescu? A lui Caramitru? Cine a făcut chestia asta? Cum se poate să eludezi numele ctitorului? Toţi spunând că este un muzeu, cu o alură muzeală total originală, că mai sunt de tipul ăsta dar cu o concepţie muzeistică de felul ăsta nu. Cine e autorul ei? Autorul ei, îl ştie toată lumea, e secretul lui Polichinele, e domnul Bernea. Primul lucru cu care se începe, se scoate numele din vitrină.

Da. Aţi zis bine. Deci Tzigara Samurcaş… În primul rând, nu era un muzeu al satului sau al ţăranului, nu era un muzeu industrial. Ce a făcut Horia Bernea este total diferit de Tzigara Samurcaş. El a făcut un muzeu al persoanei ţăranului într-o versiune absolut nepracticată în Europa, l-a restituit, e vorba de ţăranul român, l-a restituit Bisericii. După câte ştiţi, asupra comportamentului, aici înţeleg asupra întregii aure mitice a ţăranului, s-a proiectat neoliticul ca fiind zona de obârşie. Ori, Horia Bernea a scos, a eliminat această gafă şi a spus, domnule, ţăranul ne vine dinspre Biserică. Unii au zis, păi stai, că neoliticul e mai vechi! Nu e mai vechi fiindcă înainte de facerea lumii în proiectul divin a fost Biserica. Deci Biserica e mai veche şi decât egiptenii, mesopotamienii, neoliticul şi alte societăţi sacrale. Acest lucru a născut o soluţie muzeală cu totul ieşită din comun, încununată cu premii prestigioase.

S-a petrecut, însă, şi nu pot să nu spun asta, o anumită destindere chiar a organizatorului, semnalată de spirite mai aspre, semnalate chiar lui. A introdus puţin divertisment în programul extrem de riguros al expunerii. Aşa au apărut intrumentiştii celebri din Clejani, fel de fel de serate, arătări de praznice, începând de la grătare de mici până la sarmale, până la fel de fel de lucruri

E adevărat, dar a devenit în acelaşi timp o alură. Toţi tinerii merg acolo, dar nu prea intră în muzeu.

Se întâmplă de mult timp. Se întâmplă de mult timp, încât aceste persoane tinere care şi-au făcut un loc de frecventare din Muzeul Ţăranului Român folosesc perimetral muzeul, în jurul lui, unde e o atmosferă de plăcută. Carevasăzică, în situaţia în care substanţa muzeului e ameninţată, nu ei pot fi apărătorii. Apărătorii suntem cei care cunoaştem bine acest lucru. Pentru asta am considerat că trebuie să iau atitudine fiindcă, după cum ştiu şi după cum e obiceiul în România, se fac întâi în timpul lucrărilor… se schimbă fasonul locului. Aduceţi-vă aminte că modelul a fost la Piaţa Universităţii. Au fost daţi afară oamenii deoarece stricaseră florile. Ca să facem florile venim cu poliţia şi îi aruncăm cu poliţia, cu tot. Piaţa Universităţii chipurile a luat sfârşit din motive practice. Că poporul român era ştirbit de florile care erau acolo. Aşa un model asemănător s-a făcut în mai multe locuri şi se practică şi acuma. Încât, când organizatorii, conducerea a lansat această invitaţie, folosind şi ziua de douăzeci de ani şi prăznuirea asta, ne-am dus toţi acolo fiindcă existau în invitaţie o seamă de propoziţii ambigue. N-aveam cum să nu intrăm la idei când muzeul ăsta în ultimii zece ani este ameninţat în permanenţă. Tot timpul au fost proteste. Şi cei care l-au ameninţat au bătut în retragere. Şi văd că tot revin sistematic. Acum e cel mai grav, că vine chiar din interior, chiar dinspre conducerea muzeului, care nu ştiu ce vrea să facă. Eu am venit şi am spus, dar nu aveţi ce să faceţi, că e foarte bine. Şi atunci şi ei s-au retras şi reiese că ei or să facă ceea ce  este bine. E un fel de joacă iresponsabilă. În realitate nu se ştie cum să se scoată puţin această această patină, această coloratură creştină a germenilor într-o ţară care a fost şi este în continuare un reper al credinţei şi al cuminţeniei într-o Europă atât de zăpăcită.

Geniul domnului Bernea este şi un geniu de om cu conştiinţa cetăţii şi a exigenţelor ei. Drept pentru care muzeul lui a reuşit, pe o temă articulată creştin, să nu impieteze deloc asupra caracterului de investigaţie, de cercetare, în aşa fel încât instituţia muzeală nu a fost afectată în nici un fel de partizanat confesional şi de alte lucruri. În clipa când nişte spirite entuziaste, cu evlavie necontrolată încep să spună asemnea lucruri sigur că unii se cabrează, începând de la musulmani până la mozaişti sau ţigani. Au apărut, de altfel, după moartea lui săli cu un pietism care îi dăunează, care trebuiesc eradicate, clar. Indiferent dacă ele sunt făcute de oameni cu o anumită notorietate.

Mesajul domnului Bernea trebuie apărat de toate loviturile. Că el a ştiut să îl apere. Nu poţi să spui că prezentarea ţăranului român este confesională. Sau că e religioasă. Şi a judecat bine fiindcă biserica nu e religioasă, biserica e credincioasă. Religiile încetează odată cu întruparea lui Hristos. Vreau să vă spun un lucru: toată lumea se înghesuie în situaţia asta să mă numească pictor. Şi până la urmă o să vină antropologul din conducerea muzeului şi o să spună că nu se  pricep pictorii la asta. De altfel şi fondatorul, pictorul Bernea. Vă repet: îmi convine de data asta să fac pe nebunul, ceva ce nu intră în atribuţiile mele, pentru cauza muzeului şi să vă aduc aminte că sunt academician, nu m-am făcut eu singur ci academicienii m-au făcut academician, doctor în Arte Vizuale, cu doctorat luat cu Părintele Galeriu şi cu Andrei Pleşu, sunt profesor universitar la Universitatea de Artă şi, să zicem, pictor. Eu sigur că din bun simţ spun întâi pictor şi restul nici nu le mai spun. Dar vreau ca aceşti oameni să răspundă. Au spus, vrând să bagatelizeze intervenţia mea de om al cetăţii, că vreau postul de director. Nici vorbă! Vasăzică, dacă eu spun ceva despre un minister al Elenei Udrea, să zicem, înseamnă că vreau să-i iau locul?! Îmi spun şi eu ca Moş Ion Roată un păs. Moş Ion Roată nu vrea să îi ia locul lui Cuza. Încât, a fost o rea-credinţă să mi se pună în spate şi această chestie. Nici măcar din prietenie faţă de Bernea. Fiindcă el nu s-a înghesuit ca să mă apere în clipa în care am suportat o prigoană pentru care, după cum bine ştiţi, mesajul Anastasia nu se mai vede.

În primul rând, îmi plânge inima că cel mai frumos lucru din cultura spirituală a ţării noastre, exceptând construcţia de mănăstiri şi lucrurile astea care sunt grandioase, cel mai frumos lucru a fost şi încă este muzeul ăsta. Încât, şi asta vreau să subliniez, propun crearea unei comisii care să monitorizeze. Nu eu trebuie să fiu director acolo. Toţi sunt pricepuţi acolo. O comisie care să monitorizeze zi de zi, că o fi şase ani sau trei ani, fiindcă dacă eu am stricat ceva – toate frescele făcute de Bernea – eu nu mai am cum să le fac din nou decât aşa, greu, la nivel de reconstituire. Ceea ce… Nu! O comisie care să monitorizeze această chestie, fie şi a instituţiei – care să cuprindă din toate zonele de angajaţi.

Sunt pe cale să găsesc o posibilitate de a avea în comisia asta şi observatori străini. Ca la alegeri. Să vină din aceştia care au dat premiu acestui muzeu – a avut cel mai mare premiu din lume – aceştia să trimită doi observatori alături de alţii. Sunt gata să fac parte din comisia asta. Chiar dacă am treabă, când vom hotărî, „joia comisa trece pe acolo”, joia las totul şi merg cu comisia.

Doamna Helmis, nu vă supăraţi, daţi-mi voie să intervin. Un lucru se deteriorează şi prin juxtapuneri. Dacă eu pun lângă Rembrandt Piliuţă- să mă ierte Piliuţă, că a murit el, ca şi Rembrandt – Rembrandt îi dăunează. Sunt o groază de sisteme cu care poţi afecta, diminua, pune surdină, scoate din prim-plan. De asta spun, nu e numai că dărâm… Trebuie ocrotit acest model al procedurilor care este pavilionul Crucea, pe care l-a făcut Bernea. Restul, totul se poate schimba.

Luăm această poziţie a dumneavoastră drept cel mai bun semn că doriţi, că probabil este timpul să ne dorim ca lucrurile să nu se piardă, să nu se smintească. O asemenea operaţie de anvergură, findcă ştim şi cât durează un şantier şi ce se poate întâmpla în interior, are şi cred că asta ar fi o soluţie foarte bună, nevoie de mai multe minţi şi mai multe suflete care să fie acolo, să o ocrotească, dacă mi se permite.

Şi puţin şi nişte autorităţi, fiindcă unul dintre factorii care pot să derapeze muzeul, să îl facă să alunece într-o zonă – în ghilimele – „mai obiectivă”, mai deconfesionalizată, cum zic ei. Se face întârziind mult. Adică, domnule, n-avem bani, nu sunt oamenii care să lucreze aicea. Comisia trebuie să vadă şi ritmul, ritmul în care vin banii la prestaţiile care sunt. Peste tot se poate trişa ca să obţină un alt muzeu. Cu ce este, nu e vorba să îl înlocuiesc. Ce este să-l modific în aşa fel încât lucrurile care nu sunt bine-plăcute unei instanţe – nu ştiu unde e instanţa aia, e la Bruxelles, e la Moscova, e la New- York, e la Haifa, unde o fi? Este în necunoscut. E în Irak, unde este? Că nu văd unde e şi ei spun că nici n-au zis aşa ceva. Cineva vrea să facă chestia asta.

Fragmente din emisiunea Semnături celebre de la Radio România Actualităţi (17 februarie 2010); invitat pictorul şi teologul Sorin Dumitrescu.

Read more: CRUCEA MUZEULUI ŢĂRANULUI ROMÂN http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-34/item/401-crucea-muzeului-%C5%A3%C4%83ranului-rom%C3%A2n#ixzz123JpRkuS

 

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: