Skip to content

CRITICA ÎN BISERICĂ

11 October 2010

Scris de Costion NICOLESCU

Trăim, în chip evident, o perioadă dominată de o practicare acerbă a criticii de tot felul, fie ea îndreptăţită sau aberantă. Înmulţirea mijloacelor de comunicare în masă, care propagă cu precădere critica, sporeşte acest sentiment. Toată lumea critică pe toată lumea. Celălalt este totdeauna cel criticabil, tu rămâi, superior, în afara oricărei (auto)critici. A devenit tot mai vizibilă o plăcere de a arăta cu degetul spre celălalt, crezându-se că scăderile lui ne-ar plasa pe noi la un nivel superior. Or, lucrurile stau tocmai invers, numai valoarea celui de lângă mine poate spori propria-mi valoare.

Înainte de decembrie ’89, pentru o lungă perioadă de timp, critica, însoţită totdeauna şi de autocritică, era considerată una dintre piesele de bază ale codului etic comunist. Critica opera, cu prea rare excepţii, numai de sus în jos, iar autocritica era cel mai adesea impusă din afară (tot „de sus”!), ca o condiţie a mai uşoarei pedepsiri a unor „păcate” faţă de partidul unic.

Critica faptului petrecut presupune analiză şi apreciere obiectivă, pe criterii clare a unui act sau a unei opere. Nu se mai poate face nimic pentru schimbare în bine, dar se poate face pentru o mai corectă receptare şi o prelungire benefică a lucrării respective asupra urmaşilor. Critica faptului în desfăşurare presupune, în cazurile fericite, posibilitatea desprinderii de componentele proaste şi a îmbunătăţirii lucrării respective din mers. În sfârşit, critica unui proiect s-ar cuveni să aibă în vedere prevenirea unor greşeli şi mai buna orientare a lucrării respective.

Cel mai adesea, însă, critica se face post factum, ea rămânând ceva rece, distant, cel ce critică neimplicându-se în dificultatea celui criticat. Mai mult chiar, nu o dată ea este însoţită, parcă, de o anumită satisfacţie a constatării căderii celuilalt. Se constată abaterile fără să se aibă neapărat în vedere îndreptarea.

Sunt şi domenii, cum ar fi cel al artelor, în care critica a devenit o profesie (critic de artă, critic muzical, critic teatral…). Critica de acest fel presupune o analiză obiectivă, pe bază de criterii recunoscute.

Nici teologia nu s-a lăsat mai prejos. A apărut critica biblică, de sorginte protestantă, cu minusurile ei, dar şi cu anumite contribuţii benefice.

Critica a devenit aşadar pentru prea mulţi un modus vivendi. O obişnuinţă păguboasă. Ea roade adesea, transformată în reproşuri nesfârşite, unitatea comunitară, inclusiv pe cea a familiei. Criticăm, criticăm… De aici poate apărea o blazare în faţa criticii, o lipsă de reacţie, îngroşarea obrazului. Dar cel mai adesea avem de a face cu riposte, se răspunde la critică cu critică, se amorsează polemica cu tot cortegiul ei de proaste raportări, cu deteriorarea ireversibilă a relaţiilor.

Desigur, nu este uşor să suporţi o mustrare, nu este uşor să suporţi judecarea faptelor tale. Îţi vine greu să-ţi recunoşti greşelile (ca să nu mai vorbim de păcate). Şi asta pentru că greşeala a venit după crearea omului, a intrat în viaţa lui o dată cu căderea şi, ca atare, rămâne străină fiinţei ultime a omului. Ea mărturiseşte o neputinţă, dar foarte adesea şi o proastă orientare spirituală. De aceea mustrările provoacă o stare de suferinţă, de disconfort, de unde o reacţie de respingere, de justificare a propriilor greşeli. Aceasta nu dispare cu totul nici chiar în cazul mustrării creştine care este, în chip vădit, îndreptată spre vindecare.

Aşadar, folosul criticii depinde mult de duhul în care este făcută. Dacă are un aspect distructiv sau constructiv. Dacă are în vedere desfiinţarea celui criticat sau recuperarea lui. Dar despre o reală recuperare nu se poate vorbi decât în Biserică. Numai Dumnezeu este Cel Care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

O situaţie extrem de dificilă o numim situaţie critică, în sensul că dincolo de ea nu se poate trece în dificultate, că ne aflăm într-un punct decisiv: viaţă sau moarte (desigur, nu luăm acum aceste cuvinte în sens biologic).

Cuvântul critică provine de la grecul kritein = a judeca. Pentru creştini, judecata constituie o situare cu totul deosebită faţă de orice altă (pseudo)spiritualitate. Aproape instantaneu vine completarea: dreaptă judecată. Dreapta judecată presupune şi impune înţelepciune, experienţă de viaţă acumulată şi receptarea atentă a întâlnirii cu Dumnezeu. Învăţătura este clară: „nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1). Judecata se cere făcută cu toată hotărârea asupra unei fapte, dar niciodată asupra făptuitorului ei. Fapta poate fi condamnată, mai ales când ea este evidentă, în schimb judecarea făptuitorului este lăsată în „plata Domnului”. Judecarea în sensul de condamnare definitivă, de destinare a a unei persoane răului (mai ales la această destinaţie îi trimitem pe semenii noştri) sau binelui veşnic nu-şi are locul în cugetarea creştinului. Se cuvine a păstra o rezervă în legătură cu judecata noastră şi mai apăsat în legătură cu verdictul pe care suntem ispitiţi să-l dăm. Numai Dumnezeu este absolut obiectiv şi cunoaşte până la capăt lăuntrul fiecăruia. De aceea judecata aparţine în întregime Fiului lui Dumnezeu (Ioan 5, 22).

Pentru noi orice analiză ar trebui să pornească de la învăţătura evanghelică. A criticat Hristos? Dacă da, când şi cum a făcut-o?

Ceea ce face Hristos cu aspect critic, am putea numi, mai degrabă, mustrări sau dojeni. Totdeauna El este alături de cel mustrat, compătimeşte cu el, gata să-i primească întoarcerea. La fel, duhovnicul, fiind în timpul spovedaniei numai un martor al lui Hristos, iar în afara ei sfătuind cu experienţa vieţii sale ascetice, nu critică, ci pune în faţa fiului său duhovnicesc oglinda realistă a faptelor sale, îl mustră şi îl sfătuieşte spre îndreptare, ajutându-l în purtarea crucii păcatelor sale.

Mustrarea se cuvine să fie făţişă (nu neapărat publică!), altfel se transformă în bârfă. De asemenea, se cere să fie asumată, pe cât se poate obiectivă, deşi o notă de subiectivism nu va putea fi stinsă niciodată.

Seria de „Vai vouă!” adresată cărturarilor şi fariseilor (Matei 23) este totodată şi o plângere nesfârşită de către Cel care a vrut să-i adune pe fii Ierusalimului „aşa cum adună cloşca puii sub aripi”, a celor care au refuzat repetat să asculte chemarea Sa, transmisă pe parcursul istoriei mântuirii prin profeţi, iar la plinirea vremii prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Există la Hristos o evidentă asprime şi o anumită dezamăgire. După cum aspră şi greu de suportat era şi mustrarea proorocilor. Tipul acesta de mustrare are rolul bisturiului, care curăţă cangrena, extrem de dureros, dar întru tămăduire definitivă.

Modelul evanghelic însoţit de modelul tradiţional (înţelegând tradiţia practicii Sfinţilor Părinţi) este cel care ar trebui să conducă specificitatea practicării criticii în Biserică. Preponderentă se cuvine să fie dorinţa de îndreptare a celuilalt, or, pentru aceasta, fermitatea mustrării se cere îmbinată şi cu multă delicateţe, cu însoţirea cu cel mustrat în purtarea crucii sale. „Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra” (Psalmul 140, 5). Aşadar, reţinere şi multă cumpănire înainte de a critica pe celălalt, multă deschidere şi răbdare în primirea criticii. Se impune o primire a criticii cu deschidere, ea să nu fie luată ab initio ca fiind greşită sau tendenţioasă. Totdeauna este ceva de preluat şi de îndreptat chiar şi dintr-o critică nedreaptă. Să se tragă măcar concluzia că este necesar un efort de a te face mai limpede înţeles. Şi apoi nu se spune că Dumnezeu îl ceartă pe cel pe care-l iubeşte?

Ce critici a avut a înfrunta Biserica noastră şi din partea cui au venit ele? Dacă înainte de decembrie1989 Biserica era marginalizată din punct de vedere mediatic, după aceea situaţia s-a schimbat vizibil. Comunicarea în legătură cu ea a devenit vizibilă. Ca atare, Biserica a avut a se confrunta, în partea ei instituţională, cu o serie de critici, chiar dacă ea a rămas necontenit instituţia care s-a bucurat, de departe, de cea mai mare încredere din partea populaţiei.

Pe de o parte au existat critici venite din interior. Unele din dorinţa sinceră de a îndrepta situaţii precare. Altele din necunoaştere sau din orgoliul de a considera propria opinie ca singura corectă şi de luat în seamă. Sigur, se ştie că o comunitate dezbinată din interior devine şubredă. În acelaşi timp, dezbaterea de obşte a problemelor şi dificultăţilor cu care se confruntă Biserica într-un moment sau altul este benefică atâta timp cât aceasta se desfăşoară în duh evanghelic. Au existat şi opinii de felul celei exprimate de un fost consilier patriarhal, precum că „nu ne ridicăm poalele în public”. Biserica nu este în nici un caz o instituţie închisă şi are destulă forţă în ea însăşi, atât prin temeiul ei, Hristos şi învăţătura Sa, cât şi prin istoria ei plină de încercări şi de biruinţe, pentru a putea să se (auto)supună unei examinări critice a actelor ei, mai ales când aceasta vine din partea unor oameni a căror viaţă este devotată total crezului ei.

Un creştin care cunoaşte şi îşi asumă canoanele Bisericii, ştie că nu este permisă separarea de clericul în păstorirea căruia se află decât pentru motive dogmatice, aşadar de abatere flagrantă de la dreapta credinţă. Motivele de abatere morală nu sunt suficiente. Aceasta ne aduce aminte de episodul cu Noe, care, băut fiind, a fost văzut descoperit de către fii săi. Unul, Ham, a râs şi a fost pedepsit, alţii, Sem şi Iafet, l-au acoperit cu pudică grijă şi a l-a moştenit (Facerea 9, 20-27). Considerăm că, totuşi, atunci când este făcută cu delicateţe şi are în vedere propăşirea morală şi duhovnicească în Biserică, o critică decentă şi lipsită de tonuri necuviincioase nu este de neacceptat, chiar adresată de jos în sus. Dimpotrivă!

O altă categorie de critici o reprezintă cele venite din exterior, de la cei care nu trăiesc asumat în Biserică sau de la cei de alte credinţe, de la cei care nu-i cunosc sau nu-i agreează învăţătura şi rânduiala. (Poate că, în aceste cazuri, ar trebui să facem o separare între criticile adresate Bisericii şi cele adresate unor persoane cu responsabilităţi mai mici sau mai mari în Biserică.)

Iată câteva cazuri concrete de critici adresate mai adesea Bisericii: neimplicarea suficientă în social; colaborarea cu regimul comunist şi, în general, relaţia cu puterea oricărui timp; compromiterea unor clerici şi prin ei a întregii Biserici; relaţia proastă, îndeosebi patrimonială, cu Biserica Greco-Catolică; implicarea sau neimplicarea în viaţa politică şi socială; prea marea ancorare în tradiţie şi lipsa dorinţei de modernizare (de aggiornizare, ca să folosim un barbarism); o anumită dificultate în comunicarea cu intelectualii şi inapetenţa pentru valorile culturale; prea puţin sau prea mult „ecumenism” (eventual oportunismul lui); folosirea în destule împrejurări a unui limbaj prea lipsit de culoare şi de viaţă (eventual „de lemn” specific), incapabil să transmită frumuseţea şi profunzimea mesajului christic; mai recent, construirea Catedralei Mântuirii Neamului sau numai amplasarea acesteia ş.a.

Cum a răspuns Biserica la critici? Cum s-a comportat ea faţă de această situaţie relativ nouă cu care a fost confruntată? La început a fost mai timorată şi mai reţinută. Apoi, destul de repede, şi-a revenit. A răspuns atunci când a fost cazul, explicând. A tăcut în alte situaţii, când dialogul ar fi tins să coboare sub un nivel decent şi civilizat. A răspuns la nivel individual, prin slujitorii ei sau prin creştinii laici capabili să intre în dialog cu societatea civilă. Dar răspunsurile cele mai pertinente şi, s-ar putea spune, niciodată greşite, totdeauna ponderate şi înţelepte, totodată ferme, le-a dat Sfântul Sinod. Se dovedeşte, o dată în plus, că Biserica nu este o instituţie ca oricare alta, că asistenţa Duhului Sfânt este reală şi neîncetată, uneori miraculoasă. Lucrarea Bisericii în sobornicitatea ei depăşeşte cu mult suma lucrărilor şi putinţelor individuale ale fiilor ei.

Remarcabil este faptul că Biserica a răspuns mai mult şi mai convingător prin fapte decât prin vorbe. Ea a ales, în general, nu intrarea în polemici sterile cu cei de alte opinii, cu criticii ei, ci lucrarea. Biserica a lucrat fără ca să facă prea multe valuri. Ea s-a implicat extrem de activ în varii acţiuni sociale (în spitale, penitenciare, armată, orfelinate, aziluri etc.), fie ca instituţie centrală, fie prin parohii, fără tam-tam, şi, ca atare, fără ca mulţi să o ştie. (Dumnezeu le ştie însă pe toate!) A ieşit, pe cât i-a fost cu putinţă, cu deschidere ponderată, spre întâlnirea cu societatea civilă, îndeosebi cu intelectualii reprezentativi. Sunt destui reprezentanţi ai Bisericii al căror discurs s-a vitalizat, fără să abandoneze nimic din ceea ce este tradiţie. Pe plan interconfesional, Biserica Ortodoxă Română a promovat un dialog fertil, exemplar, în care deschiderea sinceră şi prietenoasă, îndeosebi înspre cele mai importante confesiuni creştine, nu a însemnat în nici un chip abandonarea condiţiei ortodoxe, în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă şi trăirea ei. A fost ca o mamă iubitoare pentru românii din diaspora, trimeţând la ei pe unii dintre fii ei cei mai de nădejde. A ştiut să păstreze echidistanţa cuvenită faţă de partidele politice, amendând pertinent, cu fermitate şi decenţă, abaterile de la morala creştină, cerând înţelegere faţă de grijile şi nevoile vitale ale oamenilor simpli.

În timpurile vechi, atunci când Biserica era atacată (în ceea ce priveşte doctrina sau morala propovăduite) într-un fel sau altul, se năşteau apologiile, apărări inspirate şi slăvitoare de Dumnezeu. Este modelul de urmat până astăzi şi în veci.

Sunt multe feluri de a apăra Biserica şi de a răspunde la critici. Fiecare o poate face după darurile cu care este înzestrat, după felul în care este construit interior, după firea sa. Totul este ca devotamentul faţă de Biserica cea Una a lui Hristos să fie total. Ar fi de semnalat două situări diferite foarte semnificative, manifestate în Biserica noastră în anii din urmă. Una ar fi cea defensivă, practicată de Înalt Preasfinţitul Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului. Cealaltă este cea de tipul ofensiv, aşa cum o putem constata la Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania, arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului. Amândouă tipurile au fost benefice Bisericii şi au lucrat în felul lor, complementar, s-ar putea spune.

În orice caz se cere aspru criticată erezia, abaterea de la dreapta învăţătură. Neevidenţiată ca atare întotdeauna, erezia este prezentă în gândirea spirituală a timpului nostru, cel puţin tot atât de mult ca în trecut. Şi cel puţin tot atât de periculoasă, în forme adesea perfid mascate. Dacă în ceea ce priveşte critica care-ţi este adresată personal, rămâne veşnic valabilă învăţătura de a întoarce şi celălalt obraz (Matei 5, 39), atunci când este vorba de Biserică şi de învăţătura ei se cere ieşirea curajoasă întru apărare. Cu armele specifice creştine, cele ale adevărului şi iubirii, împletite desăvârşit. Dar şi aici trebuie avută în vedere recuperarea. Oricum, certarea aceasta nu trebuie să fie nesfârşită. „Pe omul eretic, după întâia şi a doua mustrare îndepărtează-l” (Tit 3, 10). De altfel este cunoscut cazul călugărului din Pateric care s-a lăsat acuzat în fel şi chip (pe nedrept!), dar a reacţionat violent atunci când a fost făcut eretic.

Faptul că, aşa cum am mai menţionat, în toate sondajele de opinie Biserica se bucură de încrederea cea mai mare se datorează, fără îndoială, în primul rând, faptului că Dumnezeu se bucură de încrederea oamenilor. Învăţătura care s-ar trebui trasă ar fi aceea că oamenii au totuşi conştiinţa clară că Dumnezeu este de aflat mai apropiat în Biserica Sa. În Biserică se cuvine să urmăm învăţătura şi îndemnul apostolic: „cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu” (Matei 5, 37). Criteriul adevărului este Adevărul-Hristos. Spunând cu iubire adevărul şi iubind întru adevăr depăşim critica, punem pe fratele nostru şi ne punem pe noi înşine pe calea restaurării în condiţia paradiziacă, cea a prieteniei tămăduitoare cu Hristos.

Read more: CRITICA ÎN BISERICĂ http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-36/item/434-critica-in-biserica#ixzz123c3dQlo

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: